OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Filmul lui Laurent Cantet, ca regizor, al lui François Bégaudeau, ca actor şi scenarist, dar şi al micilor „actori“ de 13-14 ani, membrii clasei a cărei lume e descrisă, se numeşte în original Entre les murs/Între ziduri, titlu evident mai expresiv, mai provocator şi mai sugestiv decît traducerea „În clasă“. Translarea mot-à-mot ar fi stîrnit, cred eu, curiozitatea unui public mai larg, iar pe de altă parte, ar fi intrat în rezonanţă, aşa cum originalul cred că o face, cu Zidul lui Alan Parker şi-al formaţiei Pink Floyd, pe linia sugestiei închiderii, a recluziunii. În momentul în care intra muros desemnează incinta clasei de elevi, e resuscitată nu doar memoria culturală, ci şi o întreagă viziune negativă care înregistrează şcoala drept un loc şi un instrument al constrîngerii, al deformării, al uniformizării, al manifestării Sistemului. Figura şi comportamentul opresiv al profului din Zidul, plus imaginea copiilor trecuţi prin maşina de tocat, metaforă limpede a distrugerii spiritului liber şi a individualităţii umane, mi-au fost evocate de titlul original al filmului care a dobîndit anul trecut Palm d’Or-ul, dar care nu se cantonează în limitele unui manifest împotriva Sistemului şi nici în acelea ale unui sistem de referinţe cinematografice, dimpotrivă, evoluează în parametrii unui subiect şi ai unei atmosfere care evită clişeele şi căile uşoare de tratare.

 

Sugestia închiderii e subliniată discret şi de imaginea repetată a curţii interioare a şcolii, în care se amestecă extrem de viu caucazieni cu negri şi galbeni, francezi cu marocani şi chinezi, băieţi şi fete, indivizi şi grupuri etc. Potpuriul coloristic, etnic, de mentalităţi etc. e la fel de dinamic şi de bogat şi-n sala de clasă, la ore, unde personalităţile micilor discipoli se confruntă în idei, atitudini – uneori chiar la propriu – cu cele ale colegilor sau ale profului. Acolo, între zidurile clasei, se formează, se deformează şi se reformează spiritele, se instalează şi circulă prejudecăţile, se declină verbe şi se manifestă orgolii fotbalistice, naţionale sau pur şi simplu şcolare.

 

Ce mi-a plăcut în mod deosebit în acest film fără farafastîcuri stilistice şi fără idealisme a fost faptul c-a arătat cît de complicată e coexistenţa profesorului şi a elevilor între cele patru ziduri ale clasei, ce efecte dramatice pot avea micile scăpări, cît de grav poate afecta un cuvînt prost ales, folosit „la nervi“, sau un cuvînt scos din context, cît de dificil e să lucrezi cu vîrstele formării. Filmul lui Cantet, ecranizare a romanului lui François Bégaudeau, nu ia partea nici unei „tabere“, ci „doar“ arată că există aceste tabere, că o clasă e un cîmp de bătălie, deşi tocmai asta n-ar trebui să fie. De vină par a fi deopotrivă profesorul şi elevii, în ciuda faptului că cel dintîi încearcă să filtreze totul prin raţiune şi să păstreze lucrurile în perimetrul efectelor minore, iar ceilalţi au scuza reactivităţii imediate a vîrstei fragede. Cele două eleve prezente la consiliul profesoral receptează deformat, din superficialitate, termenul „limită“, ignorînd contextul utilizării lui, iar profesorul-diriginte are o răbufnire scuzabilă omeneşte, dar nepoliticoasă şi condamnabilă din unghi pedagogic, şi foloseşte termenul „stricate“, din nou ignorîndu-se contextul. Raporturile elevi–profesor degenerează pe nesimţite, prin adiţiune de detalii şi atitudini, conflictul are nuanţe de gri, tuşe amestecate, ca şi membrii clasei şcolare sau ca şi meciul de fotbal din final, din curtea şcolii, metaforă iarăşi discretă a „metisajului“ nu doar etnic şi rasial, ci şi ierarhic şi uman – căci la joc participă laolaltă elevi şi profesori, cu aceeaşi patimă. Nu doar maniheismul din Zidul lui Pink Floyd sau din Lecţia lui Ionescu, ci şi tezismul şi meliorismul tipic american de tipul Dangerous Minds – mutatis mutandis, căci vîrsta elevilor din filmul cu Michelle Pfeiffer e alta – sînt evitate şi înlocuite în Entre les murs de imaginea „naturală“ a raporturilor complexe, imprevizibile, contradictorii din interiorul clasei.

 

În acest context, titlul devine cumva antifrastic, în măsura în care unele elemente sugerează că tot ceea ce se petrece între zidurile şcolii/clasei nu rămîne în afara lor, ba chiar prefigurează conflictele şi problemele din lumea „de afară“. Din acest punct de vedere, cred că Entre les murs e un film politic, chiar şi în sensul cel mai concret al cuvîntului, pornind de la faptul că a fi cetăţean înseamnă a fi locuitor al cetăţii, adică a vieţui între zidurile ei. Ceea ce se petrece intra muros, în clasa şcolarilor, afectează sau răsfrînge ceea ce se întîmplă extra muros, iar ceea ce caracterizează lumea de afară se reflectă în lumea dinăuntru. Clasa devine un analogon al lumii, prejudecăţile, curiozităţile, superficialitatea sau destoinicia elevilor sînt similare aceloraşi calităţi sau defecte ale adulţilor. Iar cîteva dintre momentele-cheie ale acestui film, cald şi analitic în acelaşi timp, nu fac decît să amplifice impresia finală, generatoare de pesimism în primul rînd în ceea ce priveşte meseria de profesor. Unul e acela în care ultima elevă care părăseşte clasa la sfîrşitul anului şcolar îi mărturiseşte profului-diriginte că n-a reuşit să înveţe nimic, că nu i-a rămas nimic de pe urma celor nouă luni de pregătire – iar expresia deconcertată a protagonistului e cît se poate de grăitoare, ca şi cum ar fi descoperit brusc că el, François Marin, prof în suburbiile Parisului, e, de fapt, Sisif. Alt moment relevant e acela în care elevul cel nou reacţionează violent, arătînd că e jignit de omologarea datoriei îndeplinite şi a bunului său simţ drept integrare în Sistem, drept obedienţă, dovedind că se află de fapt pe aceeaşi poziţie cu marocanul exmatriculat şi că doar modul său de manifestare e altul, deşi la fel de exploziv ca potenţialitate; o asemenea răstălmăcire a bunelor intenţii ale profesiunii de dascăl e de natură să înfrîngă orice idealism şi orice încredere în capacitatea instrumentarului pedagogic de a ameliora natura umană, dar nu e, din fericire, decît una dintre tuşele filmului.