În epoca Internetului şi a tot
felul de gadgeturi electronice cu viteză de propagare
comunicaţională, s-ar părea că dialogul, ca într-o carte a
lui Mihai Şora, s-a generalizat. Dar e vorba mai mult de un zgomot
de fond, decît de o comunicare reală; iar micul comerţ de
informaţii de toată mîna şi de noutăţi depăşite a doua
zi domină net schimbul de argumente şi polemica de idei.
Astfel că, pentru proiectul unei cărţi
dialogate, încă tinerii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru
Stănescu aleg o formulă retro, a genului epistolar, fie şi cu
autodistanţare ironică. Ceea ce ne desparte poartă subtitlul Epistolarul de la Hanul lui Manuc şi debutează („s-au iscat“,
spun cei doi, în stilul lor parodic bătrînesc şi
cronicăresc) chiar sub această emblemă bucureşteană şi
românească, şi chiar de ziua noastră naţională. Din acest
punct fix pornind, din centrul de greutate şi intersecţie al lumii
caragialiene, epistolarul de faţă, finalizat după patru ani, a
trecut prin diferite forme şi a apărut, în progresia lui, pe
mai multe suporturi. E o peregrinare ea însăşi simptomatică
pentru condiţia de (in)stabilitate a pieţei culturale autohtone.
Mai întîi oral, schimbul de idei devine epistolar şi e
tipărit, într-o rubrică lunară, în Suplimentul de
cultură; de aici trece în paginile Observatorului cultural;
ultimele scrisori sînt publicate în Noua literatură, iar
„Epilogul“, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, este postat pe
blogul lui Vasile Ernu... Pentru că scriitorul mai tînăr pare
obsedat de circularităţi simbolice, s-o notăm şi pe aceasta. În
epoca dialogului generalizat, un dialog substanţial începe la
o cîrciumă şi îşi are punctul final pe un blog.
Din fericire, rămîne cartea,
care pune întreaga întreprindere „într-un orizont
de sens“, cum ar spune Ernu. O carte de mici dimensiuni, dar extrem
de plină; şi o lectură deopotrivă delectabilă şi provocatoare
intelectual. Citind-o, cu tot cu „Prefaţa“ purtînd
semnătura şi marca Radu Cosaşu, nu o mai poţi lăsa din mînă.
Aştepţi, odată cu cel ce a lansat o întrebare, răspunsul
celuilalt la ea – şi apreciezi, nu mai puţin, calitatea
parantezelor, a digresiunilor. La Stănescu e de admirat, în
primul rînd, arta dezvoltării unei teme, într-o tratare
concentrică ce avansează prin foraj analitic şi deschideri
comparatiste ori interdisciplinare. La Ernu, dimpotrivă, avem o
adevărată artă a fugii de subiect şi de responsabilitatea
„punctuală“ a comentării lui. Scriitor experimentat, obligat să
răspundă întrebărilor unui critic avizat, Ernu va dezvolta
remarcabile strategii ocolitoare.
Altfel spus, la ofensiva tematică a
amicului BAS, amicul Bazil vine cu o contraofensivă problematică.
Criticul procedează sistematic şi, cum am spus, concentric.
Scriitorul o ia de departe şi rămîne acolo, într-o zonă
proprie pe care o gestionează foarte bine. Stănescu lansează
îndemnuri uşor ironice („adu-ţi aminte de Durand“) şi
degajă, încă de la început, acidităţi profesorale
(„sînt sigur că-ţi aminteşti în detaliu De bello
gallico“). Invitaţia lui, mereu reluată, în explicitul
formulării şi în filigranul paginii epistolare, este „haide
să intrăm...“ Unde? În straturile Textului (cu majusculă),
fie el de Joyce sau de Gogol, Tolstoi ori Platonov. Pentru critic, a
nu fi citit o carte despre care totuşi vorbeşti este inconceptibil;
şi, după ce parcurge Hagi-Murad ori Jucătorul, se osîndeşte
la vedere (e „imbecil“, „idiot“) pentru uşurătatea cu care
le menţionase anterior. În schimb, Ernu, cu o glumă, o
paranteză şi o eschivă, se îndepărtează cu relativă
uşurinţă de astfel de puncte fierbinţi, prea fierbinţi, ale
epistolarului şi de asemenea complicaţii interioare ce ar trebui,
în viziunea lui, puse în ecuaţii mai largi.
E aici o surprinzătoare încrucişare
de roluri etno-caracterologice şi temperamentale. Maximalismul slav,
acel pe viaţă şi pe moarte al oricărei experienţe, e absorbit de
Bogdan-Alexandru Stănescu în experienţa fondatoare a Artei.
Iar stilul lejer-digresiv, colorat şi „fugitiv“ al regăţenilor
caragialieni este preluat, pentru a fi abundent ilustrat, de către
intelectualul venit din spaţiul ex-sovietic. Două fragmente
edificatoare. În primul, amicul BAS analizează impecabil un
Watteau: „Haide mai departe. Priveşte atitudinea mîinii
stîngi a satirului, modul în care îşi ascunde,
monstruos, indexul. E un rezultat al încordării, o continuare
a tensiunii care intră în trup prin mîna dreaptă, cea
care descoperă/ dezvăluie. Priveşte trunchiul pe care se sprijină
cotul satirului, aflat, la fel, în continuarea piciorului
adormit al nimfei: un organism la fel de monstruos precum satirul
pătruns de dorinţă/ spaimă, dar care încearcă să iasă
din frame-ul concupiscent. Poate o aluzie la inevitabilul final? Ce
anume descoperă satirul lui Watteau? Un umăr, William, un umăr, un
tablou. Completează kitschul unui trup grăsuţ, bun de frămîntat,
pe care-l priveşte cu oroare/ dorinţă, dar acoperă ceea ce ar
trebui să priveşti în fapt. Dă zoom pe chipul satirului! Ai
luat expresia lui drept anticipare a plăcerii? O băloşenie de
discotecă? Nu, tati, făptura e terifiată. Priveşte sub trupul
nimfei: ai o altă creatură monstruoasă care încearcă să
fugă din tablou. Cum de doarme nimfa sub acei nori apocaliptici? Nu
doarme, vînează... venator... Vezi rîtul făpturii? Ai
în faţă unul dintre cele mai sinistre tablouri din istoria
picturii...“ (p. 103). De remarcat, la acest fost discipol al lui
Cornel Mihai Ionescu, profunzimea şi subtilitatea analitică,
într-un contur de high culture, în care şi inflexiunile
colocviale au rolul lor de pigment. În cheia de interpretare
oferită, „sinistrul“ tablou ar explica perfect şi un roman ca
Îngerul de gips al lui Nicolae Breban, conflictul epic
inaparent şi relaţia, la prima vedere absurdă, dintre doctorul
Minda şi Mia Fabian. Dar (ca să formulez o întrebare nepusă
din epistolarul Ceea ce ne desparte), cu cine să mai vorbeşti,
astăzi, despre corespondenţele dintre un tablou de Watteau şi un
roman brebanian? Tînărul critic, cu cît încearcă
să ridice şi să menţină nivelul, cu atît se va adresa unui
cerc mai restrîns de lectori.
Şi acum să vedem un fragment tipic
pentru un Vasile Ernu aflat, pe culoarul postsovietic, în mare
formă: „Apropo, Stalin a scris, într-una din şedinţele de
partid, un bileţel pe care i l-a strecurat lui Anastas Mikoyan,
specialistul în comerţ al PC. Ştii ce scria pe bileţel? Pun
pariu pe ce vrei tu că nu ghiceşti. Informaţia e din surse sigure.
Pe bileţel scria, negru pe alb, aşa cum îţi trimit eu pe
Messenger cîte o invitaţie la ciorbă: «Dragă Anastas,
împrumută-mi, te rog, 200 de ruble pînă la primul
salariu». Semnat: «Koba». Cînd am citit
chestia asta, m-am minunat şi am zis: pînă şi tătuca Stalin
a înţeles care este soarta funcţionarului şi a suferit. Îţi
dai seama ce chinuitor trebuie să fi fost pentru el să stea la
fiecare şedinţă de partid şi să-i vadă faţa de armean a lui
Mikoyan, el, georgian fiind, şi să se gîndească la împrumut.
Apăsător. Problema mea însă nu e asta. Problema mea e alta:
la ce naiba îi trebuiau lui Iosif Vissarionovici 200 de ruble?“
(pp. 85-86). Amicul Bazil, scriitor deja rutinat, are instinctul
scenelor, replicilor, amănuntelor senzaţionale şi, aşa zicînd,
multisemnificante. Faptul că tătucul popoarelor, omnipotentul
Stalin, are nevoie de 200 de ruble este în sine nemaipomenit.
Iar forma de împrumut în care îşi procură banii
(el, Dumnezeul roşu al lagărului socialist) oferă suplimentare
delicii sadomasochiste. Ernu va specula că lui Stalin îi
trebuia această sumă pentru a-şi cumpăra nişte cărţi, într-o
perioadă în care „citea destul de mult şi era interesat,
poate excesiv de mult, de soarta literaturii“ (din nou, ironie
gustoasă). Dar mai interesante şi mai provocatoare decît
teoriile şi speculaţiile „ultimului eretic al Imperiului“ sînt
aceste forme de expresie bine rulate şi structuri narativ-posesive
în care el excelează.
Căci vivacitatea intelectuală a lui
Vasile Ernu e în strînsă legătură cu capacitatea sa,
neobişnuită, de a prelua şi asimila idei, cu tot cu transformarea
lor în probleme. Cei doi amici îşi împrumută,
iarăşi, datele propriului rol jucat. Cu atenţia concentrată peformele artistice şi jurînd pe Joyce, criticul va dezvolta un
discurs literaturocentric, cu „epifania seculară“ a scriitorului
şi „intruziuni ale sacrului textual în vulgaritatea
zilnică“. Atent mereu la probleme, la regăsirea lor în
chiar întîlnirea ideală dintre societate şi artă,
dintre tensiunile unei epoci şi literatura ei, Ernu se va livra ca o
interfaţă artistică şi scriitoricească. Îi reuşeşte, în
toate scrisorile, un discurs mobil, superficial şi seducător despre
lucrurile cu adevărat importante. Ca să rezum insolitul schimb
epistolar de personalităţi: în timp ce îndîrjit-seriosul
Bogdan-Alexandru Stănescu se scufundă în arta pură,
relaxatul şi aproape fluşturaticul Vasile Ernu vorbeşte pe larg
despre experienţa de Gulag a lui Şalamov...
Cărticica lor este, aşadar, mai mult
decît o sumă de pagini şi o coabitare de perspective. E un
produs comun în care fiecare autor îşi defineşte şi
îşi confruntă valorile cu ale celuilalt, căutînd, prin
subiectele de discuţie, noi căi de atac şi vechi puncte de
rezistenţă. Dacă am citi numai contribuţia unuia, efectul ar fi
pe jumătate: deoarece, intrînd în logica de repere şi
de avans proprie unei gîndiri producătoare, n-am mai asista la
toate aceste întretăieri de argumente şi schimbări de plan
ori de registru. Epistolarul îi desparte, programatic şi
aproape ostentativ, pe cei doi amici pasionaţi de literatură,
pentru a-i oferi dimpreună, îmbrăţişaţi într-o luptă
antică, unui public din cele mai diverse categorii. Volumul lor va
fi probabil un succes de critică, dar şi de librărie.
Disputa iniţială pornise la Hanul lui
Manuc, de la o chestiune de întîietate competiţională.
Cine este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor: Gogol (cum
spune Ernu) sau Joyce (cum spune Stănescu)? Ce carte frumoasă
ieşită dintr-o premisă falsă... Oameni buni, sînt nevoit să
intru în discuţia voastră pentru a vă corecta eroarea. Nu
Gogol şi Joyce se luptă pentru primul loc în proza lumii, ci
Tolstoi şi Dostoievski. N-aţi ştiut asta? Nu-i nimic, poate că a
venit timpul s-o aflaţi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters