Salonul cărţii de
la Paris, ţinut între 26 şi 31 martie, la Porte de Versailles, s-a dorit festiv
şi angajat, mai ales în acest an, cînd a îmbrăcat haina festivă a celei de-a
treizecea aniversări. Pentru a sărbători acest moment privilegiat,
organizatorii au invitat 90 de autori francezi şi străini de renume, printre
care mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură, reuniţi în jurul
temei „raconter le monde“/„a povesti lumea“. Ceiaproape două sute de mii de vizitatori au
avut fericita ocazie de a seîntîlni cu
personalităţi ca Paul Auster, Salman Rushdie, Umberto Eco, Imre Kertész, Doris
Lessing, Amélie Nothomb, Yasmina Khadra, Jean-Claude Carrière, Eric-Emmanuel
Schmitt, Jean D’Ormesson, Boris Cyrulnik, Dominique Fabre etc. Din acest punct
de vedere, salonul a fost un succes, standurile şi conferinţele de presă,
urmate de sesiunile de autografe şi discuţii între autori şi cititori, au fost
numeroase şi foarte frecventate.
Pe de altă parte,
cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe şi al Consiliului
Naţional al Cărţii, au fost invitaţi peste 40 de scriitori africani cu prilejul
aniversării a 50 de ani de la independenţa a 14 ţări africane. Organizatorii au
rezervat, de asemenea, trei spaţii speciale, dedicate literaturii turce, cu
prezenţa a aproape 20 de scriitori, şi deschiderii sezonului literar rus cu 30
de scriitori participanţi.
Dincolo însă de
acest inventar optimist, Salonul se închide cu un gust dulce-amar, pe care
„suflul“ crizei economice care a cuprins şi domeniul editorial îl lasă peste
sărbătoarea cărţii. Editorii francezi, pînă şi cei mari, îşi exprimă, cu o voce
din ce în ce mai sonoră, dubii asupra utilităţii Salonului în ce priveşte
producţia de carte, deşi recunosc importanţa acestei manifestări în păstrarea
legăturii dintre lumea creaţiei, cea a domeniului editorial şi publicul
cititor. Alţii propun schimbări legate de locul şi durata acestuia, optînd
pentru proiecte care să ţină cont de evoluţia vremurilor de azi.
De la înălţimea
celor 30 de ani, Salonul de la Paris îşi închide porţile cu un bilanţ optimist,
deşi trebuie să admită cu resemnare apariţia primelor fire albe, semn al unei
îmbătrîniri, admitem, oarecum precoce. Să sperăm nu şi ireversibilă.
Yasmina Khadra
După Ce que le
jour doit à la nuit (Ceea ce ziua îi datorează nopţii) (Éditions Julliard,
Paris, 2008), Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2008 al revistei Lire,
Yasmina Khadra, cunoscut cititorilor români prin Atentatul şi Sirenele
Bagdadului, publică L’Olympe des Infortunes (Olimpul sărmanilor) (Editions
Julliard, Paris, 2010), o naraţiune alegorică inspirată din universul oamenilor
străzii, al celor abandonaţi de societate. „Olimpul săracilor“ este un teren
vag situat între un depozit de gunoi şi mare, o fîşie de plajă unde şi-au găsit
adăpost „horrii“, oameni liberi şi naufragiaţi ai vieţii, a căror deviză este:
„Adevărata libertate este aceea de a nu datora nimic nimănui, iar adevărata
bogăţie, aceea de a nu aştepta nimic de la nimeni“. Personajele care populează
această lume de dezrădăcinaţi sînt derutante atît prin încărcătura lor
emblematică, cît şi prin limbajul coborît în registrul argotic, uneori la
limita durităţii, niciodată însă vulgar sau degradant. Printre aceste personaje
se numără Aş Chiorul, zis şi Muzicianul, Junior Prostănacul, Mama Fantomatica,
Paşa cu întreaga lui curte de marginalizaţi. Junior Prostănacul poartă aici
valoarea emblematică a unei libertăţi care nu se hrăneşte decît dintr-o
voluptuoasă şi dulce înfruptare din prezent, refuzînd convenţiile sociale,
familia, munca definită cu insolenţă drept „a-şi pierde timpul pentru a-şi
cîştiga traiul“. E de-ajuns să privim portretul acestui personaj, pentru a
înţelege intenţia voit simbolică a autorului: „Junior este un om înţelept. El a
divorţat de viaţă, de poftele şi tîmpeniile ei. N-are nici soţie, nici copii. E
liniştit multă vreme de acum încolo. Junior e liber ca
vîntul. Marea îi e confidentă. Terenul vag, patria. Deşi îi e frică în
întuneric, nu are nevoie de lumina lampadarelor străzii; lumina stelelor îi
ajunge. Cînd Junior se va
stinge, se va putea citi pe mormîntul lui: A trăit fără nimic/ A murit nelăsînd
nimic“. Asupra lui Junior veghează cu o atenţie paternă Aş, care a făcut din
grija pentru protejatul său o misiune nobilă de salvare a unui suflet incapabil
să sesizeze pericolul degradării, într-o lume în care trăsăturile bruegeliene
sînt omniprezente.
Cei doi formează un adevărat cuplu pictural, în care lumina
difuză, cea a chiorului Aş şi a minţii diminuate a lui Junior, marchează drama
unui handicap în lupta cu destinul: „Trebuie să-ţi bagi bine în căpăţînă
următorul lucru: aici e Olimpul nostru şi tu eşti partea mea de eternitate. Noi
amîndoi sîntem lumea. Tu eşti ochiul pe care nu-l mai am, eu sînt mintea
care-ţi lipseşte“. Autorul nu rezistă în faţa tentaţiilor maniheiste, evitînd
din fericire moralismul de suprafaţă. Este cazul construcţiei personajului Ben
Adam: imixtiunea lui în viaţa acestor oameni le va bulversa echilibrul firav, construit
pe refuzul confruntării cu lumea, definită de Khadra prin imaginea „oraşului“
ca spaţiu al tuturor pericolelor. Fîşia de plajă a acestui straniu Olimp
închide în ea arhetipul unui paradis, descris cu ironie de Aş ca fiind „un
locşor cochet unde poţi duce un trai căldicel pe spezele Domnului“. Aceasta
nu-i scuteşte însă pe locuitori de căutarea interioară a raţiunii ultime de a
trăi, de sondarea trecutului şi de apelul ireductibil la responsabilitatea
personală, la care Ben Adam încearcă să-i readucă pe aceşti oameni pierduţi:
„Nici un om nu are dreptul să întoarcă spatele lumii. Datoria lui este de
aface faţă adversităţii, de a-i
supravieţui, căci sacrificiul suprem nu este de a-şi oferi viaţa, ci de a o iubi
în ciuda tuturor lucrurilor“. Pentru Aş Muzicianul, raţiunea ultimă a vieţii o
constituie iubirea unei femei, ocazie ce-i va readuce în memorie propriul
trecut, dar care pentru Junior constituie deocamdată misterul total: „Femeia
înseamnă iubire. Şi iubirea este cea mai frumoasă pleaşcă ce poate cădea pe
capul cuiva. [...] Iubirea este esenţa vieţii, sensul şi salvarea ei.
[...]Fără ea, existenţa nu e decît o
risipă, o cădere în vid, o interminabilă cădere liberă“. Consecvent acestor
adevăruri, Junior se va lansa în aventura lumii. Experienţa lui va bulversa
vieţile celorlalţi „horri“, ocazie pentru autor de a redirija epicul către o
introspecţie narativă ce va readuce în lumină adevărul iniţial al
implacabilităţii destinului.
Am putea spune că
pariul pe care îl propune aici Yasmina Khadra nu este numai de ordinul
invenţiei narative, prin abordarea unui univers cu totul diferit de cele de
predilecţie ale sale, şi care-i solicită o performanţă lingvistică deosebită
(abordarea limbajului periferic). Adevărata valoare a romanului L’Olympe des Infortunes
ţine de apetenţa autorului pentru sondarea misterului existenţei umane, într-o
carte care poate fi calificată drept odă a unei umanităţi fragile.
Dominique Fabre
„Fină, sensibilă
şi profund umană“ (Christine Rousseau), proza lui Dominique Fabre se impune în
peisajul literar tocmai prin capacitatea ei de a surprinde şi a transforma
cotidianul într-un poem epurat de toate convenţiile şi formalismele, cultivînd
un gust pronunţat pentru tipul antieroului şi reţinînd doar modesta odă a
efemerului. Animat de o adevărată pasiune pentru insignifiant, ca suport al
narativităţii, Dominique Fabre se apleacă de fapt asupra lumii de lîngă noi,
evitînd însă capcana banalităţii şi a locurilor comune. Aşa se întîmplă, de
pildă, atunci cînd descrie unul dintre cartierele populare ale Parisului, „un
amestec de itinerarii, de poveşti, digresive sau minuscule, pătrunzătoare sau
consolatoare“ (Mon quartier/Cartierul meu, Fayard, 2002), pasiunile ce se
transformă în „iubiri şi nostalgii neşterse“ (Pour une femme de son âge/ Pentru
o femeie de vîrsta ei, Fayard, 2003) sau atmosfera unui bar parizian cu suita
sa de personaje atipice (La serveuse était nouvelle, Fayard, 2005).
Explorarea
universului adolescentin, a timpului care îl erodează ireversibil, semn al
finitudinii şi al fragilităţii fiinţei umane, reprezintă o altă temă recurentă
a prozei fabriene, prezentă şi în ultimul său roman, J’aimerai revoir
Callaghan/Aş dori să-l revăd pe Callaghan, Fayard, 2010). Între „căutarea
timpului pierdut“ şi lumina jubilatorie a „timpului regăsit“, memoria reuşeşte
să se strecoare, insinuantă, uneori obsesivă, în substanţa narativă care se
deschide cu această primă temă ce dă tonul întregii opere: „Mi se întîmplă din
cînd în cînd. Nu pot spune că sînt obsedat de această idee, cu toate acestea,
cred că o păstrez în memorie de mulţi ani. Aş dori să-l revăd pe Callaghan“.
Personaj central al romanului, Jimmy Callaghan încarnează, în prima parte a
naraţiunii, tipul liceanului ingenuu, ce va exercita o puternică influenţă
asupra colegilor de internat, printre care şi autorul-narator, cel care va şti
să transpună cu melancolie atmosfera anilor de şcoală, cu tot arsenalul lor de
dezinvoltură, dar şi de reverie sau de transgresare iniţiatică a regulilor
(„[...] cei mai vioi dintre noi vor trece prin gardul de sîrmă“ care-i separă
de şcoala de fete). Jimmy este un personaj pitoresc şi enigmatic mai întîi prin
originea sa: englez după tată şi francez după mamă, el va călători între cele
două realităţi, fără să reuşească să se fixeze definitiv la una dintre ele şi
fiind obligat să navigheze în ritmul dramelor familiale, de la alcoolismul
tatălui şi pînă la dispariţia acestuia şi la abandonul mamei. Jimmy este un
etern călător care „n-a cumpărat niciodată un bilet dus-întors“, ducînd o viaţă
one way şi reapărînd, la fel de fantomatic, după aproape treizeci de ani, în
viaţa autorului, aflat el însuşi într-un moment dureros de despărţire de
Hélène, şi asaltat de interogaţiile asupra solitudinii şi fericirii. Romanul se
va alimenta mai departe din acest decalaj între cele două maniere de a înfrunta
destinul, prima cea a unui etern recommencement, cealaltă a neîncetatei spaime
de viitor: „Tipi ca Jimmy Callaghan erau capabili să trăiască mai multe vieţi
şi să mai şi vîndă resturile la amanet ca să poată continua. Cît despre mine,
voi şti oare să continui?“. Singura relaţie salvatoare şi durabilă cu lumea
este cea pe care autorul o întreţine cu arta naraţiunii, a fixării vieţii cu
ajutorul cuvintelor, ca o evadare de sub opresiunea timpului: „Adesea, am încercat
în acele momente să aştern pe hîrtie lucrurile, viaţa mea de fapt, cu fereastra
încăperii celei mari larg deschise către acoperişurile din Grésillons. Dar
nu-mi veneau în fiecare zi aceleaşi amintiri. Mă întreb de ce prefer să
povestesc amintirile altora, de ce-mi par ele mai aproape de mine decît
propriile amintiri?“. Propunînd literatura ca terapie împotriva singurătăţii,
Dominique Fabre aduce în acelaşi timp un emoţionant omagiu prieteniei şi
dragostei de viaţă: „Şi toate aceste vechi poveşti care-mi reveneau neîncetat,
de trei ani de cînd trăiam singur, şi pe care încercam să le povestesc. Dacă aş
reuşi să fac lucrul acesta, aş fi poate şi eu mai viu?“. Către sfîrşitul
romanului, autorul oferă o cheie neaşteptată în înţelegerea personajul său („Avem
fiecare din noi ceva din Jimmy Callaghan“), acordîndu-i un sens profund uman,
în traversarea destinului său.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters