OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şi, pentru că era prima oară cînd plecam din Mombasa fără negrişori, Tata-Mare a mîrîit în staţie că vrea să mai căutăm o dată şi că se duce să ancoreze. Ne-a spus că avem porturi noi şi că n-avea chef să se lege la cap. Alte nave din flotă făcuseră din găsirea fugarilor o competiţie sportivă: o sticlă de „Jonny“ de negrişor. Noi ne pricopseam doar cu nişte hieroglife în carneţelul jupînului, pe care el le transforma, de la caz la caz, în învoiri în porturile socotite de el „valabile“. Mie, însă, după o zi de alergat printre containere, nu-mi ardea de nimic. Mi-am amintit că radarul din babord îşi pierdea din ţinte şi mi-am făcut de lucru pe lîngă el; Tata-Mare fuma în întuneric, trăgea cu coada ochiului la celălalt ecran şi asculta trăncăneala „exploratorilor“. La un moment dat, cineva a întrebat de mine şi el a răspuns oţărît: e aici, e ocupat! De la consolă, se auzea saxofonul lui Leopardi. Nu ştiu cînd a trecut vremea şi cînd a început corpul navei să tremure, semn că se vira ancora; am simţit apoi vibraţia motorului sub tălpi. Afară era lună plină şi mi-ar fi plăcut să dau o raită, să mă răcoresc. Eram însă frînt şi m-am dus la culcare.

Dimineaţa, Vancu nu şi-a mai scris pe tablă poliloghia obişnuită, dar m-a luat de-o parte şi mi-a zis:

– Frenzii n-au vrut să intre aseară în santină. Vechea poveste cu lumina…

Gîndul că trebuia să cobor în colcăiala de ţevi înnegrite de păcură, că trebuia să mă feresc de aburul ce scăpa pe la valvule, să calc în bălţi de ulei şi excremente de şobolan, mă umplu imediat de scîrbă şi de lehamite. Becurile se scuturau la fiecare lansare a motorului principal şi asta se întîmpla de ani de zile, aproape tot atîţia cîţi trecuseră de la construirea acelei nave în galonatele şantiere din nordul Europei, sau de cînd se învîrtea în jurul acelui continent năpăstuit, unde porturile prietenoase erau tot mai rare, iar bordelurile curate şi ieftine, tot mai puţine.

M-am gîndit că primul căruia trebuia să-i spun era Vancu.

L-am găsit încruntat în camera de comandă, controlînd nişte temperaturi împreună cu treiarul.

– Don’ şef, vi-l prezint pe Jimmy. M-a ajutat la becuri.

Claia de păr cenuşiu s-a rotit, ochii de sub ea au scăpărat, iar negrişorul a făcut un pas în spatele meu.

– Încă un Jimmy? Unde era?

– Un’ să fie? La ţevi, unde le place lor.

– Du-l la Tac’tu-Mare, să vezi ce-o să dea din coadă!

Am chemat ascensorul şi Jimmy a intrat cu paşi precipitaţi; apoi s-a uitat numai la ecranul roşu pe care se schimbau etajele. Am coborît la „E“.

Am deschis uşa cabinei şi, înainte de a-l împinge uşurel din spate, i-am spus :

– După program, aici mă găseşti.

Mi-a arătat tenişii rupţi şi năclăiţi.

I-am zis că o să-l cheme Jimmy şi că trebuia să-l duc la căpitan; dar mai întîi voiam să-mi povestească. Şi-a ţuguiat buzele şi ochii i s-au îngustat.

Am scos din frigider o coca-cola, am pus-o pe masă, am acoperit scaunul cu o salopetă şi i-am făcut semn să se aşeze. Nu şi-a dezlipit ochii de la cutia roşie.

A vorbit rar, într-o portugheză stîlcită: Io, piatra la Mozambic taiat. La legitimaţia dat dolarii la port.

– Bine. Dacă te întreabă cineva îi spui ce mi-ai spus şi mie.

Mi-a urmărit degetul cu care arătam în sus, a dat din cap şi a dus cutia roşie la gură.

Şi-a trecut limba peste buze şi s-a ridicat.

Am urcat apoi la următorul etaj.

Din birou se auzea în surdină muzică populară şi se simţea miros de cafea: în maiou şi şlapi, Tata-Mare scria la computer. Cînd am bătut, a mormăit un da plictisit şi şi-a văzut mai departe de claviatură. Prin perdele trecea o lumină lăptoasă. După cîteva minute scaunul a scîrţîit.

– Ce-i cu ăsta?

– E Jimmy, finu’ lui Bob Marley!

S-a uitat lung la el şi şi-a mutat scobitoarea în celălalt colţ al gurii.

– De unde l-ai scos?

– Din maşină, de la ţevi.

– Păi vezi? Dacă erau becuri, se mai îndemna ăsta să intre?

– Puteau să tot fie, că la coş n-a căutat nimeni!

A icnit, s-a săltat din scaun, şi i-am văzut atunci sprîncenele zburlite.

– De unde ştii?

– De la el.

– Nu ştie decît don’t kill me, my friend.

– Şi cum vă înţelegeţi?

– O rupe în portugheză. Şi ceva spaniolă.

– Poliglot, cioroiu’! Da’ acte are?

– Nu.

– Normal. Ce să facă cu ele?

Şi-a trecut o mînă prin păr şi şi-a căutat, din ochi, o ţigară. Apoi a făcut un gest de lehamite.

– Daţi-i o cabină şi nişte haine. Şi să-l văd la program.

Am trecut pe la secund pentru salopetă şi bocanci, apoi i-am făcut turul de iniţiere. I-am arătat unde se găseau cîrpele curate, unde se adunau cele murdare, unde era detergentul şi cum se foloseau maşinile de spălat. I-am explicat că-n fiecare dimineaţă trebuia să cureţe cu „coada“ platformele de la maşină, şi i-am arătat cum s-o lege cu o saulă şi s-o arunce în apă, la pupa, după ce termină. Apoi l-am lăsat singur şi mi-am văzut de ale mele. Era, oricum, dezorientat şi ştiam că n-o să ţină minte nici unde îşi avea locul la masă, nici cum se ajunge la maşină, nici unde i se află cabina, cum se întîmpla de obicei cu nou-veniţii. Totul era diferit de ce văzuseră pînă atunci şi nimeni nu se mira cînd îi găseau rătăciţi pe coridoare, căutîndu-şi numele pe etichetele de pe uşi, sau cînd, încrezători în reflexele lor de adaptare, intrau distraţi în cabina altcuiva.

Apoi, în zilele de marş spre Marea Roşie, a continuat să ne uimească. Nu se dădea în lături de la nici o corvoadă, iar dimineaţa, pînă apucam noi să ne descleiem oasele, el lichida cîteva puncte de pe lista obligaţiilor zilnice. Profitam de ajutorul lui pînă la pauza de cafea, cînd apărea secundul sau nostromul, şi ni-l luau pentru lucrările de la punte. Vancu aşa s-a înţeles cu secundu’: să mi-l ceară mie. După glumele ce ţineau loc de tîrguieli, îi explicam lui Jimmy unde trebuia să se ducă şi ce avea de făcut; el îşi scutura gleznele şi drept confirmare îşi dezvelea dinţii albi şi mărunţi. La cină, ascultam bilanţul isprăvilor de peste zi, iar cînd mă întorceam la cabină găseam sub magnetul de pe uşă bileţele care mi-l cereau şi în ziua următoare: ba la schimbat ferodouri la vinciuri, ba la compactat şi însăcuit gunoaie, ba la curăţat cartofi la bucătărie, ba la curăţat puţul santinelor în hambare, ba la vopsit pe unde se nimerea. Unii încercau să mi-l intercepteze, dar Jimmy contraataca rostindu-mi numele cu o privire speriată. O singură dată dispăruse fără să mă anunţe, dar n-a întîrziat să mă caute şi să-mi povestească: îl ajutase pe Tata-Mare la arhivă şi cărase nişte saci cu hîrtii la incinerator. Singurul care-l privea cu ostilitate şi-i punea beţe-n roate cu orice prilej era timonierul fălcos şi ursuz care fusese de vardie cînd Jimmy urcase la bord. Odată, cînd acesta spăla pe puntea principală, pe culoarul de la babord, i-a plesnit furtunul, şi apa, ţîşnind cu presiune din magistrala de incendiu, l-a tăvălit, izbindu-l cu capul de copastie. Ei bine, omul nostru, aflat nu departe, ar fi putut să sară şi să închidă valvula, dar a preferat să facă stînga-mprejur, să se îndrepte tacticos spre castel şi să telefoneze cu o voce batjocoritoare: veniţi, bă, că vă moare maimuţoiu’!

*

Restricţiile de tot felul, dar mai ales prezenţa soldaţilor înarmaţi la scară, la prova şi pupa, făceau din Jeddah un port în care nu numai că n-ai mai fi vrut să acostezi nicicînd, dar nici să mai auzi vreodată de el. În plus, dacă existau la bord persoane fără documente, acestea trebuiau declarate separat şi ţinute într-o cabină sigilată de Căpitănie. Cînd l-am tras pe Jimmy deoparte şi i-am spus cum stăteau lucrurile, nu mi s-a părut afectat: mi s-a uitat în ochi şi am avut impresia că pe buze i-a fluturat un surîs. Tata-Mare a dat ordin să-i mutăm în cabină unul dintre frigiderele din bucătărie, iar bucătarul l-a aprovizionat cu de-ale gurii şi cu apă minerală pentru următoarele treizeci şi şase de ore. Iar pentru nevoi, strungarul i-a meşterit un butoiaş cu capac de tablă, ca la „gherle“.

După ce Tata-Mare a temperat – cu semne care îi indicau lui Mitrică, cel care ţinea „băcănia“, cîte cartoane de ţigări să mai aducă – cerinţele tot mai fanteziste ale autorităţilor, după ce au preluat înregistrările grafice ale temperaturilor de la containerele frigorifice, după ce au făcut inspecţia sanitară la bucătărie şi cambuză, după ce au căutat, prin sondaje, materiale pornografice şi alcool, după ce au lipit o hîrtie cu arabescuri şi peceţi peste canatul şi clanţa uşii lui Jimmy, burnuzurile au iscălit permisul de liberă practică şi au plecat mulţumite, foşnind pe sub nasul unei vardii deja năucite de căldură.

Dar chiar şi aşa, fără să putem ieşi în oraş, viaţa la bord îşi urma cursul ei: la motoare – unde puneau umărul şi marinarii – se desfăşurau întreţineri de rutină şi reparaţii care nu puteau fi făcute în timpul marşului, Tata-Mare nu prididea cu trimisul mesajelor, mirosurile de la bucătărie – expulzate de ventilatoare – adunau la hublourile ei o mulţime de flămînzi, iar carturile nu-şi încetau hărţuiala cu planificatorii, cu indienii de la amaraje sau cu alţi gură-cască oploşiţi pe lîngă ei, chipurile, ca să-i ajute, dar care mai mult încurcau, căci se apucau să dezlege şi containere cu alte destinaţii. Cei mai mulţi căutau un loc la umbră şi, cînd îl găseau, se prăbuşeau într-un somn adînc, din care se trezeau înspăimîntaţi şi zăpăciţi cînd şuiera vreo alarmă sau cînd îi lovea cîte un forman cu piciorul între coaste şi le făcea semn să dispară.

– Dom’ comandant…

– Mă, e unu’ în bazin după care trag ăştia cu automatele. Îşi scoate gura, respiră şi iese în altă parte… Îl fugăresc cu şalupa…

– Dom’ comandant, Jimmy nu răspunde… Am bătut cu pumnu-n uşă.

Tata-Mare şi-a luat binoclul de la ochi, s-a uitat în jos la suprafaţa laterală a castelului şi, brusc, s-a înroşit şi a lovit cu palma în bordaj.

– Hubloul e deschis! Secundu’ şi nostromu’ la mine!

S-a repezit înăuntru, la radiotelefon, şi a chemat Căpitănia. A raportat că are probleme de siguranţă şi a cerut să vină urgent şeful pazei portuare. I-au promis că-l anunţă. Vorbea repede şi i s-a umflat o venă la tîmplă. A scos apoi dintr-o valijoară de lemn o portavoce emailată şi a ieşit cu ea la copastie.

În bazin, şalupa se învîrtea, neştiind încotro s-o apuce. Cînd se auzea cîte-o rafală, se oprea, aştepta cîteva clipe, apoi pornea în trombă în direcţia în care se trăsese.

Secundul i-a adus lui Tata-Mare un walkie-talkie, iar eu i-am prelungit telefonul din timonerie şi i l-am pus pe un taburet lîngă bordaj. La scurt timp a sunat vardia şi a anunţat că sosise la scară un arăboi masiv şi agitat.

– Condu-l la ascensor, a zis Tata-Mare, şi stai cu el două minute.

Cînd a intrat Abdulah, Tata-Mare l-a întîmpinat ceremonios şi s-a văzut din prima clipă că şeful trupelor de frontieră nu venise cu securea războiului în braţe. Ştia că Tata-Mare nu era zgîrcit şi asta însemna pentru el garanţia oricărei înţelegeri. Era informat: un membru al echipajului încălcase consemnul, soldatul de la pupa îl văzuse sărind în apă, dar n-a tras – aşa era instruit – chiar i-a făcut semn înotătorului să se apropie, arătîndu-i pe unde să urce pe chei. Doar că individul s-a dat la fund şi a ieşit în partea cealaltă şi, deoarece chestiunea se punea acum în alţi termeni, a fost luat în primire de soldatul din zonă. De atunci, încearcă să-l prindă şi nu reuşesc. Tata-Mare i-a zîmbit, l-a luat de după umeri şi l-a condus afară, pe aripa comenzii. De sub tendă, s-au uitat amîndoi la virajele pe care şalupa le lua cu motoarele în priză. Au mai sporovăit cîteva minute, după care jupînul i-a întins portavocea şi glasul bubuitor al burnuzului a curmat imediat ostilităţile. Pentru a pecetlui buna lor înţelegere, Tata-Mare şi-a invitat oaspetele să cerceteze împreună sigiliul cabinei respective şi, înainte să se retragă în sufragerie pentru a lichida definitiv incidentul, mi-a obţinut permisiunea de a patrula pe chei în căutarea lui Jimmy.

N-a fost atît de lesne cum crezusem. Ocolisem de cîteva ori acvatoriul şi mă săturasem de ţinut mîna streaşină la ochi. Mă gîndeam că băiatul se dusese pe copcă şi mi-era deja lehamite; făceam cale întoarsă, cu fruntea plecată sub soarele năpraznic, cînd am auzit din apropiere clipocit de apă vînturată cu palmele. Dar numai după ce m-a împroşcat cu o brazdă de stropi m-am întors şi i-am văzut căpăţîna deasupra apei şi ochii arzîndu-i în găvane ca-n dimineaţa în care îl găsisem între ţevi. Nu eram în stare să mă bucur. I-am făcut semn cu degetul mare şi i-am arătat unul dintre baloanele de cauciuc prinse de peretele interior al cheiului. S-a căţărat pe el şi de acolo, pînă sus, pe lanţuri. Părea că soarele îl uscase instantaneu, căci, după ce i-am întins mîna şi l-am tras cu putere spre mine, de pe trupul lui slab nu mai şiroia nici un strop. Mi-a spus din prima clipă că soldatul de la pupa era un porc, unul care îi făcuse gesturi amicale în timp ce-şi arma automatul. Abia avusese timp să se dea la fund, că-i şi scuipase o rafală. Un american nu i-ar fi făcut una ca asta! Apoi le-a dat o lecţie, dar nu se umfla în pene, mergea firesc, lipăia cu tălpile goale pe cimentul încins şi m-a luat de mînă, fără să se oprească din trăncănit. Bodogănea ceva în idiomul lui şi, la un moment dat, glasul i s-a frînt, înăbuşit de plîns. L-am mîngîiat pe păr, pe smocurile sîrmoase care îmi gîdilau podul palmei, şi, pentru că ştia că-mi făcea plăcere, şi-a ridicat fruntea şi a zîmbit.

*

În porturile Mediteranei – Pireu, Genova, Barcelona – pretenţiile autorităţilor n-au fost diferite de ale celor arabe. O navă încondeiată cu transfug la bord în raportările de trafic era, din capul locului, o oaie bună de muls. Dar, pentru că în Europa, din alaiul celor ce urcau primii la bord, doi poliţişti rămîneau să ne păzească pe durata staţionării jos, la scară, Tata-Mare le zîmbea oaspeţilor cu dublu înţeles – felul lui de a-şi arăta compătimirea – şi îşi arbora scobitoarea cu şi mai multă impetuozitate. Ne pusese să sudăm hubloul de la cabina lui Jimmy, iar acesta intra în cuşcă de îndată ce ridicam ancora sau se vedea pilotina în binoclu. Apoi, la plecare, după ce treceam de ultima geamandură şi nostromul se ducea să-i deschidă, captivul nostru o zbughea pe punte şi timp de-o oră făcea ture de la prova la pupa, într-o alergare de animal hăituit. Cînd se liniştea, îi ieşeam în întîmpinare, îl băteam pe spate, îi ridicam braţele şi, în contul episodului de la Jeddah, îl declaram mare campion, tratîndu-l cu apelative care îl făceau să rîdă, chiar dacă nu le înţelegea: „Om amfibie“ sau „Mark Spitz“.

Ca să-i fac viaţa mai uşoară pe timpul orelor de „zdup“ – învăţase să zică, pe româneşte: „mă duc la zdup“, articulînd ultimul cuvînt cu o naivă şi uimitoare plăcere – m-am apucat să-l învăţ englezeşte, ca să poată citi cîteva dintre revistele vechi ce zăceau în maldăre prin saloane. N-aveam vreme de pierdut cu lecţii despre zilele săptămînii, cu număratul sau cu formulele de salut din manualele de limbi străine, şi am început direct cu verbele şi conversaţia. Memoria lui era ca o oglindă curată şi nu trebuia să repet nimic. Cu toate că în porturi eram prins cu treburi, îmi făceam drum pe la cabina lui şi stăteam cîteva minute de vorbă cu el, prin uşă. Asta pînă cînd Tata-Mare a fost de acord să demontez cîteva panouri din tavanul cabinei, să trag două fire şi să-i instalez un telefon.

Navigam spre Finister şi pe linia coastei se filtrau culorile serii.

Cînd am ajuns la locul ospăţului, acesta intrase deja în linie dreaptă: băieţii se încălziseră, iar pe grătar îşi făcuseră apariţia primele fleici şi primii cîrnaţi. Jimmy stătea între doi motorişti, cu o cutie de coca-cola în faţă, şi părea în largul lui. Toţi erau grupaţi pe interese şi simpatii, iar impresia generală era de armonie. Începuseră cursele dus-întors la grătar, fiecare îşi aşeza bucata mai aproape sau mai departe de creasta jarului şi revenea cînd trebuia întoarsă pe partea cealaltă. Cîteodată se întîmpla să nu-ţi găseşti fleica sau cîrnatul acolo unde trebuia să fie, situaţie în care sau le luai din altă parte, sau puneai altele la fript şi te puneai pe aşteptat. Dar cum timpul trecea repede, nimeni nu dădea importanţă unor mărunţişuri de acest fel. De aceea, toţi s-au mirat cînd timonierul fălcos şi ursuz, abia ieşit din cart, începu să pufnească în dreapta şi în stînga, acuzîndu-l pe Jimmy că-i furase cîrnatul. Cum acesta nu-i dădea atenţie, fălcosul i se proţăpi în faţă şi începu să-şi agite pumnul, răstindu-se, de fapt, la toată adunarea, că de ce trebuia el să pătimească din pricina unui nemernic.

La început, Jimmy n-a înţeles despre ce era vorba, a aşteptat pînă i s-au legat în minte atît cuvintele fălcosului cît şi privirile celorlaţi, apoi s-a ridicat în picioare şi, într-o engleză care ne-a lăsat pe toţi cu gurile căscate, a spus foarte calm:

Fălcosul a amuţit, iar noi ne-am întors privirile spre Tata-Mare. Acesta a redus volumul casetofonului, şi, oarecum amuzat, dar şi căzut pe gînduri, a mîrîit:

– Progresează băiatu’! Cuvîntul ăsta, pe care l-aţi auzit adineauri, şi cu care vă legitimaţi între voi, mi l-a servit şi mie într-o împrejurare. L-am întrebat atunci ce înseamnă şi cine l-a învăţat. Pentru el însemna şef. Ticerul care i l-a băgat în cap poate fi mulţumit: elevul şi-a făcut datoria şi nici în gît nu l-a dat. Da’, nici o grijă, îl dibuiesc io pe frendu’ ăla! Iar tu, umflatule, dacă ai venit aici să ne strici seara, mai bine ia-ţi cîrnaţii şi rîgîie-i în altă parte!

*

Memoriul pe care, de cîtva timp, Tata-Mare îl trimisese organismelor internaţionale a avut ca prim efect vizita la bord, la Hamburg, a unui reprezentant al acestora, un domn corpolent şi elegant, care a stat de vorbă cu Tata-Mare, dar şi cu Jimmy, căruia i-a făcut fotografii şi prelevări de amprente. A fost amabil, politicos, şi a lăsat să se înţeleagă că forurile maritime vor încerca să facă demersuri pe lîngă mai multe ţări din nordul Europei pentru a-l accepta pe Jimmy cu statut de refugiat. Pe moment, ne-am bucurat, deşi ştiam că pe durata periplului nordic viaţa lui nu va suferi modificări importante. Ba, dimpotrivă, ţările acelea sînt apropiate unele de altele, porturile la fel, la terminale se ajunge după multe ore de manevră pe rîuri şi ecluze, iar Jimmy avea să stătea la „zdup“ zile la rînd. La un moment dat, jupînul a cerut autorităţilor să-i desigileze cabina pentru igienizare şi împrospătarea stocurilor de apă şi hrană, dar cum chipiile împodobite cu ancore aurii au întîrziat să-şi facă apariţia, a rupt sigiliul şi l-a instalat pe Jimmy în cabina lui, nu înainte de a trimite un protest scris. Cînd m-am dus acolo pentru piesele de la radare, jucau amîndoi table şi Tata-mare avea un aer înciudat.

– Mă, are ăsta un bulan… Io l-am învăţat şi io iau cafteală!

Cînd din portul acela sterilizat începusem să încărcăm loturi de containere goale, şi am continuat s-o facem şi în portulanele înfipte în fiorduri mai greu accesibile, ne-am dat seama că Africa ne sufla din nou în ceafă. Mi se apropia finalul contractului şi mă întrebam ce port, de pe coasta de vest, putea fi mai convenabil pentru schimb. Era, de obicei, Dakarul, dar acum nu mai figura pe listă.

Probabil că vreunul dintre motorişti îi spusese ceva lui Jimmy, căci acesta începuse să mă privească cu un aer neliniştit şi acuzator. Nu l-am luat în seamă. Scăpasem de corvoada containerelor frigorifice şi, pentru că aveam acum la dispoziţie mai mult timp pentru el, ne-am reluat lecţiile de engleză, diversificate pe noţiuni tehnice. Îi explicam cum era construită nava, cum funcţiona un motor, ce erau computerele sau cum funcţionau telefoanele. Simţeam că încrederea îi era pusă la încercare dar, în general, se bucura de orice clipă petrecută împreună. Pe înserat, stăteam împreună la copastie şi urmăream cum peisajul cenuşiu al nordului se transforma, de la o zi la alta, într-o primăvară cu brize călduţe şi ceruri purpurii. Într-una dintre seri, cînd trecusem deja de Biscaya, i-am spus că dintr-unul din porturile africane va trebui să plec, dar că nu avea de ce să se neliniştească, va veni cineva în locul meu şi acel om se va îngriji de el pînă va ajunge în America. N-a făcut decît să-şi plece fruntea şi să suspine. Apoi m-a atins, parcă în joacă, cu vîrful degetelor.

– Fermecatule, iar mă bagi în rahat!

Nu ştiam unde bate şi, cînd l-am întrebat, a făcut pe misteriosul. Primise prin fax trei pagini legate de un apropiat zbor al meu la Viena, apoi de o călătorie cu trenul pînă la poalele Alpilor, la Nentzing. Apăruse un loc liber la cursul de macarale „Liebherr“, organizat de producător, iar compania noastră nu voia să rateze o astfel de ocazie. Singurul impediment era că, în preajma datei respective, nava trebuia să acosteze la Lagos, port neconvenabil debarcărilor. Chiar protejat de-o agenţie unsă cu toate alifiile, Tata-Mare nu ştia la ce să se aştepte. În situaţii de acest gen, gorilele de la emigraţia nigeriană erau de temut, căci aveau obiceiul să-şi vîre nasul în documente, să compare date şi să născocească dificultăţi.

O vreme m-am întrebat de ce au ales locul acela ponosit şi rău mirositor, şi nu Conakry sau Abidjan, care figurau şi ele pe traseu. Dar, curînd, am renunţat să mai caut vreo explicaţie. Porturile începuseră să se rostogolească unele după altele, cu acostări şi plecări ce ne făceau – de multe ori – viaţa de nesuportat; după manevre, pe timpul scurt al descărcărilor, dormeam iepureşte, căci se puteau ivi tot felul de urgenţe. După cîteva astfel de reprize eram istovit şi ochii îmi ardeau în fundul capului.

De Jimmy nu mai ştiam decît prea puţine. Cînd aflau că era unul de-al lor, autorităţile africane deveneau îngăduitoare şi nu-i mai sigilau cabina. El avea însă grijă să nu ne facă greutăţi, dădea telefoane mai degrabă decît să iasă şi să fie văzut de cine nu trebuia. Mă străduiam să-l văd mai rar, să-mi poată accepta absenţa, să-i fie adaptarea mai uşoară.

De regulă, debarcarea cuiva nu e bine primită de către echipaj. Te întreabă toţi dacă ţi-ai făcut bagajul, dacă ţi-au parvenit detaliile de zbor şi vor să le cunoască; de fapt, încearcă fiecare să-şi ascundă suferinţa, căci lunile pe care le aveau de petrecut la bord îi năuceau şi, atunci, prin substituţie, îşi administrau acest gen de anestezie.

Acum, însă, erau dezamăgiţi, căci nu aveam ce să le spun. Tata-Mare nu ştia nimic, doar că după acostare va veni agentul cu amănuntele.

Agentul a venit, a urcat la bord împreună cu autorităţile, însă amănuntele pe care i le-a furnizat jupînului nu erau cele aşteptate de noi. În primul rînd, nu venea nimeni în locul meu şi Vancu a recepţionat vestea repezind un pumn în tabla cu care conducea compartimentul. În al doilea, Jimmy avea acum un dosar de identitate şi pleca împreună cu mine. În al treilea, că totul se desfăşura în mare grabă, agentul urma să revină peste două ore şi Tata-Mare îmi trimise vorbă să urc la el de îndată ce vor fi plecat căpcăunii de la emigraţie.

– Bătrîne, Jimmy se-ntoarce la Mombassa, cu dosaru’ ăsta după el. Avionul lui pleacă primul. Aşa că… vezi cum faci! Îţi dau o sută de dolari, toţi de cîte unul. Aici e dictatură militară. La aeroport, soldaţi la zece metri unul de altul. Cînd te apropii, îţi propteşte arma în bagaj. În clipa aia îl atingi cu dolaru’. Aşa faci cu fiecare!

Cînd m-am dus după Jimmy, acesta făcuse ochii mari şi abia avu timp să-şi încalţe bocancii. Pe scări, cînd am urcat pe punte şi cînd am coborît pe chei, am simţit că tremura şi a încercat să mă ţină de mînă. Îmi părea rău. Nu aveam timp, bagajele mă trăgeau după ele, scara de bord e înaltă şi greu de coborît. Lîngă vardie era adunat tot echipajul. Cineva mi-a dus bagajul la maşină şi, de jos, de pe cheiul mocirlos, le-am făcut semne de bun rămas.

Agentul mi-a cerut paşaportul şi dosarul şi a pus actele lîngă parbriz. Avea o maşină nouă, dar părea veche şi zgîriată, ca toate maşinile din Lagos. Aerul condiţionat nu făcea faţă duhorii pe care am simţit-o din prima clipă şi care a ţinut pînă am ieşit din oraş. Din loc în loc, drumul spre aeroport avea bucăţi de asfalt.

După cîţiva kilometri, un jeep verde a frînat brusc în faţa noastră, ridicînd un nor de praf. Ne-am trezit în faţă cu nişte zdrahoni cu feţe de buldog şi arme în bandulieră. Unul, care părea să fie şeful, s-a apropiat plictisit pe partea agentului şi i-a ciocănit cu automatul în geam. Au început să discute în limba lor şi, la un moment dat, degetele agentului s-au îndreptat spre documente. Au întins mai întîi paşaportul, iar zdrahonul l-a deschis, cu o mişcare de expert, direct la fotografie. Cînd s-a aplecat, l-am salutat. Mă examina şi lovea cu paşaportul în geam. De afară, se simţea miros de praf încins şi de mucegai. Cînd agentul a întins dosarul, zdrahonul l-a luat, dar braţul i-a rămas nemişcat pe muchia geamului: aştepta al doilea paşaport. Au început să vorbească din nou. Încercam să urmăresc discuţia după intonaţie, dar n-am desluşit nimic. Cel de afară aruncă dosarul în maşină şi începu să urle. Portiera de pe partea lui Jimmy a fost deschisă violent, nişte labe cafenii s-au năpustit, l-au apucat de ceafă, şi atunci i-am văzut din nou ochii îngroziţi. Am văzut cum labele îl ţineau în aer, ca pe-un căţel. S-a auzit apoi scrîşnet de cauciucuri şi, în timp ce norul de praf se refăcea, muşamaua banchetei îşi revenea cu pîrîituri uşoare. Agentul şi-a scos telefonul de la curea şi, după ce a vorbit, pesemne cu şeful lui, a început să geamă. Cale de cîţiva kilometri a tot bolborosit ceva, pe limba lui, a ridicat din umeri şi a izbit de cîteva ori cu pumnul în volan. Se simţea vinovat, orice agent maritim răspunde de siguranţa pasagerilor săi. Ne apropiam de aeroport cînd a încercat să bălmăjească ceva în engleză, dar n-a scos decît un schelălăit întretăiat de sughiţuri. Cînd l-am întrebat unde l-au dus, a icnit şi am crezut c-o să vomite. Nu putea vorbi englezeşte. Din vineţii, buzele i se făcuseră alburii. S-a întors spre mine, a lăsat să i se scurgă pe bărbie o învălmăşeală de cuvinte din care am înţeles doar barrack1, aiming field2. Atunci am văzut plutonul de buldogi întins pe burtă şi lunetele lor urmărind salturile şi alergătura în zigzag a lui Jimmy.

Cînd am coborît la aeroport, primul soldat din cordon avea deja arma aţintită asupra mea. Am respectat cu stricteţe instrucţiunile lui Tata-Mare. Clădirea aeroportului era un hangar părăsit. M-am dus teleghidat la bar şi am dat peste cap un whisky dublu şi sec. Pe scaune şi împrejur, albi cu pahare în mînă. Prin perdelele afumate se vedeau băştile negre ale soldaţilor, şirul lor perpendicular pe tejgheaua barului. Mi-am predat valiza, mi-am luat talonul şi m-am întors la perdele şi la soldaţi. Încercam să-i număr. Gura mi se uscase, urechile îmi ţiuiau. Cînd am auzit primul anunţ, m-am întors la ghişeu şi mi-am predat şi geanta de umăr. Dintr-odată, mi se păruse prea grea. De parcă în ea, şi nu în creierul meu, se afla glasul lui Jimmy implorînd don’t kill me my friend, aici, la capătul călătoriei lui spre America.

––––––––––––––––––

1. Cazarmă (în limba engleză).

2. Poligon de tragere (în limba engleză).

Plăcerea de a povesti

Radu Niciporuc este editor, traducător din spaniolă, prozator şi… marinar. Ofiţer de marină. Ca Jean Bart. Sau Melville. Sau Conrad. Au mai fost şi alţii. Trăind într-o altă lume decît cei de pe uscat. Existenţe pline de riscuri, viaţă cotidiană supusă altor rigori sau bucurii. Vorbe, valuri, vînturi. Poveşti. Dacă e să fie e, dacă nu, nu. Se poate trăi şi fără poveşti. Şi fără literatură.

Radu Niciporuc, în paralel cu activitatea lui de traducător, editor şi promotor în spaţiul românesc al unor importante texte şi autori de limbă spaniolă – Gómez de la Serna ar fi numele cel mai zăngănitor –, scrie şi o proză de o foarte bună calitate. Un calofil de taină, un atent mînuitor al frazelor îndelung lucrate, un bijutier al cuvintelor şi un stilist de excepţie apar în proza română de astăzi. Subiectele exotice îl ajută să şlefuiască situaţii şi să contureze momente de rafinată artă literară. Nu ştiu cine mai citeşte azi Desculţele lui Radu Albala sau mateina Sub pecetea tainei, dar rafinamentul stilistic al lui Radu Niciporuc ne duce în preajma lui Ion Ghica, acela dinConvorbiri economice, şi lîngă Anii de pribegie ai lui Neagu Djuvara. Propunîndu-ne această proză, îi urăm proaspătului-vechi scriitor-navigator multe bucurii şi valuri de pagini cît mai inspirate.

Bedros Horasangian

–––––––––––––––

Revista Observator cultural va oferi periodic pagini sub genericul „Biblioteca Observator cultural“. Vom publica, în numerele următoare, mai multe proze, care vor fi prezentate doar în variantă on-line. În numărul de pe print, vom anunţa titlul şi autorul prozei inedite ce va apărea pe Internet.