Distrugînd pentru o lume mai bună

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Nu ştiu de ce – dar pot să bănuiesc –, Caligula lui Albert Camus e un text foarte frecventat la noi în ultimii ani, măcar şi dacă e să ne gîndim că în luna martie a lui 2011 au loc două premiere cu această piesă: o versiune a lui László Bocsárdi, la Naţionalul din Craiova, şi una a lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Există o anecdotă, confirmată, despre geneza spectacolului craiovean: pe cînd lucrau la Hamlet de la Teatrul Metropolis, Sorin Leoveanu şi László Bocsárdi şi-au mărturisit reciproc faptul că-şi doresc să facă un spectacol la Craiova; fiecare a scris titlul piesei la care visau pe un bileţel – şi s-a dovedit a fi una şi aceeaşi,Caligula. Pentru Leoveanu, e primul rol principal de mare greutate într-o producţie de mare clasă, după Hamlet al lui Vlad Mugur (altfel spus, în ultimii zece ani). Pentru Bocsárdi, e o încercare şi o reuşită uluitoare – prin claritatea viziunii (a interpretării textului) şi rafinamentul construcţiilor de personaj. Pentru actorii teatrului din Craiova, partiturile din acest Caligula ating claritatea de cleştar a celor din colaborările cu Silviu Purcărete.

Scenograful József Bartha şi light-designerul Tamás Bányai au conceput spaţiul de joc drept o structură trapezoidală, deschisă frontal spre publicul aşezat pe scenă, încadrată de pereţi care, în funcţie de unghiul de cădere a luminii, capătă transparenţa sticlei sau reflexe de oglindă. Podeaua are şi ea reflexii metalice, costumele lui Judit Dobre-Kothay sînt aproape exclusiv în alb şi negru, totul e într-o perfectă armonie.

Caligula devine în egală măsură un spectacol politic şi unul moral. Ceea ce declanşează în Caius Caligula moartea soţiei (şi, totodată, sora) lui, Drusilla, nu e un atac iremediabil de nebunie, ci revelaţia nefericirii omeneşti şi a ipocriziei sociale. E un întreg proces maieutic pe care Caligula îl iniţiază şi îl împinge pînă la ultimele consecinţe (propria moarte), pentru a le da celorlalţi posibilitatea de a descoperi în ei înşişi adevărul. Adevărul a ceea ce contează în viaţă: o femeie pe care o iubeşti (şi pe care împăratul a transformat-o în prostituată), un părinte sau un fiu (pe care împăratul i-a ucis), solidaritatea, simţul libertăţii. De aceea, capul conspiraţiei care va duce la omorîrea lui Caligula e Cherea (Ilie Gheorghe), el e Poetul, singurul pentru care adevăratele valori nu sînt poziţia socială, averea, graţiile stăpînului, ci ceva la fel de egoist precum setea de absolut şi libertate a împăratului: liniştea, comoditatea personală. Ceea ce pune la cale fratele Drusillei e o sinucidere prin intermediar – dar în spectacolul lui Bocsárdi, această sinucidere nu e acceptarea unei înfrîngeri şi a imposibilităţii de a fi liber în contra şi în negarea tuturor celorlalţi, ci scopul prim şi ultim al experimentului pe care el însuşi îl pune la cale.

Sigur că există, în acest Caligula, ceva din luciditatea extremă şi distrugătoare a lui Hamlet. Iar Leoveanu are tot acest amestec de fragilitate şi forţă a convingerilor, de emoţie şi teatralizare a ei, printr-o permanentă dedublare, de care are nevoie Caligula în căutarea absolutului personal. Împăratul visează la o altfel de lume – bazată pe alte fundamente decît utilitarismul occidental, decît raţiunea şi morala comună, iar pentru asta trebuie să distrugă reflexele sociale în care trăieşte. Tocmai pentru că visează la o lume mai bună – şi nu fiindcă le tolerează instincte la fel ca ale celorlalţi, doar că leale lui – e secondat Caligula, pînă la capăt şi cu preţul vieţii, de Caesonia (Gabriela Baciu) şi de Helicon (Valentin Mihali), ca nişte resemnate doici în preajma unui copil răzgîiat.

Iar spectacolul lui Bocsárdi are nu doar un Caligula de neuitat, ci şi o pleiadă de roluri secundare impecabil interpretate, de la calculat-cinicul Ilie Gheorghe în Cherea la timoratul, înspăimîntatul Valer Dellakeza în Senectus, de la matern-eficienta Caesonia/ Gabriela Baciu şi fidelul, de neconvertit Helicon/Valentin Mihali la revoltatul, încărcat de ură Adrian Andone în Metellus. Arareori se întîmplă ca actori cu personalităţi şi experienţe diferite să lucreze atît de bine împreună, rămînînd individualităţi atît de bine conturate.

Caligula lui László Bocsárdi are unul dintre cele mai impresionante finaluri pe care le-am văzut în ultima vreme – începînd de la metafora dublului Odette-Odile, la care trimite tema muzicală dinLacul Lebedelor şi apariţia gracilă a lui Caligula în tutu (o lebădă ce va fi înghiţită de apele morţii), atît de vulnerabil, deşi continuă să provoace grupul de patricieni, pînă la alunecarea sa în sicriu, alături de Drusilla cea moartă, şi armele conspiratorilor, care se înfig pînă la plăsele în loc de lumînări. Finalul în glorie al unui spectacol în care cuvintele au dintr-odată sens şi despre care, tocmai de aceea, nu e uşor de scris.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, Craiova

Caligula de Albert Camus

Traducere de Alice Georgescu

Regia: László Bocsárdi

Decor: József Bartha

Costume: Judit Dobre-Kothay

Light-design: Tamás Bányai

Cu: Sorin Leoveanu, Ilie Gheorghe, Valentin Mihali, Gabriela Baciu, Vlad Popescu, Valer Dellakeza, Adrian Andone, Ion Colan, Angel Rababoc, Nicolae Poghirc, Eugen Titu, Cătălin Băicuş, Iulia Lazăr, Claudia Nisipaşu, Tudorel Petrescu, Ştefan Mirea, Mircea Tudosă, Ion Butnaru.