A
cîştigat Traian Băsescu pe merit alegerile prezidenţiale? Ne avantajează
această alegere, în condiţiile în care programul său electoral prevedea în mod
explicit reducerea numerică a clasei politice?
Oare nu
va duce această curbă de sacrificiu la ridicarea costurilor de intrare în
Parlament, adică la diminuarea şanselor ca un om „de rînd“, fără sprijin
material serios, să ajungă acolo?
La ce
foloseşte Legea salarizării unitare, în condiţiile în care costurile
Administraţiei centrale şi cele ale Parlamentului au crescut?
Răspunsurile
la întrebările de sus sînt dificil de formulat, din cel puţin două motive.
Întîi, fiindcă am putea face abstracţie de realitatea structurală a României de
astăzi, aflate într-o derivă instituţională accentuată şi în situaţia unei
credibilităţi internaţionale minimale, pentru a oferi „soluţii“ de largă
generalitate, care nu au nimic de-a face cu realitatea din cîmpul nostru
politic sau cu aceea de pe stradă. În al doilea rînd, fiindcă eventualele
răspunsuri neplăcute pe care le-am putea formula ar intra în contradicţie cu
orgoliul naţional, singura „constantă“ care ne-a mai rămas într-o perioadă a
iluziilor şi a certitudinilor risipite.
În anii
de după Decembrie 1989, România a optat de multe ori pentru psihologie în
detrimentul raţiunii, acesta fiind şi motivul pentru care identitarul naţional
a jucat un rol atît de important în toate „reformele“ – unele reale, altele de
simulacru –, pe care le-am întreprins. Clasa politică românească se află, de
mai bine de un deceniu, în situaţia unei schizofrenii disfuncţionale: se vede
nevoită să crediteze programatic orgoliul naţional, fiindcă „din popor“ vine
majoritatea voturilor, şi-n acelaşi timp să militeze obedient pentru integrarea
în structurile Uniunii Europene. Degringolada de acum reprezintă expresia
directă a eforturilor pe care le întreprindem pentru a împăca şi capra, şi
varza: „spunem ca ei“ şi „facem ca noi“, sperînd că se va ivi o cale de
compromis care să mulţumească ambele partide. Rezultatul este că rata de
absorbţie a fondurilor europene care ni s-au pus la dispoziţie este de sub 15
%, motivul nereprezentîndu-l lipsa de interes a partenerilor autohtoni, ci
exacerbarea birocraţiei din domeniu. Românul se luptă cu birocraţia autohtonă
pentru a accede la fonduri europene: o schizofrenie mai mare nici că s-ar
pomeni...
Procedăm
în acest fel dintr-o psihologie infracţională care nu s-a schimbat după
Revoluţie: pentru a primi fonduri, fie de la Stat, fie de la UE (prin
intermediul Statului), cetăţeanul român se vede nevoit să întocmească un dosar
voluminos, al cărui singur rost este acela de a demonstra că nu-şi va însuşi
banii. Pentru a pleca într-o delegaţie de la universitatea în care lucrez, este
nevoie de şapte semnături, deşi cea care mă obligă să plec este instituţia
însăşi. Dacă te uiţi bine la cele şapte semnături, ajungi la concluzia că ele
sînt necesare doar pentru a mă exonera din start de suspiciunea că pun în
buzunar bani care nu mi se cuvin. Pentru Statul român şi instituţiile din
subordine, individul este un virtual infractor, expresia paradoxală a acestei
stări de lucruri fiind coada imensă care se formează la birourile de impozite
încă din ziua de 4 ianuarie, unde lumea se calcă în picioare, unii chiar mor,
dar nu pentru cele 10% care se cîştigă în acest fel, ci pentru a se elibera de
anxietatea datoriei. România are, astfel, cei mai obedienţi cetăţeni din lume:
de ce nu merg, totuşi, lucrurile şi ameliorarea societăţii de ansamblu se
tărăgănează?
Motivul
ţine de ipocrizie: cea care reglează raporturile dintre clasa politică şi
cetăţean, dintre acesta din urmă şi instituţie sau Stat. Încercăm să menţinem
balanţa între o castă economică şi politică din ce în ce mai hrăpăreaţă şi un
popor din ce în ce mai istovit, nădăjduind că cei mulţi ne vor ierta la vot,
pentru ca privilegiile celor puţini să rămînă neatinse, şi eventual să
sporească. Dincolo de distrugerea agriculturii şi a economiei, dincolo de
ezitările din domeniul instituţiilor şi al politicului, realitatea cea mai
gravă din societatea românească de azi o reprezintă scindarea ţării între o
pătură de privilegiaţi care au realizat, într-un timp anormal de scurt, averi
fabuloase, şi o populaţie dezorientată, defetistă, resemnată, sărăcită, care
încearcă să supravieţuiască. Prima categorie parazitează abil Statul,
escrocîndu-l la fiecare pas cu o inventivitate stupefiantă, diabolică, pe cînd
cei mulţi îl cauţionează inerţial, iluzionîndu-se că de acolo va veni salvarea
şi, eventual, prosperitatea.
Paradoxul
e că această stare de lucruri a „intrat în sînge“ şi are un nume: paternalism.
„Paternalismul“, pe care-l invocă sindicatele pentru a fi protejate, nu
înseamnă investiţie într-un principiu, ci etatizare: con-vingerea celor mulţi
că Statul trebuie să funcţioneze ca un rezervor altruist de energie, apărîndu-i
pe cei slabi şi limitîndu-le celor puternici şansele de afirmare. Statul, însă,
în România de azi, e extrem de slăbit, aproape debil şi disfuncţional, dar nu
fiindcă nu şi-ar face prezenţa în viaţa de fiecare zi a oamenilor (cîteodată
isteric), ci pe motive de suprainstituţionalizare. Modelul, pentru a înţelege,
îl reprezintă Roma antică, imperială, în faza sa tîrzie, de disoluţie: un stat
suprabirocratizat, în care prosperă avocaţii şi notarii (semn că se trăieşte la
limita infracţionalităţii...) e un stat disfuncţional, aflat în agonie şi
pregătit să piară.
Faceţi un
calcul simplu, al eficienţei şi iscusinţei pragmatice cotidiene, pentru a
înţelege situaţia României de azi, unde numărul „băieţilor deştepţi“, care
„driblează“ Statul este mai mare decît al acelora care – la fel de deştepţi
fiind, cel puţin în principiu – ar fi chemaţi să îl apere. Inventivitatea
infracţională este mai vie azi, în România, decît raţiunea bunului-simţ şi a
măsurii: avem o constituţie confuză, de care se poate trage în toate
direcţiile, ca de un gumilastic, o justiţie cu disfuncţionalităţi incredibile
şi o legislaţie cu numeroase carenţe de sistem, pe care oricine le poate
subiectiviza sau distorsiona în folos propriu.
Aceste
realităţi volatile convin de minune celor care şi-au făcut de pe o zi pe alta,
din te miri ce, averi fabuloase – şi care, să nu ne îmbătăm cu apă de la
robinet, sînt şi aceia care decid ce anume se întîmplă azi în România sau care
sînt limitele jocului. Faptul că politicul ar fi determinant în sistem este o
iluzie, deşi ne uităm la canalele de ştiri ca şi cum am fi narcotizaţi; în
realitate, el este doar o interfaţă a infracţionalităţii din spatele scenei, o
prelungire a economicului subteran în ideologie. Cît timp „logodna“ e foarte
profitabilă, nimeni nu se va strădui s-o schimbe, ceea ce înseamnă că, pe
termen scurt, apariţia unui „reformator“ în societatea românească este exclusă,
sistemul fiind atît de atent năclăit, încît nici măcar un idealist nu şi-ar
putea face vad în năvodul de interese subterane pregătite să-l sugrume. Prin
urmare, speranţa că un „lider“ ar putea asana marasmul este o iluzie: metastaza
sistemului e atît de extinsă, încît un bisturiu n-ar fi suficient, prin el
însuşi, să înlăture celulele bolnave.
Paradoxul,
în toată povestea, este că, sub raportul psihologiei colective, România nu e
pregătită, azi, să-şi asume un lider autoritar, pe care să-l susţină şi-n jurul
căruia să se coalizeze. Disoluţia voinţelor este, aici şi acum, mai pregnantă
decît dorinţa de a le concentra, ceea ce elimină din start temerea că o
persoană ar putea acapara atîta putere, încît să-i domine pe toţi ceilalţi,
asemenea unui dictator. Procesul politic la care asistăm azi este acela al
transformării unui Traian Băsescu abuziv şi căpos, care a sărit peste cal,
într-un preşedinte slab, cu prerogative diminuate. Reales la limita suspiciunii
de fraudă, el este doar umbra „jucătorului“ de odinioară, estomparea funcţiilor
sale convenind de minune celor care l-au „declasat“, fiindcă elimină obligaţia
de restructurare. Miza recentelor alegeri nu a fost aceea a victoriei unui
contracandidat – din care nu cîştigă nimeni, fiindcă sistemul nu se primeneşte
–, ci aceea de a se păstra un status quo în jurul unui centru debil, în
detrimentul căruia pot fi făcute, în continuare, toate jocurile. Aveţi nevoie
de un argument în plus? Uitaţi-vă la PSD, unde a reapărut Adrian Năstase pe
post de „reformator“ al unui partid doritor de „înnoire“. I-a lăsat epifania
indiferenţi pe politicienii din celelalte partide? Dimpotrivă: i-au pus (din
nou!!!) sechestru pe casă. Ceea ce înseamnă că s-ar putea să-l avem, peste
cinci ani, în fruntea ţării...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters