OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O remarcabila expozitie este deschisa in acest moment in sala Cercului Militar: Doamnele artelor frumoase romanesti, o expozitie a pictoritelor si a sculptoritelor din perioada interbelica organizata de Pinacoteca Orasului Bucuresti, cel mai oropsit muzeu bucurestean – care, in lipsa unui sediu adecvat, ofera din cind in cind bucurestenilor bucuria de a vedea cite ceva din bogatele sale colectii. Anul trecut, acelasi muzeu a expus in salile Palatului Sutu grafica si sculptura mica din aceeasi perioada, expozitie prea putin comentata la vremea ei. Atunci ca si acum, pe linga lucrarile din propria colectie au figurat lucrari din colectii particulare – care fie nu fusesera niciodata expuse, fie nu mai aparusera pe simeze de decenii. Este meritoriu efortul pe care Ioana Cristea si colaboratorii ei il depun pentru a pastra cit de cit vie in constiinta publicului imaginea acestui muzeu si pentru a descoperi fatete inedite ale activitatii unor artisti care nu au avut sansa unor retrospective sau a unor monografii care sa le prezinte global opera.
Expozitia reuneste numele cele mai cunoscute ale perioadei, de la Cecilia Cutescu-Storck, Olga Greceanu si Nina Arbore, organizatoare in 1916 a primei expozitii a artistelor femei din Romania, si pina la artistele afirmate imediat dupa primul razboi mondial – Lucia Dem. Balacescu, Merica Rimniceanu, mai putin cunoscuta Mina Byck Wepper, Elena Popea, Rodica Maniu, Nuni Dona. Sculptura e oarecum coplesita de pictura, dar Milita Petrascu si Celine Emilian fac figura buna cu lucrari de calitate. Nu lipseste nici o contemporana a noastra ca Wanda Sachelarie Vladimirescu, care a avut amabilitatea sa imprumute un admirabil portret al ei pictat de Lucia Dem. Balacescu.

Revelatia acestei expozitii par a fi portretele si mai ales autoportretele. In anii interbelici, genurile de succes au fost in primul rind peisajul, intr-o fireasca descendenta impresionista si postimpresionista, cu toate diferentele pe care aceasta disjunctie le presupune, apoi natura moarta. Sint genurile prin excelenta care au permis o dezvoltare in cadre care nu violentau traditia vest-europeana a teoriei picturii pure. Si poate ca, paradoxal, aceasta pictura a fost mai pura, in ciuda subiectului inca persistent, decit chiar pictura abstracta obsedata de utopia schimbarii lumii. In expozitia de la Cercul Militar, desi peisajele si naturile moarte abunda, portretele sint cele care „sar in ochi“. Nu intimplator, pe afis este reprodus portretul unei frumuseti mondene de odinioara, cu acel aer retro care nu inceteaza sa ne farmece, ca un slagar ascultat la gramofon. Tabloul este de Merica Rimniceanu, artista interesanta, recuperata in ultima selectie a Muzeului National de Arta, care penduleaza intre severitatea constructiilor formale de sorginte postcubista si o arta de salon din care stiinta flateriei nu este absenta.
Cunoscut mai mult din reproduceri alb-negru, autoportretul Ninei Arbore are o prospetime si o vioiciune a culorilor care te face sa iti amintesti ca pictorita a trecut prin atelierul lui Matisse. Substanta insa este personala.

Imaginea artistei este grava, reflexiva, aproape monahala. Frontalitatea chipului, gesturile masurate, sobre trimit – chiar daca foarte discret – la icoana. Un autoportret foarte diferit, dar nu mai putin autentic este al Minei Byck Wepper, artista despre care se stie si se vorbeste foarte putin. Feminina, cu o frivolitate asumata, usor melancolica, imaginea pictoritei se detaseaza pe un fundal simili-cubist de tablouri intoarse la perete, semnalind intr-un mod mai putin conventional statutul ei profesional. Neintrecuta, originala ramine Lucia Dem. Balacescu in toate lucrarile, foarte diverse, prin care e prezenta in expozitie. Tabloul cu Delavrancea inconjurat de numeroasele sale fiice e plin de haz, portretul Wandei Sachelarie, inteligenta, vivace, e de o verva picturala exceptionala, in sfirsit nudul, o tema rara in pictura femeilor, are picanterie si nimic din ariditatea unui studiu de scoala. O alta imagine a nuditatii feminine apartine Elenei Popea. E o pictura ambitioasa in spiritul noului clasicism in voga, unde intreaga stiinta a pictoritei – scolita in Franta, cu Lucien Simon si Emil Othon Friesz – este pusa la incercare. E un nud in peisaj, monumental, oarecum solemn, intr-o gama de albastru rece si griuri glaciale, volumele sint pregnante, nete, usor fatetate, amintind de perioada in care artista cocheta cu geometriile cubiste. E o piesa de calitate, reprezentativa pentru tendinta realismului clasicizant din anii ’20-’30. Tot aici ar intra si portretele concentrate, interiorizate ale Rodicai Maniu, care-l amintesc atit de mult pe Sabin Popp, mentorul unei intregi generatii.
Prin numele deja citate, la care se adauga, printre altele, Margareta Sterian, Magdalena Radulescu – toate, artiste foarte cunoscute –, dar si prin mai putin celebrele Margareta Vermont, A. Aricescu-Vasiliu, reinvie pe simeze gustul unei epoci care, astazi, stirneste atitea nostalgii.

O surpriza este desenul de foarte mari dimensiuni al Militei Petrascu, pregatitor pentru mozaicurile Fintinei Miorita, proiectata de Octav Doicescu, astazi aproape cu totul distrusa. Restaurarea ei, de care se tot vorbeste, ar avea aici un punct de sprijin important.
Expozitia are si un catalog – din pacate doar xeroxat, in asteptarea fondurilor pentru a fi tiparit – care cuprinde reproduceri dupa toate lucrarile, mult mai numeroase decit cele mentionate cu acest prilej.