OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa publicarea Protestului la adresa conducerii Institutului de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, in numarul din 15 martie al Observatorului cultural, am primit la Bucuresti o scrisoare prin care eram instiintata ca mi-a fost desfacut contractul de munca pe motiv de indisciplina. Pas de souci, cum ar zice francezul, decizia era datata 28 februarie, insa ea a sosit pe 19 martie si desigur ca trebuie sa existe o buna explicatie pentru faptul ca punerea ei la posta a durat doua saptamini.

Scrisoarea a sosit la Bucuresti. De la sfirsitul lunii octombrie 2006, eu ma aflu in Franta, am anuntat in mod repetat adresa mea de aici si am insistat asupra faptului ca nu vreau sa mi se trimita scrisori la Bucuresti. Pe de o parte, nu vad ce valoare legala pot avea aceste scrisori in conditiile in care eu am anuntat schimbarea de adresa si, pe de alta parte, am explicat ca nu vreau ca mama mea, care o are in grija pe fiica mea si care este singura dupa decesul celui de-al doilea sot (cercetator de o viata la Institutul „G. Calinescu“) sa fie stresata si hartuita de sosirea acestor scrisori „de avertizare“, prin care se incerca construirea unui simulacru de cadru legal intr-un conflict fara nici o noima, scrisori pe care nici macar nu avea dreptul sa le ridice de la posta, fiind recomandate pe numele meu. Aceasta rugaminte a mea, legala si umana, nu a fost auzita.

„Indisciplina“ pentru care mi s-a desfacut contractul de munca este plecarea la un doctorat la Paris. in toamna, cind am anuntat aceasta plecare, directorul institutului mi-a spus ca mai am un doctorat, nu imi mai trebuie inca unul, si ca aceasta plecare nu este in interesul institutului. N-am inteles prea bine cine este aceasta entitate – institutul – si care ar fi interesele care s-ar bate cap in cap cu ale mele, „personale“. Poate ca e vina mea, dar mi-a rasunat in minte sintagma „interesele de partid si de stat“, la fel de misterioase pe vremuri.

O scrisoare am primit totusi in Franta. Era semnata de presedintele comisiei de disciplina, prof. Dan Grigorescu, o scrisoare datata 12 februarie, prin care eram invitata in fata comisiei pe 20 februarie, scrisoare care a ajuns la mine pe 2 martie. Singurul lucru pe care il regret in aceasta istorie e faptul ca prof. Grigorescu, un om care ma cunoaste din anul II de facultate, care m-a angajat in institut si pe care l-am pretuit mult, nu a reusit sa fie la fel de energic atunci cind, pret de zece ani, am fost uitata pe un post de asistent de cercetare (echivalentul preparatorului universitar), cu toate ca, intre timp, mi-am sustinut primul doctorat cu Magna cum laude si l-am publicat – la Bucuresti si Istanbul… in fisa postului meu, la punctul „nivel stiintific“, era precizat „inscris la master“ si sigur ca, din aceasta perspectiva, „inscris la al doilea doctorat“ ar fi aratat cu totul si cu totul nepotrivit…
Ceea ce nu inteleg cu adevarat este, pe de o parte, de ce am fost ignorata atitia ani, orice as fi facut, iar, pe de alta parte, de ce aceasta plecare a deranjat atit de tare. Oare a suparat faptul ca reusesc – totusi – sa merg inainte?

in viziunea actualei conduceri, proiectul meu de acum nu este „in interesul institutului“. Acum citiva ani, mi s-a spus – textual: „Cantemir e afacerea ta personala!“. Da, desigur, pina la urma imi asum acest lucru. Sint niste proiecte care ma intereseaza, despre care scriu si pe care le semnez. Sint cercetator, nu asta ar trebui sa fac?… Ar trebui sa astept de la conducerea institutului sa mi se spuna ce anume sa scriu? Marturisesc ca nu acesta este institutul pe care l-am cunoscut eu. Eu am venit in institut plecind dintr-o institutie prestigioasa, in care nu ma supara nimeni si unde eram mult mai bine platita. Dar care nu era un institut de cercetare. Institutul „G. Calinescu“ pe care l-am cunoscut eu avea cercetatori cu idei, cu proiecte pe care, la limita, le putem numi „personale“, care erau insa proiecte de cercetare ce au dat roade semnificative pentru cercetarea romaneasca si pentru renumele institutului.
Cu acel institut, eu nu ma consider in conflict. Conflictul meu are legatura cu un singur om, care este acum directorul institutului si care a hotarit ca spiritul calinescian trebuie inlocuit cu un alt spirit, ce tine, din perspectiva mea, mai mult de putere decit de stiinta.

Si totusi, lucrurile sint cu mult mai grave. De-a lungul iernii, am trimis citeva mesaje, adresate presedintelui Academiei si unor oameni de cultura cu putere de decizie. Nu am primit nici un raspuns. Acum, a aparut acest Protest – colectiv si publicat in presa. Ma intreb ce efect concret va avea. Si oare cui ar trebui sa ne adresam apoi? Comisiei Europene? Cred ca stim – cea mai mare parte dintre noi – ca Romania nu a intrat in Uniunea Europeana neaparat pentru progresele facute, ci mai mult pentru ca era necesara incheierea unei anumite etape in extinderea UE. Chiar crede cineva oare ca putem continua la infinit sa nu invatam nimic din modul de comportament occidental? in Franta – si oriunde in „vechea Europa“ – se raspunde la e-mail-uri. Raspunsul poate fi pozitiv sau negativ, dar el vine negresit! Nu e vorba ca oamenii ar fi acolo mai putin ocupati – sint foarte ocupati si tocmai de aceea raspund repede, fiindca mai tirziu au altceva de facut. Este vorba de respectul fata de om, un om care a pus o intrebare si care trebuie sa primeasca un raspuns; acel om se afla, intr-un fel, in fata ta si nu se poate trece pe linga el ca si cum nu ar exista.

insa, daca nici la nivel universitar aceasta chestiune elementara nu e inteleasa ca atare, oare ce sanse avem sa putem merge mai departe, vreodata?
Desigur ca imi voi continua proiectul de cercetare inceput. Chiar daca subiectul priveste (si) Romania, autoritatile romane nu sint implicate in nici un fel – institutia e franceza, profesorii sint francezi, proiectul a fost aprobat de o comisie stiintifica franceza. As fi preferat ca activitatea mea sa fie apreciata de cineva din Romania, care sa inteleaga eforturile pe care le-am facut pentru a ajunge aici si, eventual, sa-si puna intrebarea din ce surse este finantat acest proiect. Daca acest lucru nu e posibil, eu nu am la dispozitie o era istorica sa astept ca lucrurile sa se schimbe, cu atit mai mult cu cit, in alte parti ale batrinului nostru continent, oamenii stiu deja ca Pamintul e rotund si ca el se invirte in jurul Soarelui.