Autor: 
Categoria: 
Stimate domnule ministru,
În calitatea mea de iniţiator –
ca simplu cetăţean român conştient, care a trăit dictatura,
opresiunea, dar şi lupta, din exil, pentru libertate – al unui apel lansat la
18 martie, de solidarizare imediată şi necondiţionată cu
combatanţii libieni pentru libertate şi în favoarea
recunoaşterii urgente de către Statul român a Consiliului
Naţional de Tranziţie (CNT) – guvernul provizoriu al Libiei
Libere, cu sediul la Benghazi –, apel rămas, pînă acum, şi
singurul de acest gen din ţara noastră, dar care a fost semnat de
un număr de peste 40 de personalitaţi ale societăţii civile
(printre care fostul preşedinte Emil Constantinescu, filozoful
Andrei Cornea, deputatul PDL Florin Postolache, fost lider al
revoltei din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, editoarea Doina Jela,
fostul disident Gabriel Andreescu, Teodor Mărieş, preşedintele
Asociaţiei 21 Decembrie, Ernst Oberlander, director al Muzeului
Naţional de Istorie, realizatoarea TV Lucia Hossu Longin, Vlad
Nistor şi Al. Barnea, decan, respectiv fost decan al Facultăţii de
Istorie din Bucureşti, Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi Politici, istoricii Lucian Nastasă, Marius
Oprea, Ion Stanomir, preşedinte al IICCMER, scriitorul Claudiu
Iordache, director al Institutului Revoluţiei din 1989, scriitorul
Romulus Rusan, acad. Ştefan Ştefănescu, Ladislau Csendes, membru
al Colegiului CNSAS, prof. arh. Sorin Vasilescu etc.), publicat în
revista 22, ediţia on-line, din 21 martie, însă reluat şi de
alte publicaţii şi agenţii de presă, respectuos vă reamintesc
cîteva fapte, petrecute numai în ultimele zile.
Joi, 12 mai, ministrul de externe al
Poloniei, Radoslaw Sikorski, a efectuat o vizită de solidaritate la
Benghazi, aducînd cu sine şi recunoaşterea de către guvernul
său a Consiliului Naţional de Tranziţie. Cu o zi înainte, pe
11 mai, oraşul Misrata, al treilea ca mărime, a fost pe deplin
eliberat de către forţele anti-Ghaddafi, după o eroică
rezistenţă, care a ţinut aproape trei luni. Dramatica încleştare,
condusă cu o exemplară abnegaţie şi tenacitate, soldată cu
sacrificiul a sute de vieţi omeneşti, a transformat Misrata într-o
veritabilă legendă şi într-un oraş-martir, cum au fost,
cîndva, Guernica sau Coventry…
În Libia se desfăşoară, cum am
convingerea, ceva ce seamănă leit cu revoluţia română din
1989 (cel puţin pînă la momentul intervenţiei NATO, de care,
la noi, din fericire, nu a mai fost nevoie, deoarece evenimentele
s-au precipitat şi chiar şi Ceauşescu s-a dovedit ceva mai puţin
paranoic decît bunul său prieten Ghaddafi, campionul absolut
al delirului politic criminal!). Benghazi, capitala CNT, oraşul ce
rezistă şi luptă din 15 februarie – de cînd a fost arestat
tînărul avocat Tirbil, detonatorul revoltei (Tokésul
situaţiei, şi, coincidenţă, tot într-o zi de 15, tot iarna,
doar că în februarie, nu în decembrie!) – şi care s-a
eliberat singur, este clar pentru mine pandantul Timişoarei (îmi
revine în minte cutremurătorul editorial al lui Cristian Tudor
Popescu, intitulat „Timişoara Libiei“, din Gândul, apărut
în data de 21 martie 2011, din păcate, şi singurul de această
sensibilitate din presa română, în rest obsedată de
falsa temă „intervenţie străină pentru petrol“, dragă şi
lui Ghaddafi, cînd, de fapt, este exact invers – tocmai de
frica pierderii petrolului, dat cu generozitate de dictator, a amînat
NATO atacul, pînă în pragul strivirii revoltei). O
Timişoară – oraş liber, însă cu perioada 20-22 decembrie
mult, tragic, dilatată…
De altfel, ştiţi bine, domnule
ministru, că probabil nimic nu s-ar fi făcut în Libia fără
curajul marelui gînditor Bernard-Henri Lévy, o
veritabilă conştiinţă a umanităţii (pe care, probabil, aţi
avut ocazia să-l cunoaşteţi pe cînd eraţi student, apoi
ambasador la Paris…), care, după o riscantă călătorie sub
bombe, la Benghazi, l-a convins pe preşedintele Sarkozy să
recunoască CNT şi să se facă apărătorul luptătorilor libieni
pentru libertate… Niciodată nu a fluturat mai glorios şi mai
dătător de speranţe steagul Franţei, din 1945 încoace,
decît cel imens care de atunci învăluie, la propriu, ca
o veritabilă pavăză, o mare parte din clădirea CNT de la
Benghazi… De departe, Libia constituie, la ora actuală, cel mai
grav caz de încălcare a drepturilor omului. O situaţie-limită,
în istorie, ce necesită remedii extreme. Celor care spun că libienii nu ştiu ce-i aia democraţia sau că, mai mult, şi-ar dori, de fapt, un stat islamist, fiind eventual manipulaţi de către Al-Qaeda (exact cum susţine Ghaddafi), le răspund că nici despre convingerile noastre democratice occidentalii nu prea dădeau doi bani înainte de Revoluţia din Decembrie 1989. Totuşi, România a constituit, brusc, revelaţia majoră a acelui inegabil an 1989. Aproape toată lumea arabă îşi face acum acum propriul său an 1989. După Tunisia şi Egipt, comparabile, mai degrabă, cu revoluţiile de catifea din Polonia şi Cehoslovacia, Siria, un regim aproape brejnevist, riscă să devină o imensă problemă.... Libia însă rămîne – cu toate singularităţile sale, care, mutadis mutandis, ne duc cu gîndul inevitabil la România ceauşistă: iată de ce, ca şi Cristian Tudor Popescu, m-aş fi aşteptat la o mai mare înţelegere şi sensibilitate din partea conaţionalilor noştri – un dramatic caz special!
Dar să revenim. În aceeaşi zi, joi, 12 mai, la Benghazi a sosit şi influentul senator american democrat John Kerry, trimis special al preşedintelui Obama. Cu cîteva săptămîni înainte, mai fusese acolo un alt puternic senator american: însuşi John McCain, fostul contracandidiat republican din 2008. Ca primă personalitate americană sosită în Capitala insurgenţilor libieni, chiar dacă din opoziţie, acesta a fost primit cu entuziasm. Pe afişe stătea scris: „America, ai un nou aliat în nordul Africii: Libia!“. Într-adevăr, Libia Nouă, ajutată acum, la greu, va fi cu certitudine cel mai fidel aliat arab al Occidentului, chiar mai mult decît statele tradiţional prietene, gen Arabia Saudită, deoarece, spre deosebirile de relaţiile cu regimurile conservatoare din zonă, relaţiile cu Libia Liberă vor avea la bază ceva mult mai solid: comuniunea de valori democratice împărtăşite. O ocazie, o şansă de neratat!...
Vineri, 13 mai, o delegaţie în
frunte cu şeful diplomaţiei CNT, Ghoga, a fost primită la Casa
Albă, iar aceasta a anunţat că „recunoaşte în CNT un interlocutor legitim“. În treacăt fie spus, n-ar fi exclus
ca dl Ghoga să fie chiar acel fost ambasador cu studii de drept la
Bucureşti, după 1990, şi care a ţinut să se întîlnească,
la Bruxelles, cu unii euro-deputaţi români, în urmă cu
două luni… un mare atu pentru noi!
De la Londra, tot vineri, 13 mai,
seara, s-a anunţat că CNT îşi va deschide un birou în
Capitala britanică, dar şi că, mult mai important, Londra va
trimite un ambasador adevărat la Benghazi (unde se află deja un
reprezentant diplomatic francez), în persoana fostului
ambasador britanic în Irak (probabil deoarece are experienţă
în condiţii diplomatice externe…). Un mare succes pentru
Libia Liberă. De altfel, atît Franţa, prima, cît şi
Italia, a doua, ca şi Qatarul (ce-i sprijină cu bani şi cu un post
de televiziune pe combatanţii libieni) şi Emiratele Arabe Unite au
recunoscut, de o bună bucată de vreme, CNT. Însuşi
preşedintele Sarkozy şi premierul britanic David Cameron şi-au
anunţat o vizită oficială iminentă la Benghazi.
Între timp, sîmbătă, 14
mai, pe cînd dumneavoastră, la Convenţia PDL, eraţi preocupat de procurarea de-acum celebrului milion de voturi, preşedintele CNT, Mahmud Jibril, a fost primit cu toate
onorurile la Paris de preşedintele Sarkozy. Şi UE a anunţat
deschiderea unui birou la Benghazi.
Să nu uităm nici apelul ministrului
italian de externe, Franco Frattini, care încă din 5 mai, după
reuniunea de la Roma a Grupului de Contact pentru Libia, chema toate
ţările prietene ale Italiei să recunoască Consiliul Naţional de
Tranziţie. Este România o prietenă a Italiei?
În sfîrşit, luni, 16 mai,
la Geneva, Tribunalul Penal Internaţional, organism ONU, prin vocea
procurorului său, spaniolul Luis Moreno Ocampo, a anunţat că a
fost încheiată redactarea actului de acuzare pentru crime
împotriva umanităţii la adresa lui Ghaddafi, a fiului său,
celebrul Saif al Islam (un veritabil Nicuşor Ceauşescu libian,
poate chiar cu ceva aroganţă şi impertinenţă în plus…),
ca şi şefului serviciilor de securitate libiene. După
oficializare, cei trei nu vor mai putea păşi în 114 state ce
recunosc autoritatea Tribunalului. Avea dreptate Franco Frattini
cînd, zilele trecute, îl avertiza pe Ghaddafi să-şi
negocieze rapid un exil, pe undeva, cît mai are vreme, întrucît
urmează ca pînă la sfîrşitul lunii să fie definitivat
rechizitoriul împotriva lui şi atunci nu va mai fi posibil
nimic. Mai mult, se înţelege că va fi chiar probabilă
emiterea unui mandat de aducere în faţa Justiţiei ONU, ceea
ce ar legitima o eventuală acţiune de comando NATO împotriva
lui Ghaddafi, ca în cazul Ossama Ben-Laden. Acesta, ar putea fi
sfîrşitul!
Hotărît lucru, laţul se strînge
în jurul capului marelui lider libian (titlul oficial:
„conducătorul Revoluţiei de la 1 septembrie 1969“; vezi Doamne,
conduce Libia cu simpla sa autoritate morală, fără o funcţie în
stat din care să fie scos, cum spun oficialii jamahiri!…). Regimul continuă să se dezintegreze văzînd cu ochii: după fuga, în aprilie, a ministrului de Externe la Londra, care a urmat trecerii la insurgenţi a mai multor miniştri (printre care cel de Justiţie – actualul preşedintele al CNT, Jibrid –, sau cel de Interne) şi a numeroşi diplomaţi. Marţi, 17 mai, s-a aflat că şi puternicul ministru al Petrolului s-a refugiat în Tunisia... În aceeaşi zi, pînă şi Rusia, la care alergaseră, ca la ultimul colac de salvare, le-a dat umor emisari jamahiri (cuvîntul libian îl rezerv de acum înainte numai pentrui rebelii anti-Ghaddafi!) sfatul prudent de a respecta Rezoluţia ONU nr. 1973 privitoare la Libia.
În condiţiile acestea, România ce face, domnule ministru? Politica struţului? Se bucură, cum spunea dl Băsescu, puţin înainte ca NATO să ceară, pe 22 martie, trimiterea navei militare, că nu trebuie să intervină, în timp ce în ţările evoluate, precum Suedia, 83% din populaţie sprijină intervenţia?
În vreme ce din întreaga lume sînt expulzaţi diplomaţii ghaddafişti (Franţa i-a expulzat acum cîteva zile pe ultimii 14, Anglia, Germania şi Canada pe ultimii 5!) care nu se raliază CNT, mai este cazul să acceptăm Ambasada (zisă biroul popular) jamahir din strada Zorileanu, 58? Mai este cazul să păstrăm relaţiile diplomatice cu genocidara Mare Jamahirie Arabă Libiană Socialistă Populară?
După ce, aşa cum v-am semnalat, ne-am făcut o dată de rîs la Oslo, în decembrie, cu ocazia decernării Premiului Nobel pentru Pace disidentului chinez Liu Xiao-Bo (v. Observator cultural, numărul din 9-16 decembrie 2010), să nu recidivăm la nici şase luni…
Domnule Baconschi, renunţaţi la ambiguităţi! Cît mai e încă
timp, faceţi ca Sikorski!
Cu stimă,
Adrian Niculescu
P.S. Şi Bulgaria, care dispunea de un consulat la Benghazi, şi l-a redeschis încă din aprilie! Degringolada regimului a atins pînă şi familia lui Ghaddafi: miercuri 18 mai, s-a anunţat că insăşi soţia „marelui lider“, împreună cu fiica lor, Aisha, au părăsit Tripoli, pentru a se refugia în Tunisia. N-ar mai fi nimic de adăugat.
Bucureşti, la 18 mai 2011
În imagine: Radoslaw Sikorski, ministrul de Externe
al Poloniei, împreună cu Abdul Hafiz Ghoga, lider al Comitetului Naţional de
Tranziţie din Libia – Benghazi, 11 mai 2011 – fotografie Reuters
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters