OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A scrie la centenarul unui om pe care l-ai cunoscut te pune de obicei in situatia de martor aparator al perenitatii sale. Cind am luat interviuri Cellei Delavrancea care se apropia de propriul centenar nu am incercat acest sentiment de crispare, pentru ca, in viata fiind, subiectul nu isi incheiase destinul.
Pe Geo Bogza l-am cunoscut tot incercind sa-i iau un interviu si, paradoxal, stima mea pentru el a crescut tocmai pentru ca m-a refuzat. Mai precis, m-a lasat sa-l imprim pe masivul casetofon Tesla, cu care venisem pregatit, dar punindu-ma sa-i promit ca nu voi transcrie si nu voi publica nimic, nici in revista Cinema, nici altundeva. in apartamentul sau de la etajul sase al blocului din Piata Cosmonautilor („blocul cu o florarie si un magazin de piine“, cum ii placea sa spuna) mi-a spus o lunga poveste despre filmarea, in 1930, pe sesul actualului aeroport Baneasa, improvizat in scena de lupta, a unei supraproductii esuate, Roumanie, terre d’amour, datorate unui francez, Peytavi de Faugères, care voise sa impaneze o melodrama de serie (dragostea pentru o taranca simpla a unui boier reintors de la studiile pariziene) cu episoade din „epopeea nationala“.

in 1971, „epopeea nationala“ devenise o sintagma sacrosancta, sprijinita de „tezele din iulie“. Si atunci, insa, in 1930, luptele dacilor cu romanii, ale dorobantilor cu turcii au mobilizat in lupta batalioane intregi ale armatei, costumate din garderoba Teatrului National. Dar nici o scena de mase n-a mai fost montata de producatorul francez pentru premiera de gala, fapt care a stirnit stupoare la premiera, mai ales ca fusesera incasati bani din bugetul de stat. „Uite asa se va intimpla si cu unii ca B., vor disparea din istorie ca figuratia“, si-a incheiat Bogza amanuntita descriere – pe parcursul citorva ore – a filmarilor, la care participase in calitate de ziarist. („B.“ era un dramaturg de partid, membru in C.C., care tocmai se ilustrase aderind cu un entuziasm sfruntat la „tezele din iulie“).

inregistrarea lungii naratiuni a disparut, din pacate, la 4 martie 1977, in noaptea cutremurului, iar somatia lui Bogza de a o tine numai pentru mine am interpretat-o ca pe un scrupul estetic. Asa si era, stiute fiind acribia cu care isi apara de cenzura fiecare fraza sau asprimea dusa pina la calofilie cu care isi rescria vechile opere (de exemplu Cartea Oltului), facindu-le ca in editia definitiva sa nici nu mai semene cu varianta spontana din anii tineretii. Dar azi, la centenar, cind toate conturile sint inchise si biobibliografia e incheiata, poti sa-i explici multe dintre atitudini si schimbarile de comportament prin dorinta de a se purifica dupa trecerea prin mlastina proletcultismului. Dupa teribilismul anilor primei tinereti (facuse de doua ori inchisoare pentru „lezarea bunelor moravuri“, pentru Poemul invectiva si Jurnal de sex); dupa patetismul social din Poemul petrolifer si Cintec de revolta, de dragoste si moarte; dupa publicistica vitriolanta din Anii impotrivirii; dupa reportajul percutant din Tari de piatra, de foc si de pamint; dupa poemul solemn, whitmanian, din Cartea Oltului, Bogza a devenit brusc, in 1948, membru corespondent, apoi, in 1955, plin al Academiei, apoi membru in comitetele de pace, deputat, erou al muncii socialiste, pe scurt, un scriitor oficial.

Meridiane sovietice a fost pretul platit nedesmeticirii la timp din aceasta ameteala oportunista, dupa care a incercat sa se opuna cursului oficial prin accentuarea ceremonialului stilistic, prin abstragerea din concretul imediat si prin poza supratemporala a atitudinii publice. A refuzat sa scrie despre Stalin, desi un comisar sovietic al Uniunii Scriitorilor l-a amenintat cu pistolul pe masa. A refuzat sa intre in partid, desi i se cerea imperativ, si a inceput cu ostentatie sa apara alaturi de scriitorii tineri, de Nicolae Labis si de cei din generatia ’60. Dupa 1965 a sprijinit regenerarea structurala a Uniunii Scriitorilor, pina intr-acolo incit conducerea acesteia era aleasa (fapt unic in tara) prin vot secret, iar demnitarii, oportunistii si favoritii partidului cadeau fara exceptie la urna (un fel de lustratie sui generis) si nu mai aveau nici macar dreptul sa participe la sedintele de conducere. A ramas de pomina un congres al Uniunii Scriitorilor al carui inceput a fost aminat cu o jumatate de zi pentru ca Bogza a cerut ca adunarea sa nu incuviinteze prezenta in prezidiu a unui scriitor membru al C.C. (evident ca votul la care s-a recurs dupa lungi intreruperi si consultari oficiale i-a dat dreptate). De la acel congres Ceausescu nu a mai fost prezent la nici o manifestare a Uniunii, in schimb, Bogza era capul de lista al tuturor protestelor trimise la Partid si la posturile de radio occidentale, culminind cu acela din 1989, in care se lua apararea scriitorilor interzisi.

Citeva gesturi de un curaj nebun se consumasera chiar in plin stalinism, atunci cind Bogza era, aparent, un „ajutor de nadejde al partidului“. in toamna lui 1944, cind fratele sau Alexandru Bogza, profesor de muzica la Cimpulung, fusese arestat de trupele sovietice, Bogza l-a eliberat din detentie, iar pretul (sau pretextul) a fost documentarea pentru reportajul, de altfel memorabil, Pe urmele razboiului in Moldova. in 1953 a irupt inopinat in sala de notorietate feroce a Tribunalului Militar de pe strada Negru Voda din Bucuresti. Cu carnetul de academician in mina a dat la o parte garzile, a inaintat la bara si a pledat „nevinovat“ pentru pictorul George Tomaziu, care era acuzat de spionaj. Tot in anii ’50, fiind, asa cum am spus, deputat, a intervenit sa fie eliberat din arestul Securitatii Parintele Cleopa, acuzat ca ar fi colaborat cu partizanii din Obcinele Moldovei. Am asistat personal la primirea recunoscatoare pe care marele duhovnic i-a facut-o in chilia sa, conducindu-l apoi pe carari de munte la schitul unde statuse retras in timpul schimniciei. Aceasta sfidare a normelor partinice si academice a atras nu numai critica furibunda a lui Miron Constantinescu, responsabilul ideologic al regimului, ci si zvonul sarcastic lansat de serviciul de dezinformari al Securitatii, potrivit caruia el, Bogza, s-ar fi calugarit.

Si daca – la 14 ani de la moarte si la o suta de ani de la nastere – Bogza incepe deja sa para un scriitor uitat (ori, daca nu uitat, atunci redus fie la „pornografie“, fie la „stalinism“), am vrut sa amintesc macar celor care ii mai cunosc cit de cit opera majora mici intimplari care ar putea da un inteles ceva mai complex staturii sale disimulate si enigmatice.