OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M. Blecher mai putin cunoscut. Corespondenta si receptare critica
Editie intocmita de Madalina Lascu. Prefata de Ion Pop. Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, 391 p., f.p.


La 31 mai 1938 se stingea la Roman, in virsta de nici 29 de ani, M. Blecher, unul dintre cei mai autentici si mai tragici scriitori ai acestui secol. Ultimii zece ani si-i petrecuse aproape imobilizat intr-un pat cu rotile, cu corpul invadat de abcese purulente si incarcerat intr-un corset de gips. Dupa ani de peregrinari extenuante prin sanatorii din Franta, Elvetia si Romania, dupa un popas la Brasov, s-a intors sa scrie si sa moara acasa, intr-o locuinta cumparata de tatal sau, un negustor evreu instarit, proprietaul unui magazin de cristale si portelanuri. Acolo, in „ultima solitudine“ din casa de la marginea tirgului moldav (si de la marginea existentei), condamnatul la moarte s-a livrat propriului scris, ca intr-un ultim adapost din calea disparitiei totale.


Inedite si aproape inedite

In toate cartile lui, Blecher evita programatic documentalul. Nimic mai strain acestui om modest si discret decit exhibitionismul impudic. Asa cum nu a parut interesat in nici un fel de problematizarea identitatii sale etnice sau de domeniul social, moral, in toate cartile sale antume Blecher si-a escamotat identitatea clinica de bolnav: fie prin dedublarea si refuzul persoanei intii (Inimi cicatrizate), fie prin tematica extrasa dintr-un univers obsesional anterior declansarii bolii. Profund personale, scrierile sale sint marturii de semnificatie universala ale „bizarei aventuri de a fi om“.

Nu putem sti pe ce coordonate ar fi evoluat scrisul lui M. Blecher daca nu ar fi existat acel nefericit accident. Cert este ca activitatea sa literara efectiva, desfasurata pe parcursul a numai opt ani, se suprapune peste intervalul bolii. Din interiorul singuratatii sale, contactul cu literatura zilei si cu lumea a fost, in general, intretinut prin intermediul unei corespondente asidue. Intr-un fel, ultimii ani ai vietii lui M. Blecher s-au desfasurat intre halucinanta, chinuitoarea „irealitate imediata“ de fiecare zi si realitatea „mediata“ prin corespondenta. Daca experienta bolii ca iesire din viata „reala“ a trezit in el nevoia de a se scrie pe sine, mesajele catre prieteni si prietenia au fost cele care l-au construit ca scriitor. Recenta aparitie, la Editura Hasefer, a unui consistent volum de documente „inedite“ constituie, fara doar si poate, o restituire extraordinara si o surpriza pentru toti cei care il pretuiesc pe M. Blecher. Nu numai ca importanta istorico-literara, ci si, pur si simplu, ca document uman. Dupa corespondenta inedita Eminescu-Veronica Micle, este cea mai valoroasa restituire epistolara din acest an editorial. Editoarea Madalina Lascu a lucrat cu pasiune si acribie profesionala la alcatuirea acestuia, iar prefata poarta marca seriozitatii probe a criticului si istoricului literar clujean Ion Pop. Voi trece mai intii in revista „materialele inedite“ semnate de M. Blecher. In primul rind, scrisorile, reproduse in ordinea alfabetica a destinatarului. Cele mai multe le sint adresate lui Geo si Elisabetei Bogza (114), urmate de cele – in limba franceza – catre pictorita si graficiana Lucia Demetriade-Balacescu (50).

Sint reproduse, de asemenea, scrisori catre Lucia Demetrius (4), Pompiliu Constantinescu (2), Ieronim Serbu (2) si Emil Ocneanu (1). Urmeaza o sectiune cu proza scurta (Ionita Cubita), publicistica (articolele Poezia transcedentala si Ion Manolescu: Odihna neagra, grupajul critic Vitrina franceza si o traducere din Lucien Lanoe, in care se reflecta intreaga estetica a lui Blecher). In cadrul sectiunii finale (Receptarea lui M. Blecher) au fost incluse, in ordine cronologica (1934-1988), mai multe articole culese din presa si nepublicate, pina azi, in volum: semnalari, recenzii, evocari, medalioane semnate de, intre altii, Geo Bogza, Mihail Sebastian, Ion Biberi, Tiberiu Iliescu, D. Trost, S. Hay (Haimovici), Miron Grindea, Constantin Fintineru, I. Peltz, Felix Aderca, Sasa Pana, Ury Benador, precum si amplele „note psihanalitice“ din 1937 ale doctorului Justin Neuman (Revelatia literaturii lui M. Blecher) pe marginea Intimplarilor in irealitatea imediata. Bibliografia si referintele critice sint bine sistematizate, cvasicomplete. Volumul se incheie cu un grupaj de ilustratii: celebrul autoportret (reprodus si pe coperta intii), un portret realizat de Jules Perahim, o emotionanta scrisoare facsimilata catre Geo Bogza „agrementata“ cu citeva desene „orientative“ si un desen al Luciei Demetriade-Balacescu: Cu M. Blecher. Din pacate, o parte din aceste „inedite“ nu sint tocmai... inedite: scrisorile catre Lucia Demetrius, Ieronim Serbu si Emil Ocneanu, ca si una dintre scrisorile catre Lucia Demetriade-Balacescu au mai fost publicate in ampla editie aparuta anul trecut in colectia „Carti fundamentale ale culturii romane“ (Editura Aius &Vinea), despre care, in mod curios, editoarea nu pare sa fi avut cunostinta. Editia respectiva lipseste din lista bibliografica de la sfirsitul volumului.


Doua romane epistolare

Inainte de orice, cartea contine doua romane epistolare distincte. Este, mai intii romanul epistolar al unei tulburatoare prietenii si solidaritati umane: cea dintre Blecher si sotii Bogza. E, apoi, romanul sentimental camuflat cu Lucia Demetriade-Balacescu. Ambele trebuie neaparat citite, pentru a fi intelese in adevarata lor semnificatie, pe fundalul scrierilor blecheriene si al conditiei existentiale-limita, pe care autorul a suportat-o cu stoicismul unui martir. Cu siguranta insa, scrisorile catre Geo si Elisabeta Bogza constituie, vorba lui Ion Pop, „partea cea mai substantiala si mai impresionanta a acestui volum“. Daca nu ar fi fost decit ele si tot am fi putut spune ca avem de-a face cu un eveniment editorial.
As spune – si aceste scrisori o confirma din plin – ca, daca pentru Blecher scrisul a reprezentat o solutie de „restructurare a vietii“, prietenia sa cu Geo Bogza a insemnat ocazia structurarii, organizarii propriului scris. Nasterea prozatorului M. Blecher (mai precis: scrierea si publicarea Intimplarilor in irealitatea imediata) a fost „mosita“ de aceasta prietenie putin obisnuita.


Scrisori catre Geo si Elly

Se cunoscusera la Brasov, unde suferindul Blecher se afla in ingrijirea surorii si a cumnatului sau (ulterior se va muta, pentru o vreme, in casa lor din Roman). Grupajul de scrisori „catre Geo si Elly“ este „prefatat“ printr-un frumos poem-document confesiv al lui Bogza despre inceputurile acestei extraordinare prietenii (De vorba cu M. Blecher), publicat in noiembrie 1934 in revista brasoveana Frize si reluat, peste decenii, in antologia de autor Orion. In intervalul dintre prima scrisoare, datata 5 iunie 1934 (in care Blecher ii multumeste lui Geo Bogza pentru sprijinul acordat in publicarea plachetei de versuri Corp transparent, invitindu-l sa-si petreaca impreuna cu el o vacanta in casa din Brasov), si cea de-a doua scrisoare, datata 12 octombrie 1934, Roman, zilele petrecute impreuna i-au transformat in cei mai buni prieteni. Adresari initial protocolare precum „Iubite domnule Bogza“ sau „Cu buna prietenie“ devin din a doua scrisoare „Iubitii mei Geo si Elly“, „Casa si inima mea va sint deschise. Veniti cit vreti si stati cit vreti“. Din acest moment, scrisorile lui Blecher catre prietenii sai vor fi tot atitea tentative de a-i aduce linga el.


Discursul minimalist al suferintei

O scrisoare (reprodusa in fotocopie si pe coperta a patra) infatiseaza „planul aproximativ“ al casei care urma sa ii gazduioasca pe Geo si Elly. Finalul ei ne arata un M. Blecher copilaros – exista, in josul paginii, chiar si un „autoportret“: un omulet intins pe gutiera, facind cu mina: „dupa eeeel!“ „Te salut, la revedere! Va sarut, veniti la mine“. Mai tirziu, la sfirsitul lui 1936, dupa o vizita la M. Blecher, si Mihail Sebastian va nota in Jurnal: „Ce ma bucura si ma emotioneaza in el sint resursele lui, inca neatacate, de copilarie, de umor, de exuberanta. [...] Imi povestea diverse jocuri de asta-vara, cind era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza ii remorca patul, iar Blecher dadea semnalul de plecare...“ Copilaroase, jocurile au insa intotdeauna, in subtext, o semnificatie dureroasa, ca si numeroasele „stiri intime si familiare“ prinse in aceste scrisori. Intr-un rind, Blecher le marturiseste prietenilor sai cit de mult il rascolesc romantele populare ale tarafului Fanica Luca, citind niste versuri populare „de jale“ in care se regaseste cu intreaga sa tragedie. Toate micile gesturi, daruri etc. capata, in circumstantele date, importanta unor evenimente coplesitoare. In nenumarate rinduri, Blecher isi ademeneste prietenii cu „preparate culinare moldovenesti“ sau cu ambianta tihnita a casei si a gradinii sale din Roman – un mod de a le adresa, oblic, chemari disperate de a veni alaturi de el, dezvoltind, cu infinite precautii si atentii, adevarate strategii de persuasiune. Blecher se agata de fiecare intilnire, de fiecare pretext prin care poate mentine legatura cu lumea, cu viata. Pudoarea il face sa vorbeasca extrem de putin si, oricum, la modul enuntiativ, fara patetism si retorisme, despre ingrozitoarele sale suferinte fizice si psihice.

Un minimalism retoric al suferintei. Patetismul il rezerva doar mesajelor de afectiune si prietenie. Evolutia dramatica a bolii, perioadele de relativa acalmie, accidentele, complicatiile si crizele atroce transpar totusi in accente, nuante, cu atit mai impresionante cu cit sint mai retinute: „Inchei; cred ca am putina febra fiindca incep a «caligrafia»; e ora 5 dupa masa, fereastra e deschisa, afara prin ramurile nucului se vede cimpul, cenusiu si verde, sters. E o atmosfera de inutilitate provinciala si de melancolie nedefinita. Iata o scrisoare sentimentala si stupida“. Scrisorile catre prietenii sai cei mai buni sint momente pe care le smulge suferintei, ragazuri pe care aceasta i le ingaduie, iar Blecher vrea sa-si tina suferinta cit mai departe de ceilalti, sa-i menajeze. Incearca sa o izoleze in sfera strict privata. Nu reuseste, bineinteles, intotdeauna. De cite ori are ocazia, incearca sa ii ajute pe semenii lui bolnavi, aflati in situatii dificile. Intr-un rind, ii marturiseste lui Miron Grindea ca ar vrea sa aiba convulsii ca sa ia asupra sa durerea celuilalt. Fragmentele zguduitoare din jurnalul lui Sebastian, care il viziteaza in citeva rinduri, dau, prin contrast cu autocenzura lui Blecher, intreaga masura a chinurilor si, implicit, a acestei discretii eroice.


Bogza, Blecher si „arhivarul“ Sasa Pana

Multe scrisori depun marturie despre avatarurile/tribulatile redactarii si publicarii Intimplarilor..., intitulate initial Exercitii (titlul final fiind un fel de „compromis“ intre Blecher si Bogza). In acest sens, Bogza e, pentru Blecher, cititorul ideal: „Parerea ta imi importa mai mult decit orice pe lume si daca e adevarat ca «scriem intotdeauna pentru cineva» atunci Exercitiile sint pentru tine“. Dar si sprijinul existential cel mai stabil si mai intelegator: „Tu esti expresia lumii tari, de baza, granitica, si mi-ai adus in cunoasterile mele o realitate care imi lipsea“. Si, intr-un fel, suportul identitatii sale de scriitor: „tie iti datorez inainte de toate organizarea mea“, „in fond, viata mea este ce a fost ea inainte de a te cunoaste PLUS ceea ce ai facut dintr-insa“. Intr-o comunicare din 1985, prezentata la o conferinta organizata de Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (reprodusa de curind in revista Familia din Oradea si al carei rezumat, din Revista cultului mozaic, e inclus in finalul acestui volum), Norman Manea vorbea, cu perfecta indreptatire, despre afinitatile profunde, intime, de viziune si sensibilitate dintre cei doi scriitori, punind alaturi Intimplarile..., un fragment dintr-o teza la filozofie a elevului Blecher L. Max si amplul poem bogzian Cintec de revolta, de dragoste si moarte (texte care se „comenteaza“ reciproc: aceeasi obsesie a ilimitarii simturilor, aceeasi revolta impotriva meschinului „destin biologic al lumii“...).

Daca fata de Sebastian, Blecher manifesta o reala afectiune („el ma linisteste si ma intelege pina in adincul sufletului“), Bogza ramine sprijinul vital, confidentul perfect, inclusiv in plan literar, dar si un „frate de singe“, in care crede ca in propriii parinti. Cit priveste sentimentele fata de „arhivarul“ avangardei romanesti, Sasa Pana, ele apar mai curind conventionale. Faptul poate sa surprinda, avind in vedere ca, intre putinele scrisori ale lui Blecher publicate pina acum in volum, cele mai cunoscute erau cele catre Sasa Pana (reproduse in Vizuina luminata, 1971). Avind in vedere deteriorarea definitiva a relatiilor lui Bogza cu directorul de la unu, intr-o lunga scrisoare Blecher isi cere... scuze pentru modul afectuos cu care nu a putut sa nu il intimpine pe „domnul cu ochelari“ care il viziteaza pentru prima oara in 1936. Un amanunt interesant: cele sase articole in memoria lui M. Blecher semnate de Sasa Pana, publicate intre 1938-1968 si reproduse in prezentul volum sint variante mai mult sau mai putin extinse ale aceluiasi text (care se regaseste si in prefata editiei din 1971). Sa fie oare vorba de „economie de efort“ sau va fi fost eficientul Sasa Pana – omul aflat intotdeauna acolo unde trebuie – atit de incintat de formularile sale incit nu s-a putut abtine sa le reia in mereu alte articole comemorative?


Un complex al vinovatiei

Avem de a face, in fond, cu un om plin de paradoxurile hipersensibilitatii. Isi venereaza parintii (burghezi instariti care, la rindul lor, l-au inconjurat pina la sfirsit cu o „devotiune religioasa“), dar isi detesta educatia burgheza, in sensul de „ornamental si moral“. Boala nu l-a facut egoist, orgolios sau mizantrop, dimpotriva: scrisorile, dar si amintirile celorlalti despre el, din ultima sectiune a volumului, il arata ca pe un martir al suferintei, generos pina la sacrificiu de sine. Blecher sufera de un complex al vinovatiei: fata de parintii si surorile pe care boala lui ii face sa sufere; fata de prietenii cu care are impresia ca nu e suficient de atent; in fine, fata de situatia materiala „porcesc de buna in timp ce altii o duc greu“. Are un sentiment acut al desertaciunii conventiilor burgheze. Il irita obtuzitatea unor apropiati (chiar rude), mediocritatea sufleteasca, meschinaria omului pe care Marcuse il numea „unidimensional“. Reactiile la mizeriile lumii literare ni-l arata ca pe un om de o mare noblete a caracterului, avind, totodata, un acut sentiment al desertaciunii.


Un scriitor intreg

Scrisorile catre sotii Bogza contin si numeroase referiri la proiecte literare, la elaborarea unor eseuri (cel despre Blake, de pilda s.a.), la lecturi favorite. Ii plac romanele lui Mircea Eliade (cel cu care Blecher a avut si un schimb epistolar, v. p. 107). Nota Bene: formatul Intimplarilor... si corpul de litera utilizat au fost alese dupa modelul Alchimiei asiatice a lui Eliade, iar banderola cartii avea un titlu bogzian: Intimplari de dragoste si moarte. Blecher nu se poarta ca un autist obsedat de propria suferinta, ci ca un autor profesionist, atent la reactiile cititorilor, la gestionarea relatiilor cu intermediarii literari, la promovarea cartilor sale. Nu e vorba aici de vreun pragmatism „burghez“ care, in fond, ii repugna, ci de aceeasi nevoie frustrata de comunicare, de a fi, macar in aceasta privinta, un om „normal“ si, poate, de a evada, pentru citeva clipe, din „vidul cel de toate zilele“. Aflat pe patul de moarte, Blecher aspira la o identitate de om intreg, de scriitor intreg. In acest sens, scrisorile, scrisul in general, apar ca proteza a unui sentiment insuportabil de infirmitate ontica.


Simpatii ideologice si alte amanunte

Pretioase sint si indiciile (minimale dar relevante) privind simpatiile ideologice ale lui M. Blecher, absente in textele publicate pina in prezent. Ele arata un intelectual cu idei apropiate stingii democrate, un spirit fin, avizat, comprehensiv, racordat la dezbaterile de idei ale timpului, ingrijorat de barbaria fascista si nationalista care se pregatea. Nu e indiferent la reactiile comentatorilor, la contextul si la orientarile publicatiilor in care semneaza („Te rog scrie-mi daca sa colaborez la Azi, stiu ca este o revista de dreapta insa au publicat Const. Micu si I. Biberi eseuri de stinga; imi trebuie un articol publicat intr-o revista voluminoasa pentru a-l trimite in strainatate“).
Imi dau seama, scriind toate acestea, ca fiecare amanunt are o valoare deosebita, ca din aceste farime documentale se incheaga un roman al „corespondentelor“: in definitiv, totul face parte din textura vietii unui autor unic. Toate textele incluse in acest volum comunica intr-un intertext biografic, releva un cosmos de mesaje si spatii albe, de plinuri si goluri, materie si antimaterie. Blecher a stiut, de fapt, tot timpul ca asta va ramine din el: nu viata asa cum a fost, ci urmele, negativul ei scris. Viata lui a sfirsit intr-o Carte. Nu la momentele de plenitudine ale intilnirilor directe avem acces, ci la niste mesaje trimise catre prieteni aflati la sute de kilometri distanta de golul din interiorul caruia li se scrie.


Un roman de dragoste cenzurat de moarte

Intr-o scrisoare din 18 februarie 1936, in timpul elaborarii Inimilor cicatrizate, Blecher ii vorbeste lui Bogza despre un proiect personal important: Intimplarile... urmau a fi integrate intr-o „constructie bine echilibrata“, adaugindu-i-se trei carti cu „subiecte diferite, in fond insa continuindu-se, Berck, Leysin, Tekirghiol“. Ele ar fi urmat sa alcatuiasca „opera vietii“ sale. Despre perioada Tekirghiol, Blecher nu a apucat sa mai scrie. Au ramas doar cele 50 de scrisori in franceza catre colega sa de salon, Lucia Demetriade-Balacescu, internata, se pare, pentru a-si trata o coxalgie bacilara: un mic roman epistolar de dragoste secreta, al doilea din aceasta carte. In ciuda diferentei de virsta (pictorita avea cu 14 ani mai mult, fiind de altfel si casatorita), exista suficiente indicii, inclusiv marturii ale contemporanilor, ca intre cei doi s-ar fi legat o prietenie amoroasa. Ii va fi apropiat, probabil, si suferinta, disperarea, complicitatile, afinitatile intelectuale, mila ei admirativa fata de un tinar condamnat la moarte care ii putea fi chiar fiu... Semnele erosului, ascunse in spatele unei maxime discretii si a complicitatilor intelectuale sau medicale, pot fi cu usurinta citite in subtext si printre rindurile „epistolarului“, care pastreaza, totusi, o ambiguitate enigmatica. Destinul a vrut ca aceasta relatie sa nu dea nastere nici unei carti (cum s-a intimplat, in schimb, in cazul prieteniei cu Bogza). Nu dragostea, ci prietenia a fost sa fie zeita scrierilor sale. Romanul de dragoste al celor doi a fost „cenzurat“ (cum ar fi spus Camil Petrescu) de conditia sociala, de boala si, in cele din urma, de moarte.


Prietenia si revolta impotriva suferintei

Spatiul nu-mi permite sa insist asupra sectiunii de „receptare“ a lui M. Blecher. Din marturiile celor care l-au cunoscut si i-au fost aproape desprindem, in general, o miscatoare solidaritate si comprehensiune.
Avem in fata o carte a unei prietenii nobile si tragice, de dincolo de moarte si impotriva mortii, o prietenie din care s-a nascut un mare scriitor. Tot ce a scris contine, in fibra cea mai profunda, o revolta impotriva suferintei, impotriva limitarilor absurde ale fiintei, o cautare a lucrurilor simple si esentiale, universal umane. Cind, in fata asalturilor singuratatii, bolii si deznadejdii, scrisul isi pierde si el atractia, Blecher ii va scrie lui Bogza: „Totul este van, totul este fara importanta, ceea ce conteaza in viata sint intilnirile dintre prieteni, bucuria asta impalpabila ca aerul...“ Din mijlocul chinurilor sale fizice, el ne-a trimis, postum, prin mijlocirea unui text cutremurator al aceluiasi Geo Bogza, un mesaj teribil: „Mi-ar place sa pot distruge mitul suferintei. Sa arat ca suferinta e o excrocherie. De mii de ani oamenii se complac in suferinta, se compatimesc si se pling unii pe altii pentru suferinta lor. As vrea sa pot distruge aceasta iluzie. Sa nu mai creada ca, daca suferi, e cine stie ce de capul lor. Nu e nici o isprava sa suferi“. Nu pot sa inchei decit cu finalul acestui text bogzian din 1938: „In acest timp de inchidere in particular si intre tot felul de granite, figura bolnavului de la Roman are in ea atita forta morala, incit se proiecteaza deasupra tuturor frontierelor, peste intreaga umanitate. E un destin care depaseste biografia unui scriitor. E destinul unui erou si al unui martir“. Nu, nu sint cuvinte mari.