OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joi 13 iulie, in Sala de Consiliu a Facultatii de Litere din Bucuresti, dupa ce s-au incheiat toate sesiunile de examene, licente si dizertatii de absolvire a masteratului, a avut loc sustinerea unei ultime teze de doctorat inaintea intrarii in vacanta. Cei patru pereti presarati cu portrete de mari profesori de altadata au vazut multe asemenea reuniuni academice, stiintifice in fond, protocolare in forma, unele de nivel inalt, altele mai modeste, nu putine de mare performanta. Acum, joia trecuta, titlul de doctor in filologie a fost obtinut cu o asemenea lucrare de excelenta si – pe deasupra – de catre un candidat iesit din comun: Gheorghe Craciun, prozator, eseist si – nu in ultimul rind – prieten si colaborator apropiat al Observatorului cultural.

Vasazica, un doctorand atipic din toate punctele de vedere. Intii – unul care nu mai e tocmai tinar (a implinit 50 de ani la inceputul lunii mai, dupa cum revista noastra a consemnat). Un scriitor – apoi – de prima mina, care n-avea nevoie de nici un titlu stiintific pentru a-si proba calitatile (doar cariera universitara – la Brasov, unde preda la Filologia infiintata in 1990 – il obliga sa-si includa si acest punct in cv). Drept urmare, el nu si-a scris teza cu sirguinta detasata a doctorandului obisnuit, nici cu pasiunea ingenua si absolutizanta a altora, care se indragostesc intr-atit de subiectul ales incit exagereaza si fac din el axul central al disciplinei. In schimb, ca unul dintre scriitorii cei mai profund implicati in impunerea unei noi generatii si a modelului postmodern in cultura romana a ultimelor doua-trei decenii, Gheorghe Craciun a optat pentru o tema cu mare grad de relevanta pentru orientarile literaturii actuale si a articulat in jurul ei o teorie cu larga putere explicativa, aliniata la gindirea conceptuala si – in genere – la viziunea „ultimului val“ asupra textului, asupra evolutiilor culturale in curs, asupra cimpului intelectual si creativ si asupra raporturilor lui cu lumea in care traim. Doctoratul lui Gheorghe Craciun devine astfel o alta dimensiune a unei constructii sistematice deopotriva personale si supraindividuale, in contul careia a marcat pina acum o opera majora de prozator, scrisa cu neslabita consecventa experimentala, un demers eseistic si teoretizant la fel de impecabil in coerenta lui programatica, participarea regulata la manifestarile colective ale generatiei noastre (cenacluri, antologia Desant 83, reuniuni festivaliere si de dezbateri, ASPRO etc.), actiunea editoriala desfasurata in ultimii ani impreuna cu Calin Vlasie la Paralela 45 – si asa mai departe.

Dincolo de aceste date descriptive ale carierei lui Gheorghe Craciun si inainte de a spune citeva – putine – lucruri despre teza sa de doctorat (multiplicata pentru uzul studentilor brasoveni inca de acum mai bine de un an, de cind a fost incheiata si depusa pentru sustinere), incerc – cum mi-am propus pentru acest articol – un „portret de autor“, prietenesc si critic totodata. Incep prin a spune ca rar se poate intilni o asemenea combinatie de talent si constiinta de sine, talent si viziune teoretica asupra literaturii, talent si responsabilitate, talent si putere de munca, talent si constiinciozitate. Cum bine stim, la noi continua sa-si conserve oarecare autoritate vechiul mit al combinatiei dintre inzestrarea nativa si o serie de „valori“ din cu totul alta paradigma: ingenuitate fata de procesul creativ (talentul frust!), confuzie teoretica si incapacitate de conceptualizare, iresponsabilitate, lene, delasare. Intreaga noastra generatie a rupt sau a incercat sa rupa cu atare imagine caduca, propunind-o pe aceea – curenta in lumea larga – a scriitorului dublat de un critic si teoretician. Gheorghe Craciun ilustreaza modelul de virf, cu toate consecintele in plan practic. El nu doar speculeaza asupra a ce este literatura, ci scrie constant despre ea pentru a o prinde in ample structuri semnificante, nu face doar proiecte utopice, trece si la fapte, asamblind carti proprii si antologii, dictionare lucrate in echipa si colectii editoriale. Trage tare tot timpul, incit te intrebi unde mai gaseste rezerve de energie. Daca-l cauti la telefon noaptea sau in week end, il gasesti la editura. Initiaza sau se alatura multor proiecte si le duce la capat. Tine cursuri temeinice, pe care le pregateste indelung. E scrupulos si riguros. Isi tine promisiunile. Respecta termenele. Te poti baza pe el. Pune in tot ce face o mare seriozitate, in conformitate cu standardele de moralitate a scrisului si a vietii pe care si le-a autoimpus si pe care nu intelege sa le coboare nici o clipa.

Doar o parte din eseistica lui Gheorghe Craciun e cuprinsa in volumele Cu garda deschisa (1997), In cautarea referintei (1998), Reducerea la scara (1999). De ajuns – insa – pentru ca, impreuna cu intocmirea antologiilor Competitia continua. Generatia ’80 in texte teoretice (1994, 1999) si Generatia ’80 in proza scurta (1998) sau cu participarea la operatiunea de cartografiere in trei a Experimentului literar romanesc postbelic (1998, cu o versiune in limba engleza in 1999: Experiment in Post-War Romanian Literature), sa capete un prestigiu de eseist, critic si teoretician validat si printr-un premiu literar (al ASPRO, pentru In cautarea referintei). Pe deplin merit, intrucit – spuneam – coerenta si profunzimea gindirii lui se manifesta si in acest plan la nivel inalt (chiar daca – raminind drept si obiectiv si in prietenie – se pot aduce obiectii: de pilda sumarul Garzii deschise e cam eterogen, in primul si in primul rind Gheorghe Craciun este prozator, unul dintre cei mai importanti ai perioadei. Greu clasabile, „romane“ cu ghilimele obligatorii, structuri construite dupa regulile unei geometrii neortodoxe. Acte originale/copii legalizate (1982), Compunere cu paralele inegale (1998, 1999) si Frumoasa fara corp (1993) au impus un autor de o extraordinara complexitate, un „autenticist“ sofisticat, atent la detaliile infinitezimale ale realitatii din jur, un rafinat al captarii senzatiilor si a senzualitatii in cuvinte, in fraze, in texte. A formulat si o teorie a propriei „poietici“, cu doua concepte conexate, trupul si litera, intre care vede omologii tulburatoare, mergind pina la perceperea intrepatrunderii planurilor, acolo unde trupul devine un text, iar litera se corporalizeaza, dind scriiturii o senzorialitate asimilabila la limita erotismului (ceea ce aminteste lectura de jouissance a lui Roland Barthes). Cel de-al doilea volum, Compunerea cu paralele inegale, ridica experimentul corporalitatii textualizate si al senzorializarii scriiturii la nivel de capodopera. Secventele de realitate contemporana sint integrate in rama unei extraordinare rescrieri a uneia dintre povestile de dragoste etalon ale umanitatii, Dafnis si Chloe, careia autorul postmodern de astazi ii restituie bogatia de amanunte realiste si betia de perceptii pe care romanul din vechime al lui Longos, redus la esential, la schema povestii, le eliminase. Fara sa intru aici in analiza, adaug doar ca, destul de mult comentate la aparitie, cartile de proza ale lui Gheorghe Craciun n-au facut – totusi – inca obiectul comentariilor de anvergura care sa-l plaseze acolo unde ii este locul: in rindurile marilor prozatori romani.

Ciudat: pentru doctorat (si – mai intii – pentru lucrarea de grad I in invatamintul mediu, in care a predat pina in 1990, Dimensiuni tranzitive in poezia moderna, teza sustinuta acum, e o rescriere si o extindere a celeilalte), prozatorul Craciun opteaza pentru poezie. Pentru – e adevarat – teoretizarea versificarii prozaizante, a scriiturii directe, cea pe care o numeste tranzitiva. Se poate recunoaste in atare proiect vocatia explorarii realului, atractia autenticitatii, interesul fata de omologiile dintre viata si text. Tipul contrapus astfel poeziei reflexive si celei manierizante e – in fond – o reconceptualizare in maniera personala a modelului central al poeziei postmoderne, narativizante si biografizante. Marea problema a teoriei decurge din transferul prea rapid din succesiunea diacronica a formelor retorice in sincronia tipologiei supraistorice, unde specificitatea tranzitivitatii actuale tinde sa se dizolve, fara – cred – mare profit, in schimb cu pierderi grele pentru descrierea evolutiilor literare recente si actuale. Tema – iarasi – de discutat pe indelete, poate atunci cind teza (din care e extras fragmentul din paginile alaturate), finisata pentru publicarea independenta de rigorile doctoranturii, va deveni o carte propriu-zisa.

Nu va trece mult, banuiesc. Fiindca semi-centenarul (!) Gheorghe Craciun, complet incaruntit dar in continuare mai vivace ca un tinar-tinar, o va face si pe asta, intre alte doua – sau noua! – proiecte, intre atitea si atitea treburi care-l preseaza, intre drumurile pe care le tot face prin Brasov sau prin Bucuresti sau prin cine-stie-ce locuri, mereu cu geanta lui neagra si grea pe umar, ingindurat, adeseori sumbru, apasat de griji, destins nu o data in zimbete largi si pline de miez, cam cu mesajul urmator: da, viata e complicata, e profunda, e monstruoasa si greu de trait, dar e si insuportabil de frumoasa daca stii sa o citesti, caci ea este – de fapt – un urias text…