OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind ajungeai in holul blocului din strada Paul Greceanu, formai la interfon 059 si asteptai. Iti raspundea pe un ton oarecum aspru (sau cel putin asa aveam eu senzatia). Nici nu apucai sa pasesti pe prima treapta a scarii care ducea la etajul intii, ca usa apartamentului se deschidea si in prag te astepta doamna Lygia. Ca in Smoke – ecranizarea dupa romanul lui Paul Auster. Dupa ce te privea urcind cele vreo douazeci de trepte, te intimpina cu un suris in care se amestecau blindetea, complicitatea si chiar un fel de ironie cu destinatar indefinit.

O data intrat in locuinta, timpul incepea sa se scurga tot ca in Smoke sau ca in Nouveau Roman. Adica lent, intr-un fel de dilatare luminoasa, in care gesturile noastre cele mai banale isi recuperau semnificatiile pierdute. Pierdute, evident, in graba noastra cotidiana si, ce-i drept, cam de doi bani. Si, cind vorbesc de gesturi „banale“, ma gindesc la unele cum ar fi: atingerea unei cesti de cafea, cautarea unei perechi de foarfeci intr-un sertar din bucatarie, asezarea unui scaunel in camera in care se afla arhiva Gellu Naum si unde covorul avea sa fie in curind acoperit de scrisori (clasificate in functie de expeditori), fotografii (in functie de virsta), taieturi din presa romaneasca si straina, din cind in cind cutia „Ariel“ (secreta, continind comorile „Colectiei suprarealiste“). De altfel, uneori, doamna Lygia povestea un fel de parabola zen cu un grup de calareti care gonesc innebuniti pe un drum fara destinatie precisa. La un moment dat, seful tribului se opreste si, la nedumerirea celorlati, le spune: „Stati, sa asteptam, pentru ca ne-au ramas sufletele in urma.“

Dupa ritualul cafelei treceai, asadar, in camera arhivei si incepeai sa lucrezi. Uneori nu reuseai sa descifrezi vreuna din semnaturile cu care se termina o scrisoare si o intrebai pe doamna Lygia. Fireste ca scrisoarea trebuia citita in intregime, dupa care incepea o poveste. Plecind de la o simpla ilustrata, de la o fotografie de grup, uneori de la un simplu obiect (de pilda, de la un evantai de lemn facut de domnul Iuliu sau de la un minuscul fier de calcat cravate, acesta din urma aflat intr-una din nisele salonului de la Comana), urma reconstituirea unei biografii, a unei „felii de viata“ sau chiar a unei epoci intregi. Cum au spus si ceilalti cunoscuti ai doamnei Lygia, blindetea ei nu excludea duritatea si rigoarea. Numai ca aici se cere o precizare. De regula, noi sintem tentati sa asociem rigoarea cu acreala, cu batosenia. Cind spunem: „acesta este un om riguros“, avem instantaneu in fata imaginea unui individ care tocmai a inghitit o umbrela (nu, nu, nu umbrela din definitia lui Lautréamont!). Or, la doamna Lyggia, ca si la domnul Gellu Naum, rigoarea era in deplina armonie cu luminozitatea. O lumina a rigorii, care va sa zica. De pilda, o suparau in ultimul timp „certurile dintre intelectuali“ (ca sa zic asa). Intuia ca dincolo de bataliile culturale, altfel cit se poate de firesti (la care, cel putin in tinerete, si domnul Gellu participase din plin), trebuie sa se ascunda astazi si niscaiva umori amprentate ideologic. O suparau si disensiunile dintre naumieni. Pentru ca trebuie sa stiti ca naumienii, ca si arnotenii, sint unii adevarati, iar altii falsi (mai greu e sa-ti dai seama care sint unii si care sint ceilalti). Imi spunea revoltata: „N-au invatat nimic din poezia lui Gellu!“ sau: „Cum poti sa spui ca l-ai citit pe Gellu Naum si sa te comporti in halul asta?!“.

Si apropo de luminozitatea aceasta, in care eu ma incapatinez sa cred, in ciuda tentativelor de ezoterizare excesiva si tenebroasa care marcheaza unele exegeze naumiene: este o luminozitate de la capatul drumului (era sa zic de la „capatul noptii“), binemeritata, la care doamna Lygia si domnul Gellu au ajuns dupa ce au traversat „mlastinile“, uneori adastind indelung in mijlocul lor. Si cind spun asta, imi vin in minte, printre altele, niste cuvinte ale lui Gellu Naum dintr-un interviu acordat Elenei Stefoi in 1992: „Ma duceam cu barca in stuf si stateam acolo singur pina la apusul soarelui. Atunci navaleau deasupra mea sute de rindunele insetate, voiau poate sa ma sperie sau numai sa ma insoteasca o bucata de drum. Acestea se petreceau dupa cei trei ani cind n-am iesit din curte si n-am vorbit. Atunci, ca si acum, numai iubita ma mai lega de viata. Asemui singuratatea mea de atunci, care uneori dura zile intregi petrecute in mijlocul stufului – si totdeauna cu perechea mea in mine – cu singuratatile «recunoscute» dupa aceea in unele texte tibetane pe care le-am citit mai tirziu. Nu ma gindeam la nimic, poate meditam, cine stie, in orice caz traiam o singuratate vie, pe care iubirea o facea sa nu mai fie singuratate“.

N. Steinhardt spunea undeva ca, fireste, toti vrem Taborul, toti vrem sa ne contopim cu lumina taborica, numai ca cei mai multi dintre noi le vrem direct si cit mai degraba, fara sa ne asumam drumul Calvarului, incercind sa ne eschivam, sa fentam. Doamna Lygia si domnul Gellu, insa, au ajuns la aceasta luminozitate (cu care as vrea sa-i conduc, in memorie, dincolo) fara sa se eschiveze. Pina si umorul si ironia lor intrau in acelasi „regim“ al incandescentei. Cunosc o persoana care ride destul de rar si pe care doamna Lygia o facea, la telefon, sa rida in hohote. Si nu neaparat prin ceea ce indeobste se cheama poante, ci printr-un soi de ironie continuta, o ironie cu multiple „sertarase“ inchizind inauntrul lor beatitudinea. Si tot de luminozitate (si de rigoare!) tine si dorinta doamnei Lygia de a lasa aici totul in ordine: arhiva Gellu Naum (care a fost ordonata integral cu foarte putin timp inainte ca ea sa ne paraseasca), situatia manuscriselor, a reeditarilor, a filmelor documentare s.a.m.d.
De duminica, 6 martie, orele 10,30, la interfonul 059 din Paul Greceanu nu ne mai raspunde doamna Lygia. Si, zau, nu stiu cine o va mai face. In nici un caz nu o va mai face nimeni in acel fel. Si-a schimbat din nou domiciliul, de data aceasta alaturi de domnul Gellu Naum. De buna seama, isi vor fi reluat dialogul intrerupt in septembrie 2001. Oare ce si-or fi spunind?