OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La fiecare dată de 15 ianuarie, ca o consecinţă supremă a consideraţiei cuvenite geniului nostru tutelar, Geo Bogza pleda ca data ivirii pe lume a celui ce a ridicat legenda Luceafărului la altitudinea mitului să fie asimilată Anului Nou la români. Autorul Cărţii Oltului chiar trecuse de la gînd la faptă. El îşi făcuse obiceiul de-a adresa felicitările tradiţionale de la început de an, cît mai aproape de 15 ianuarie. Destinatarii acestor felicitări au toate motivele să le păstreze, asemeni unui talisman protector, imaginat a înnobila spiritual pe posesor prin sugestia plasării sub cupolă eminesciană.

 

Totdeauna textul, oricît de lapidar, varia şi exprima un gînd personalizat cu grijă. În marginea cuvintelor aşternute caligrafic, expeditorul ţinea să sporească semnificaţia mesajului printr-un desen trasat fin, cu mînă proprie, reprezentînd silueta unui plop. Trimiterea expresă la plopul drag poetului căpăta la Bogza sensul unui simbol al verticalităţii, echivalent cu voinţa integrităţii morale. Era felul său de a îndemna conştiinţele să menţină activ discernămîntul critic faţă de compromisurile şi concesiile impuse tuturor celor prinşi în laţul ofertelor de vînzare-cumpărare, prin care regimul despotic colectivist întreţinea corupţia şi obţinea aservirea populaţiei.

 

Bogza a conferit cultului eminescian, aşa cum înţelegea să-l ilustreze, fără emfază, cu o discretă cucernicie, un sens disident, echivalent contestării  manifestărilor apologetice oficiale, îmbîcsite de naţionalism profanator. În seara precedentă zilei de 15 ianuarie, emuli de-ai săi veneau, la căderea întunericului, în micul apartament din Ştirbei-Vodă, peste drum de intrarea Muzeului Naţional de Artă. Găseam gata pregătiţi cîţiva metri de lanţ floral din garoafe roşii ori albe împletite cu crengi de brad. Cînd adunarea se întregea, traversam piaţeta Palatului şi ne organizam în grădina Ateneului pentru a împodobi statuia Poetului, cu înfăţişarea aulică din speţa arhanghelilor, cum l-a eternizat sculptorul Anghel. Cel mai înalt se căţăra pe soclul de granit, ca să înfăşoare ghirlandele în jurul umerilor, pieptului şi braţelor hărăzite ofrandei pentru sărbătoritul de a doua zi.

 

Aranjamentul putea să se modifice de cîteva ori, la sugestiile celor ce urmăreau operaţiunea de la nivelul solului. În postură de observator hotărît să evite orice exces demonstrativ, mai curînd înclinat să imprime decorului floral o simplitate austeră, Bogza aducea ultimele retuşuri. Apoi, ne aşezam pe băncile aflate la oarecare distanţă, de unde contemplam rezultatul obţinut. Pîndeam reacţia trecătorilor pripăşiţi la ore tîrzii şi, dacă cineva se oprea să examineze mai de aproape ceea ce se întîmplase, ne puteam declara mulţumiţi. În fond, ne cam feream să fim băgaţi în seamă, să iscăm cine ştie ce discuţii cu vreun factor vigilent din zonă. Ne protejam anonimatul, din raţiuni prea evidente. Dar curiozitatea nu ne dădea pace şi, în ziua aniversară, puteam fi zăriţi, unul cîte unul, amestecaţi în mijlocul asistenţei pestriţe, preponderent şcolari şi studenţi, care depuneau jerbe de flori la baza statuii, ascultau vreun recitator improvizat ori se mulţumeau să păstreze un moment de reculeasă meditaţie.

 

Împrejurarea ţinea mai mult de improvizaţie, fiind limpede că nu aşa era prevăzut să debuteze programul comemorativ conceput de tartorii ideologici de la odiosul Consiliu al Culturii şi al Educaţiei Socialiste, patronat de Popescu-Dumnezeu. Orgoliosul personaj, poltron cît se poate şi de o obedienţă greţoasă, protectorul multor ahtiaţi de parvenire, avea, totuşi, atîta inteligenţă ca să-şi dea seama, cînd i se raporta cum decurg lucrurile în grădina Ateneului, că cineva sfidează pe faţă autorităţile, dînd ocazie la manifestări publice spontane, necontrolate. Era la mintea oricui că inocentele ghirlande matinale, rînduite peste noapte, de mîini de taină, se voiau un act de independenţă şi o demonstraţie că decizii oricît de înalte pot fi luate în răspăr şi ridiculizate în văzul tuturor.

Martori pe apucatelea sau nu ai spectacolului, priveam pe parcursul zilei, cu detaşare, la televizor, reportajele filmate la faţa locului de reporterii emisiunilor de actualităţi şi rămîneam cu satisfacţia implicării secrete alături de Geo Bogza.

 

Acum, după trecerea atîtor ani (25-30?), îmi permit să dau în vileag numele „complotiştilor“: poeta Ana Blandiana şi prozatorul Romulus Rusan, filozoful Sorin Vieru cu soţia şi arhitectul Fodoreanu. Mulţumiţi că ne-a izbutit „isprava“, reveneam fiecare la treburile sale, ştiind că urma să fim iarăşi împreună, pe 6 februarie, pentru a sărbători, între noi, noua treaptă a vîrstei împlinite de Geo Bogza.