Autor: 
Categoria: 
Portretistul Silvan Dumitru Ionescu a avut un an greu în 1966, drept care și-a datat autoportretul în chip de clovn, cu ultimele cifre răsucite. Apoi „66“, răsturnat de data aceasta în ‘99, stă la intrarea în posteritate, la 90 de ani, a „Pîrcălabului Viespe“, cum a semnat în prima tinerețe.
În albumul recent îngrijit la Editura
Institutului Cultural Român, Adrian Silvan Ionescu (actualul director al
Institutului de Istoria Artei) ne face o lecție de catalogare și de biografism
al arhitectului, grafician-portretistului SILVAN, ilustrul, iubitul, dar și
temutul său tată. Volumul, pătrat ca o dală pavimentară de la Palatul Potlogi,
de care s-a ocupat ca architect-restaurator, are un autoportret din profil pe
fundal în ton coniac. Vivace, atent și malițios, Silvan-desenatorul a navigat
în viața culturală cu un năvod uriaș de efigii ale tipologiilor de creatori
prinși în diagrama liniei. Scrupulos în relații, iute în decizii etice, ca un
fiu demn al Oltețului natal, tatăl hîtru își încîntă acum fiul, prilejuindu-i o
nouă selecție din portretistica coborîtoare pînă în 1930, la Technische
Hochschule din Berlin-Charlottenburg.
Iubirea de teatru, de literatură și de muzică
poate fi mărturisită și prin stop-cadru pe chipurile slujitorilor acestor arte.
Silvan ne surîde complice peste decenii, cu picanterie și arome de Capșa, atît
în crochiul-fulger, în desenul colorat, cît și, cu o nouă surpriză, în legenda
inscripționată imaginii. Precis pînă la notarea, uneori, a orei, zilei, lunii,
Silvan devine un orologier berlino-borgesian al timpului culturii. A proiectat,
de fapt, un inepuizabil tambur cu figuri expresive, care se rotește peste
decenii. Chipurile care revin pe spirala vremii sînt ale unor apropiați: fiul,
„Blondel“ (mereu amprentant de ținute istoriste, de la „Căpetenie de trib
american“ la pelerine londoneze), Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Țuțea,
Calboreanu și inegalabilul oratoriu grafic al muzicienilor interpreți, surprinși
pe viu. De la haikuul liniar în care e surprins Eugen Jebeleanu, pînă la
sceneta portretistică dedicată lui Cantemir sau Henriettei Delavrancea, Silvan
meditează stoic, amar-surîzător, la rămășițele gloriei. Iată ce așterne,
alături de semnătura sa prelungă ca un fragment de cardiogramă, deasupra
portretului resemnat al lui Herbert von Karaian: „Bietule Herby, n-aș fi
crezut, prin 1932-1935, cînd mîncai la Mensa Akademika din Berlin, că ai să
ajungi bătrîn cum te-am văzut a doua zi de Anul Nou 1987, ținîndu-te de o bară,
după ce ai dirijat Walzurile în Viena“.
Dar acidul portretului-șarjă e probat pe
propria înaintare în vîrstă. Compasionîndu-se ca „Amărîtă turturea“, acest
Zorro bucureștean al creionului își notează astfel, în lungul autoportretului:
„Urît arăt, măi, nene! Am revăzut desenul astăzi, duminică 19 ianuarie 1992, la
vîrsta de 82 de ani, 5 luni și 20 de zile. Portretul e veridic, dar îngăduitor
cu mine însumi“. Iar în ultima sa diagramă, Maestrul Silvan atinge granița
tulbure a Purgatoriului. Ultimul gest grafic, autoportretul în suferință, are
un dramatism al indeciziei liniare care surprinde eliberarea suflului de
conturul cărnii.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters