După 20 de ani de la Revoluţie,
sîntem mai divizaţi ca oricînd. În timpul
evenimentelor din Decembrie 1989, eram şi noi tineri. Visam cu ochii
deschişi. Priveam cu invidie la cei asemenea nouă din Occident. Îl
uram pe Brucan pentru prorocirea sa că României îi
trebuie 20 de ani pînă să ajungă la democraţie. Explodam
numai cînd îl vedeam la televizor. El, ideologul
Frontului, fostul editorialist al Scînteii, cel care realiza
execuţii publice ale fruntaşilor ţărănişti prin anii 1945,
profitorul regimului Ceauşescu, apoi gurul lui Iliescu, ne-a învins
de după moarte.
Atunci, ca orice tînăr născut
în Timişoara, credeam că ne vom alinia democraţiilor
consolidate ale Europei mult mai rapid. Doream revenirea
capitalismului, aşa cum ni-l relevau poveştile bunicilor. Susţineam
partidele istorice, pentru că le consideram singurele legitime să
compună viaţa politică. Visam, asemenea celor bătrîni, în
rechemarea Regelui Mihai pe tron. Voiam ca lumea de basm cu regi,
regine şi prinţi, cu nobilii viteji şi Ilenele lor Cosînzene
să revină în realitate. Am scris cu mult respect despre lumea
avută, care, înainte de dezastrul comunist, compunea elita
societăţii, despre dreptul lor la restitutio in integrum. Am ieşit
la mitinguri, am cunoscut personaje admirabile, valori morale şi
dinastii de boieri pămînteni, dar şi urmaşi ai grofilor
maghiari şi am simţit că reverberez asemenea lor. I-am apreciat
pentru modestia şi înălţimea gîndurilor lor curate,
pentru că nu ştiau să urască şi nu voiau decît binele.
Venit prin 1991 la Bucureşti, credeam
că voi reuşi să fac mai mult. Pentru mine şi pentru familia mea,
nu cea de sînge, ci cea care credea în aceleaşi valori
ca şi mine. Am scris sute, poate mii de anchete şi reportaje despre
deportările ţăranilor, despre prigonirea elitelor intelectuale,
despre gropile comune, despre suferinţa unora, a căror singură
vină era că nu aveau vocaţia colaboraţionismului în sînge.
Mi-am făcut din foştii deţinuţi politici arhangheli ai binelui,
din exil o lume a rezistenţei prin fugă, din disidenţă, un reper
moral.
După 20 de ani….
Aş fi preferat să nu particip la anii
de joacă cu democraţia. Să fi făcut şi eu bişniţă la sîrbi
şi unguri sau să mă fi lansat în afaceri. Să nu fi fost
atît de implicat în ceremonialul stingerii şi aprinderii
torţelor de libertate.
Mă tot gîndesc dacă după
Revoluţie aş fi adormit 20 de ani şi m-aş fi trezit într-o
Românie europeană care arată în asemenea hal, ce aş fi
făcut? Cred că m-aş fi întors în moartea simbolică.
Dar dacă acest exerciţiu de imaginaţie ar fi fost real?
În locul moşierilor din
poveştile bunicilor să-l fi găsit pe Triţă Făniţă, în
fabricile lui Malaxa, pudibond aşezat pe George Copos, în
scaunul lui Auschnitz, pe George Constantin Păunescu, iar în
locul regelui Mihai, un scandalagiu notoriu? Nu aş fi preferat
întoarcerea la somnul poate chiar de veci?
România a evoluat spre o economie
de piaţă. Sigur că în 1989 nu am ieşit pe stradă pentru ca
în locul măcelăriilor comuniste să ajungă gloriosul
Kaufland. Aveam de la Comtim cîtă carne voiam. Nu am răzbit
printre gloanţe să ne astîmpărăm foamea sau să-i ridicăm
pe poziţii niciodată visate pe foşti traficanţi de valută sau
chelnerii ajunşi magnaţi. Voiam mai mult. O ţară a reconcilierii
cu sine şi cu propriul trecut. M-am trezit într-o plină
dihonie, cînd toată lumea ţipă. Cei din exil, deveniţi
ulterior diaspora, mă ceartă că eu, de aici, nu înţeleg
ceea ei văd, de acolo, drept un luptător anticomunist. Dintr-un
tolerant moderat, am ajuns un intolerant exploziv.
Cred că ni s-au furat 20 de ani din
viaţă. România nu este a noastră, ci a lor: a impostorilor,
a falsificatorilor de vise, a descurcăreţilor ce şi-au făcut
academii de moravuri şi acum ne sfidează din grotescul împărăţiilor
lor de carton. L-am susţinut pe Emil Constantinescu pentru că am
crezut în cuvîntul lui că va readuce regele pe tron. Aşa
cum i-a promis Seniorului Coposu. În macazul viselor mele, s-a
aşezat cu graţie prezidenţială dricul pe roţi numit FNI,
ceaprazăriile ambulante şi toată liota Securităţii în
posturi de comandă. Nu am visat să schimbăm profitorii noştri cu
ai lor. Doar o schimbare radicală. Şi ce am primit? Un refuz şi o
sintagmă: „M-a învins Securitatea!“. Dar ce te-a oprit să
o birui, domnule profesor?
Au urmat ani de restauraţie. Bunicuţa
ne-a zîmbit nu din albume, ci din Palat. A revenit. Şi a urmat
un marinar, tot din stirpea lor.
Am crezut în lustraţia vieţii
politice şi am pierdut. Am sperat ca, în România, să
biruie societatea deschisă, pluralistă, bazată pe concurenţa
dintre valori. Am tot aşteptat să li se facă foştilor deţinuţi
politici minima reparaţie, am crezut în revenirea moşierilor,
a burghezilor şi a Regelui „apărător de ţară“. După 20 de
ani, în plină restauraţie a bunului plac, pe posturile de
comandă îi găsim pe fiii sau pe nepoţii celor care au
sovietizat şi dispreţuit poporul român.
Dacă visul nostru decembrist s-ar fi
împlinit, România nu ar fi fost cea a mineriadelor, nu am
fi fost percepuţi ca un popor barbar şi ne-am fi simţit şi noi
acasă, în propriile noastre case, nu printre străini.
Doamne, cu ce ţi-am greşit?