OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte de a citi cartea Alexandrei Laignel-Lavastine1, i-am auzit ecourile. Chiar daca nu neasteptat, contrastul dintre primirea in general foarte favorabila facuta cartii in Franta si cea mai mult decit rezervata din Romania, deja inainte de a fi citita, indica o problematica polarizare a opiniilor. Cum intre timp au aparut si citeva comentarii mai nuantate si mai in cunostinta de cauza, receptarea romaneasca a cartii merita citeva observatii aparte, cu atit mai necesare cu cit cea mai mare parte a publicului romanesc va trebui sa astepte o vreme pina cind va dispune de o traducere a cartii.
Alexandra Laignel-Lavastine este o autoare cunoscuta publicului romanesc cel putin in urma maltratarilor la care a fost supusa in citeva rinduri de catre autori locali, nu chiar dintre cei mai necunoscuti. Ziarista tinara si foarte activa din anii 1980, sprijinind opozitia anticomunista din tara si din exil, a facut studii de filozofie remarcate prin publicarea a doua monografii asupra unor filozofi „estici“ si nemarxisti, Constantin Noica (obiectul tezei ei de doctorat) si Jan Patocka. Buna cunoscatoare a limbii, culturii si istoriei romanesti, gratie si unor legaturi de familie si a frecventarii mediilor romanesti din emigratie, „romanistica“ ei ramine fireste diferita de cultura specifica intelectualilor formati in Romania.

Specializata in ultimii ani in studierea istoriei recente (este autoarea unui cu totul remarcabil studiu privind paralela dintre fascism si comunism in cazul romanesc), a acordat in mod firesc o atentie privilegiata nationalismului si antisemitismului reacutizate dupa 1989. Interventiile ei – ca si cele ale lui Radu Ioanid, sociolog si istoric specializat in istoria holocaustului in Romania, ori George Voicu, politolog cu studii remarcabile si salutare asupra productiei antisemite si a teoriilor conspirationiste abundente in mediile romanesti postcomuniste – au avut parte, cum spuneam, in general de o proasta primire, mai ales atunci cind au semnalat si contaminarea unor autori mai de vaza de catre unele stereotipuri nationaliste, xenofobe si rasiste. Recenta carte a Alexandrei Laignel-Lavastine, al carei obiect il constituie legaturile cu miscarea fascista romaneasca a doua mari figuri intelectuale (romani sau „de origine romaneasca“? – diferenta nu e doar de detaliu), Eliade si Cioran, si vasele comunicante dintre opera lor de tinerete si cea de maturitate, nu putea decit, ca sa spun asa, turna gaz peste foc. Prezenta in acest cadru a lui Eugen Ionescu, deopotriva in calitate de martor, figura politic si etic opusa celor doi, dar si de complice (prin tacerea asupra propriului episod biografic de la Vichy si asupra trecutului colegilor sai de exil) apare ca fiind cea mai controversata.

Primele reactii provocate de vestea aparitiei cartii, chiar inainte de citirea ei, au fost mai degraba isterice. S-au facut remarcati Nicolae Manolescu, care a tratat-o pe autoare de „rinocer“, si Lucian Pintilie, care a facut-o, mai pe sleau, fascista. Cel dintii, distins acum citiva ani prin folosirea unor argumente preluate de la autori antisemiti, ar fi ramas mai filozof daca se abtinea de la comentarii. Cel de-al doilea ar fi dat dovada de mai mult curaj daca incerca sa apere onoarea postuma a lui Eugen Ionescu in Franta, desi ma indoiesc ca i-ar fi publicat cineva un articol scris in termenii celui aparut in revista 22. Urmatoarele interventii, semnate de citiva intelectuali romani din diaspora tot in 22, au invitat la calm si prudenta („sa nu ne pierdem cumpatul“), fiind nuantate si atunci cind exprima rezerve (Toma Pavel, Matei Calinescu, Ion Vianu). Toma Pavel a fost primul care a facut un pas inainte pe teren academic, recunoscind merite cartii si autoarei (curaj, eruditie). Declarind a-i accepta partial teza principala, ii respinge insa o serie de interpretari. Preocupat de echivalarea justitiara a fascismului si comunismului (si ignorind probabil studiul autoarei pe aceasta tema), Toma Pavel minimalizeaza in cele din urma responsabilitatea intelectualilor pentru „extremism“ (atribuind-o exclusiv „maselor si demagogilor“), gaseste comprehensibila tacerea celor trei fata de trecut si e pentru absolvirea ecumenica a tuturor (si a lui Eliade, dar si a lui Sartre!). Ciudata mi s-a parut in acest articol suprainterpretarea unor pasaje din carte, intre care acuzarea lui Eugen Ionescu de omisiune de denunt, o acuzatie care nu exista nicaieri in carte, fiind insa foarte repede pusa in circulatie de folclorul intelectual bucurestean.

Comentariile lui Matei Calinescu sint de departe cele mai in cunostinta de cauza, fiind el insusi autorul unei recente culegeri de articole pe o tema apropiata. In mare, pozitia lui este aceeasi cu cea a lui Toma Pavel, atit in ceea ce priveste elogiile („studiu istoric solid“, „carte necesara“), cit si criticile. Ingenioase mi s-au parut ipotezele formulate asupra redefinirii relatiilor triunghiulare dintre Ionesco, Cioran si Eliade intr-un nou cadru istoric, ipoteze care relativizeaza interpretarea unilaterala propusa de Alexandra Laignel-Lavastine. Tonul detasat si justetea multora dintre observatiile de amanunt facute mai ales in apararea lui Eliade atrag spontan simpatia unui cititor dornic de „obiectivitate“ si animat de speranta ca dracul nu e chiar asa de negru. In realitate insa, Matei Calinescu nu pare a avea o opinie sigura, ci mai degraba se indoieste (selectie si interpretare a citatelor „problematica“, antisemitism „insuficient demonstrat“). Indoiala sistematica, o postura adecvata cercetatorului, se transforma insa in ambiguitate atunci cind nu este contrapusa o alta interpretare celei criticate. Or, continuitatea simpatiilor prolegionare („codreniste“) si proantonesciene, intr-un cuvint pro-fasciste, ale lui Eliade este greu de respins. Argumentul determinant il constituie afirmatiile facute de el insusi in ultimii ani ai vietii si consemnate de Culianu in proiectatul volum despre Eliade necunoscutul, ramas in santier si publicat postum la Nemira (1995).

Relativizind lucrurile, Matei Calinescu sfirseste prin a cadea el insusi in capcana intinsa de batrinul vrajitor, a carui viziune asupra istoriei declara a o impartasi. Desigur, cercetatorul de azi condamna fara apel si fara ambiguitate fascismul si antisemitismul – dar asta nu-l impiedica sa-l gaseasca pe Eliade vizionar in... teama lui fata de rusi si sa afirme ca istoria (!) i-a dat lui Eliade in cele din urma dreptate2! Deci nu un Eliade vinovat (asa cum il considera Ionescu in 1945) de participarea „generatiei“ si, prin extrapolare, a Romaniei la razboiul antisovietic alaturi de Germania nazista, cu consecintele imediate si pe termen lung cunoscute, ci un Eliade neinteles si confirmat de istorie! Daca cineva se mai indoieste de existenta unui subconstient istoric si politic, Matei Calinescu il ajuta sa scape de aceasta indoiala.
Rezerve formuleaza si Ion Vianu, oscilind intre o opinie generala favorabila cartii („constructie serioasa si ingenioasa“) si „sentimentul amestecat“ pe care i-l lasa interpretarea eronata a unor citate din Cioran. Vianu pledeaza pentru toleranta, amintind pe de-o parte de pericolul vinatorilor de vrajitoare in contextul epurarii de dupa razboi (se refera la cea franceza, caci in privinta celei romanesti toata lumea pare convinsa), iar pe de alta e favorabil traducerii cartii, sugerind revizuirea eventuala a unor erori de interpretare.

In contrast cu aceste critici cumpatate, interventiile lui Nicolae Manolescu si Mircea Iorgulescu au fost violent negative, o „pierdere a cumpatului“ reprobabila. Toma Pavel, Matei Calinescu si Ion Vianu ar trebui sa reflecteze astfel la efectele criticilor lor, caci inclin sa cred ca cel putin Mircea Iorgulescu s-a simtit autorizat de luarile lor de pozitie academice pentru a trece de la stilul aluziv anonim initial la atacul direct agresiv. Efectul asupra tabloului de ansamblu al receptarii romanesti este dezastruos3, facind imposibila o discutie critica serioasa a cartii. Se incalca astfel in primul rind uzantele din republica literelor, in Europa cel putin, de a da posibilitatea cititorilor sa-si faca o opinie proprie asupra chestiunilor litigioase, fie invitind autorul sa-si apere punctul de vedere, fie publicind largi extrase din carte. In al doilea rind, se trece prea repede peste performanta Alexandrei Laignel-Lavastine de a reuni informatia disponibila din numeroase surse (arhive, interviuri, opere publicate, jurnale si corespondenta) in construirea biografiei celor trei intelectuali si in a-i prezenta ca figuri exemplare pentru istoria secolului al XX-lea.

Majoritatea comentariilor romanesti dau apoi a intelege ca perioada postbelica si tentativele celor trei de escamotare a trecutului se afla in centrul cartii. Titlul ei (Uitarea fascismului), ca si postura interogativa adoptata de autoare, care oscileaza permanent intre prezent si trecut, au putut favoriza oarecum o asemenea lectura. Totusi, 380 din cele 520 de pagini ale cartii sint consacrate perioadei de pina in 1945, perioada asupra careia contributiile si revelatiile aduse sint dintre cele mai insemnate.
O impresie eronata este aceea ca trecutul lui Ionescu si cel al lui Eliade si Cioran sint puse pe acelasi plan, din vointa expresa de a-l compromite pe primul. Pornind de la o astfel de falsa ipoteza, N. Manolescu se lanseaza in largi consideratii asupra viziunii eronate a mai multor istorici privind trecutul nedemocratic al Romaniei antebelice, ceea ce este in evidenta contradictie cu afirmatiile cartii in privinta lui Ionescu insusi (prezentat in contrast, ca un personaj cu vederi democratice si de stinga, ajuns in mod paradoxal functionar al ambasadei antonesciene la Vichy).

Porniti cu inversunare sa-l apere pe Ionescu, criticii nostri trec de obicei cu vederea insasi perspectiva din care a fost scrisa cartea si temele ei centrale (tema memoriei si cea a responsabilitatii intelectuale in istorie). Este la prima vedere destul de bizar ca nici unul dintre ei nu a amintit de faptul ca analiza propusa de Alexandra Laignel-Lavastine are ca principal reper marturiile a doua victime ale acelei perioade, Isac Chiva (caruia ii este dedicata cartea) si Serge Moscovici, autorul unor memorii, traduse de altfel si in romaneste (Cronica anilor rataciti). Ele completeaza marturiile lui Mihail Sebastian ori experienta lui Paul Celan, si ele integrate in reconstituirea intregii istorii. Aceasta lacuna a comentariilor este semnificativa pentru neintelegerea optiunii autoarei: aceea de a reintroduce in istorie discursul victimelor si de a-i reda astfel inteligibilitatea de care au lipsit-o „mitografii“.

In sfirsit, fie-mi permis sa-i suspectez si eu pe unii dintre acesti comentatori de ipocrizie. O buna parte dintre revelatiile cartii le erau de fapt cunoscute, dar nu au intervenit decit dupa ce altii au spart gheata. Au continuat insa sa sustina pina mai ieri teza celor citeva articole prolegionare, „pacatele tineretii“ lui Eliade, teza spulberata de cartea Alexandrei Laignel-Lavastine. Sa nu fi citit ei confesiunile tirzii facute de Eliade lui Culianu, aparute in 1995? Nu cunosteau ei nu doar trecutul, ci chiar prezentul unor personaje cheie ale „exilului“ romanesc, pentru care Eliade a fost idol si mentor, precum amfitrionul cenaclului parizian, reputat simpatizant al Frontului National Francez, ori Ioan Cusa, editor si animator cultural al acestui exil, prietenul apropiat al lui Mircea Eliade, Virgil Ierunca si al lui Paul Miron, nestramutat in convingerile lui legionare4? Sa nu aiba toate acestea nici o legatura cu profilul unei anume culturi romanesti, pe care Zeletin o identificase cindva drept reactionara si care s-a perpetuat pina azi prin diverse legende si mituri? Toate aceste secrete de familie nu au fost divulgate pina azi din varii motive (nu neaparat din simpatii politice), ele constituind un obstacol in calea cercetarii istorice. De aceea cred ca, dincolo de rezervele care pot fi formulate asupra metodei sau a unor interpretari de detaliu, cartea Alexandrei Laignel-Lavastine si-a atins obiectivul si de acum incolo se va putea spune lucrurilor pe nume. Iar pentru acest merit, nu mic, trebuie salutata.

Paris
________

1. Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme, Paris, PUF, 2002
2. Afirmatia este de gasit si in articolul din 22, si in cartea sa recenta – vezi Matei Calinescu, Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, Editura Polirom, 2001, p. 69
3. Vezi si reactia jubilatorie prin ricoseu a lui C. Stanescu in Adevarul, 1 iunie 2002
4. Exemplele s-ar putea, fireste, inmulti, inclusiv cu acelea ale discipolilor din noua generatie. In carte nu este relatat decit episodul transfigurarii romanesti a biografiei lui Constantin Virgil Gheorghiu in traducerea pe care Monica Lovinescu a facut-o romanului La 25e heure al celui dintii.