OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne despartim de doi dintre artistii care au scris istoria artelor plastice contemporane de la noi.
Printr-o stranie coincidenta, pictorul Ion Nicodim si sculptorul Ovidiu Maitec au murit saptamina trecuta la Paris, la doar citeva zile distanta unul de altul.

- Ramas bun, Ion Nicodim!
Cu putin timp inainte de a implini 75 de ani, Ion Nicodim ne-a parasit. Nascut la Constanta in 1932, el apartine acelei generatii de plasticieni romani care au reusit sa traverseze partea cea mai dificila a istoriei noastre contemporane cu intuitia proprie unei constiinte artistice, reusind sa-si construiasca un drum a carui articulare a pastrat dialogul firesc cu problemele limbajului plastic din lume.

Opera lasata de Ion Nicodim pune in valoare foarte bine un tip de artist a carui libertate de a vizualiza nu a ramas cantonata in niste formule. Dorinta de a se plasa permanent in zona de experiment, de cercetare a expresiei artistice, de a cauta esenta lucrurilor despre care vorbeste, aceasta este imaginea pe care ne-o lasa personalitatea artistica a lui Ion Nicodim.
De formatie pictor, inca de la inceputul anilor ’60, el a surprins cu capacitatea sa de a analiza figurativul printr-o subtila decantare a motivului, infuzat cu abilitate in continutul materiei cromatice. imi aduc aminte de una dintre lucrarile existente in Muzeul de Arta Contemporana Romaneasca din Galati, intitulata Cimp de rapita, care ilustreaza foarte bine modul in care artistul, pornind de la imaginea realista, ajunge la pictura abstracta. O pata de culoare galben-verzui convinge si privitorul nefamiliarizat ca doar asa se poate atinge acel plan al intelegerii esentei. Cred ca acesta a fost principalul motor al creatiei lui Ion Nicodim, care a practicat un joc subtil si rafinat, cu treceri neasteptate de la pictura la tapiserie, a iubit volumul, a „atacat“ placa de gravura, a desenat, ca in final sa se „joace“ cu toate acestea la un loc, scotind la iveala, in ultimii ani, un soi de fantasme, de personaje imaginare, in care culturile intrau in dialog.

Ion Nicodim a fost unul dintre marii rafinati ai plasticii noastre. Intuitia sa artistica a legat, intr-un fel cu totul personal, imaginarul imediat de ancestralitatea unei viziuni de o generalitate ce a pus intr-un dialog constant modernitatea cu esenta spirituala a locului. Asa se explica si definirea extrem de precisa a tematicilor sale: Eroul, Lacul, Cimp de rapita, Cintare omului; o expozitie deschisa la Muzeul Agriculturii din Slobozia in anul 2000 se intitula Tara, taran, tarina – toate acestea exprima o continua cercetare a radacinilor, o punere in relatie a esentelor culturii noastre intr-o corespondenta fireasca cu universalitatea. Pictorul vorbea atunci de o intoarcere spre civilizatia ancestrala, de nostalgia intoarcerii spre „timpurile imobile ale eternitatii“.

Nu putem vorbi in cazul lui Ion Nicodim despre o descoperire tirzie si nostalgica a radacinilor. Dintotdeauna el a fost apropiat unui asemenea tip de cercetare plastica, dar mai ales in perioada in care a inceput sa fie tot mai mult preocupat de materialitati, incepind cu anii ’80, el pune in valoare un tip de obiect care fructifica de la expresie la materialitate, de la simbol la concept, un potential cultural, caracterizat printr-o sinteza sofisticata a doua tipuri de culturi distincte. Este vorba de expresia populara, ancestrala, a unei traditii, regindita cu datele conceptelor plastice moderne.
Artistul vorbea despre acea „memorie arhaica“ data noua prin nastere, cea cu care el a cunoscut, a trait si in alte contexte culturale, iar apoi si-a propus ca, eliberat de constringeri, sa puna in valoare rezultatul asimilarilor sale de-a lungul timpului. Asa a luat nastere o opera variata, ce a exploatat cu mare abilitate expresivitatea materialitatilor, de la cea cromatica, la impactul direct cu materialitatea, din perspectiva unei memorii culturale redescoperite. Atunci cind vorbesc despre plastica lui Ion Nicodim, am in minte mai ales rafinamentul personalitatii sale artistice. Felul de a gindi, de a pune in pagina, persoana lui erau expresia unei epurari maxime, careia nu-i lipseste nimic, desi totul este spus cu retinere, indelung elaborat.

Ion Nicodim a fost tipul de artist caruia nu i-a placut sa amestece lucrurile. Practica un soi de exclusivitate a elementelor, preferind nu expresia lor voluptuoasa, incarcata de energie debordanta. Arta lui a pus in valoare forta zonelor latente, aflate intr-o temporara adormire, asteptind momentul declicului. Niciodata picturalitatea lui nu a fost exuberanta, el a preferat griurile neutre, vibrate cu subtilitate, inviorate din cind in cind de tonalitati de culoare. Ion Nicodim a preferat generalitatea particularului, a mers spre o sinteza ce a pus emblematic in valoare repere si simboluri. intre seria Inimilor si cea a Lacurilor, a Tarmurilor, teme ale picturalitatii sale, la fel ca si in mai multe serii de obiecte ce au dominat in creatia ultimilor ani, exista intotdeauna sugestia eternitatii, cu simbolurile si miturile ei, cu numeroase marturii ale vietuirii noastre.
Sintem departe de a putea conchide ca arta lui Ion Nicodim este subordonata unui tip de traditionalism. Artistul a ajuns intr-un loc unde esentele comunica, unde se poate vorbi despre simboluri ale intoarcerii in timp cu luciditatea cunoasterii.
Exista in toata plastica lui Ion Nicodim o voluptate retinuta a materialitatii, a frumusetii continute, o innobilare a elementelor fruste, un sentiment extrem de puternic al tactilului. Ultima mare expozitie deschisa impreuna cu Ariana Nicodim la Palatul Mogosoaia in 2004, cea care a circulat apoi in Italia si Franta, a fost ultima intilnire importanta pe care artistul ne-a dat-o. De acum inainte, creatia lui Ion Nicodim isi ocupa locul in istorie.

- Un artist al reperelor: sculptorul Ovidiu Maitec
Cu citeva zile in urma, sculptorul Ovidiu Maitec ne-a parasit. in decembrie 2005, cu prilejul implinirii celor 80 de ani, scriam despre creatia lui in Observatorul cultural:

„M-am gindit cit de bine articulata trebuie sa fi fost personalitatea lui Ovidiu Maitec, cind in 1962 realizeaza o lucrare asa cum este Zidul, lemn patinat, de o modernitate care cu greu isi gaseste repere in imediat. Un semn ce aduce in prim-plan ancestralitatea, o intreaga traditie a culturii lemnului, dar si modernitatea, as spune o viziune tehnicista asupra tratarii acestuia. Prin acea lucrare, Ovidiu Maitec isi definea conceptul creatiei sale in tot ceea ce avea sa se intimple ulterior. Si nu au fost putine lucruri! Sculptorul Maitec a calatorit in lume, a expus in marile galerii ale Europei si pe mapamond, s-a bucurat de pretuirea unor remarcabile personalitati, dar a trait si drama, in decembrie 1989, a distrugerii celei mai mari parti a operei sale. Acest lucru nu a insemnat insa sfirsitul! Multele ore petrecute zilnic in atelierul din Pangratti ne dovedesc ca el crede inca intr-o lume bazata pe repere, pe lucruri esentiale, descoperite de-a lungul unor istorii, ramase dupa trecerea timpului. in toata opera lui Ovidiu Maitec este foarte interesanta relatia dintre peren si trecator, dintre prezentul, pe care-l resimte puternic, si ceea ce vine din adincul fiintei sale. Un artist care a calatorit mult, a cunoscut multe culturi, a fost deschis la tot ceea ce ii ofera lumea in care traieste a reusit sa faca o sinteza extrem de personala intre toate aceste lucruri si bagajul pe care-l purta cu sine, care ne face sa spunem ca apartinem unui anume loc.

Numai cineva care este familiarizat, crescut intr-o cultura a lemnului, de la apropierea de padure, pina la uneltele, casa sau obiectele din preajma poate intelege, poate gasi calea atit de fireasca dintre traditie si modernitate. Sculpturile lui Maitec sint obiecte ale lumii noastre, dar poarta in ele pecetea atemporalitatii. Aceste «mecanisme» marcate de obsesia tehnologica a secolului traiesc, de fapt, in dimensiunea spirituala a esentei lor. Blocul de lemn puternic articulat inchide in geometria lui riguroasa o intreaga lume. in ultimii ani, aceste forme elementare, aceste containere severe par a defini lumea, aflata sub semnul tragicului, dar as spune, mai ales, sub cel al anonimatului, al lipsei de identitate. Tactilitatea gestului, suprafata, ce altadata pastra urma trecerii, devine impenetranta. Sculptorul deseneaza pe ea simboluri, alterneaza structura plana cu relieful, construieste un joc bazat pe fibra lemnului. Formele sint marcate de universalitatea expresiei, de un imobilism ce tine de retorica gestului.

Altadata lucrarile lui erau porti, tronuri, aripi, coloane, pasari, simboluri, semne ce apartin umanitatii, dar transmit ceva din individualitatea unei lumi. Mina care le cioplea, cea care finisa suprafata pastra ceva din datele unei culturi taranesti, care si-a construit ratiunea de a fi intr-o relatie fireasca cu acest material. De la unealta umila, pina la expresia maiestuoasa a unei intregi tehnologii ce definea gospodaria taraneasca, lemnul s-a dovedit a fi un material fascinant. Eroica, sculptura realizata de Ovidiu Maitec in 1971, pare a fi un omagiu adus arborelui, semetiei pe care acesta o are si atunci cind este «la pamint», dar si puterii imaginative nascute in jurul sau. intre pragmatic si frumos a existat in toata cultura taraneasca o legatura puternica, ce a pus in valoare dimensiunea expresiva a acestui material. Acum pot intelege secretul reusitelor acestui mare artist, ce de-a lungul intregii sale vieti a purtat cu sine o experienta ancestrala, a pasit impreuna cu ea, a folosit-o ca reper in intelegerea modernitatii“.