OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Irina EGLI
Pamint pustiu
Traducere de Adina Cobuz
Editura Humanitas, Colectia „Proza“,
Bucuresti, 2007, 196 p.

Irina Egli a parasit Romania in 1997 pentru a se stabili in Canada. In 2000, ea debuteaza ca romanciera la editura Ex Ponto cu Singe amestecat. Dupa sase ani, cu un curaj extraordinar, schimba limba literaturii sale, fara, insa, a-si abandona obsesiile de creator – tragicul si miticul –, si publica la prestigioasa editura canadiana Boréal romanul Terre salée. Aceeasi tema a incestului – ca in Singe amestecat – este reluata si sustinuta de o scriitura nervoasa, ce pare a tisni impetuos, din aceasta combinatie rezultind o literatura destinata devorarii, nu degustarii. Tradus in romana de catre Adina Cobuz, romanul Pamint pustiu apare ca o provocare. In primul rind pentru autoarea lui, si apoi pentru cititori.

Constienta ca un scriitor poate sa-si fringa gitul usor (dupa cum marturiseste intr-un interviu), Irina Egli ataca fara prejudecati (nu fara emotii) tema incestului, a unei relatii mistuite de pasiune dintre un tata, Alexandru, si fiica lui, Anda. Naratiunea debuteaza prin dezvaluirea socanta (nu atit prin continut, cit prin detasarea vocii narative) a „topirii intr-o singura fiinta a celor doi“. Prima secventa a romanului are menirea de a focaliza atentia asupra acestei iubiri interzise, de a o scoate dintr-un context cu determinari precise, de a crea un vid in jurul celor doi. Secventele urmatoare, relatate mereu din alta perspectiva, cu tonalitatile unor voci diferite, vor construi, din bucati, scena pe care se deruleaza aceasta tragedie dobrogeana, cu accente de ritual dionisiac.

Medicul stomatolog Alexandru, casatorit cu profesoara Vera, este un orfan crescut de matusa lui, Sonia, in prezentul naratiunii imobilizata intr-un scaun cu rotile, de unde observa impartial drama familiei sale. Relatia amoroasa dintre Alexandru si actrita Ioana este intrerupta de catre Anda, cea care, cu chipul acoperit de un val, intra in garsoniera Ioanei si... destinul se implineste. Alaturi de straniul poet Ahoe, Alexandru si fiica lui comercializeaza mercur si il executa (printr-o injectie letala) pe Iuga, amantul Andei, sub pretextul ca ar putea fi un tradator. Intr-o mercantila lume contemporana, simbolizata printr-o icoana cu Isus surizind plin de dispret, totul devine semnificativ, incestul trezeste la viata sensuri ce pareau epuizate. Naratiunea, care aparent se revarsa tumultuos, se dovedeste a fi supusa unei scheme draconice, avind drept tel ilustrarea temei dublului si celei a fatalitatii.

Astfel, Ioana joaca la teatru rolul Iocastei in Oedip rege, pe ea o cheama in realitate Vera Stanescu, numele celor doi protagonisti incep cu A, ei sint traficantii unui element alchimic: mercurul, Anda ii fura identitatea mamei sale cind scrie pe spatele unei fotografii „cind aveam douazeci de ani“, Alexandru intilneste in vis un pusti care vrea sa i se vorbeasca despre moarte, ca sa o poata iubi, Anda se intilneste cu profesorul de literatura comparata Anton pentru a afla de ce a baut Socrate cucuta, o oglinda veche e martora tacuta a zbuciumului celor doi, Leonard – sotul Ioanei – intentioneaza sa sculpteze un labirint... Scriitoarea calca pe marginea prapastiei de fiecare data cind recurge (si o face frecvent) la modele mitice sau literare, de fiecare data cind invita in scena cite un personaj antic ori shakespearian, pentru a lamuri deruta eroilor contemporani. Un asemenea dialog postmodernist ar putea cadea foarte usor in artificial, desuet, schema previzibila, si totusi Irina Egli reuseste sa se retraga mereu la timp, sa schimbe masca si directia in labirintul in care si-a invitat cititorul sa patrunda. Miezul labirintului este atins in coborirea lui Alexandru, alaturi de un ciudat farmacist ce parea a nu avea umbra, intr-un subsol unde ii este revelat adevarul: el si Anda sint supusi legilor implacabile ale dublului si sint condamnati „sa se autodevoreze incercind sa se recunoasca“. In final, Alexandru cel Trist accepta sa bea cucuta turnata de fiica lui in paharul de whisky, pentru ca Anda vrea totul, intregul, unicul...

Privita in ansamblu, cartea aceasta, in care se amesteca miticul si profanul, are ceva din mecanismele romanului politist, iritabil pentru un cititor care nu vrea neaparat demonstratii despre interpretarea indiciilor intru dezlegarea unei enigme. Chiar si sub acest aspect insa, autoarea stie sa lase intacta o doza de mister, sa intretina atmosfera de „presiune subacvatica“, asa cum stie sa tina in friu o naratiune amenintata ba de ramificarea ei (fiecare personaj are o istorie prezentata fluid, invadator, iar aceste nuclee epice devin un fel de radacini subterane ale povestii principale), ba de tipare gata s-o absoarba. Scriitoarea reuseste sa puna problema libertatii intr-un discurs despre predestinare, sa caute un adevar (daca nu cumva chiar Adevarul) fara a-l clama, alegind cai invatate de la Hamlet sau Cavalerul Tristei Figuri, cu pendularea lor tragica intre nebunie si luciditate.

Farmecul acestei carti va fi venind si dintr-un magnetism al Dobrogei, Sudul tuturor pasiunilor, descrisa ca un spatiu ancestral cu parfum oriental, cu lumina din aur vechi, ca un tarim al tuturor influentelor si neamurilor, un loc ce pastreaza ceva „de la inceputul lumii“, „o ciudata amestecatura de apa si pamint“. Dupa moartea lui Alexandru, Dobrogea este cuprinsa brusc de o atmosfera apocaliptica: „parc-ar fi sfirsitul lumii“, anunta Sonia, ca o alta Pithie.
O virsta crepusculara traverseaza parca insasi literatura. In roman sint citeva personaje impatimite de scris, toate condamnate la disparitie. Vocatia lui Alexandru pare a fi fost scrisul, nicidecum medicina, o vocatie a carei manifestare este mereu aminata: „daca totul merge bine, o sa pot in sfirsit sa scriu“. Iuga, functionarul de la primarie insarcinat cu intocmirea actelor de deces, ajunge sa faca o pasiune pentru vietile pe care el le pecetluieste oficial si scrie trei carti de povestiri fantastice „despre morti“, dar este provocat de catre Anda sa-si traiasca literatura, adica... sa-si scrie propria moarte. Poetul Ahoe, autorul Tristelor groparului lui Ovidiu, moare stupid, spinzurat accidental in esarfa lui alba, lasind in urma un vers emblematic: „Iarta-ma ca n-am fost fericit...“.

Mai poate oferi literatura spatii de refugiu intr-un univers luat in posesie de un atotprezent ochi (indiferent daca este de sorginte mitica, descendent al lui Big Brother ori neutra camera de luat vederi)? Poate celelalte doua parti ale trilogiei pe care Pamint pustiu a deschis-o – ori scenariul scris de Irina Egli in vederea ecranizarii romanului – vor oferi un raspuns.