Se poate spune, fără exagerare, că
Dora d’Istria (1828-1888), despre care contemporanii au scris, la
unison, ca fiind întruchiparea desăvîrşită a idealului
dezvoltării integrale a personalităţii, a aparţinut mai mult
lumii decît ţării în care s-a născut. Cosmopolitismul
a fost una dintre opţiunile fundamentale ale acestei femei
independente şi originale, încă de la debutul ei, în
1855, deşi – mai ales în prima şi în ultima parte a
carierei sale – nu a încetat să scrie cu gîndul la
ţara pe care a părăsit-o.
Iată cum o vedeau doi dintre prietenii
ei, profesori la Istituto di Studi Superiori din Florenţa, acea
„Atenă a Occidentului“ unde, după multe peregrinări, Elena
Ghica şi-a găsit odihna. Paolo Mantegazza, care ocupase catedra de
antropologie, scria în 1887: „Educaţia pe care a primit-o nu
a fost nici franceză, nici română, nici rusă, nici germană;
ea a absorbit ceea ce era mai bun din fiecare şcoală, parfumul
fiecărei grădini, alternînd lecţiile profesorului cu
cealaltă şcoală de căpătîi, care e călătoria, observarea
societăţii vii cu propriii ochi şi pipăirea ei cu propriile
mîini. De aceea atîtea literaturi – cea franceză, cea
greacă, cea română, cea italiană – îşi revendică
operele Dorei d’Istria, care este, fără nici o îndoială,
cel mai cosmopolit dintre scriitorii şi gînditorii moderni“.
În acelaşi spirit o evoca, peste
doi ani, Angelo de Gubernatis, profesorul de sanscrită, pe cea care
tocmai trecuse pragul acestei lumi: „Deşi a scris mai mult decît
oricare altă femeie, aş spune chiar mai mult decît oricare
alt scriitor, în favoarea cauzei naţiunilor, pledînd
cînd drepturile romånilor, cînd pe cele ale
sîrbilor, ale grecilor, albanezilor, ungurilor sau italienilor,
ea nu voia să aparţină nici unei naţiuni în parte, simţind
că le aparţinea tuturor şi că simpatiza cu toate formele de
independenţă umană, faţă de legi, prejudecăţi, bariere
sociale, faţă de viaţă şi faţă de moarte“.
Cu toate că nu Franţa a ispitit-o
atunci cînd s-a stabilit definitiv în Occident –
preferînd Elveţia şi Italia –, limba franceză i-a fost
Dorei d’Istria o adevărată patrie spirituală. În ciuda a
ceea ce s-a crezut şi uneori se mai crede şi azi, ea şi-a scris
întreaga operă în franceză. Cărţile şi articolele pe
care ni le-a lăsat în greacă, italiană sau engleză sînt,
fără excepţie, traduceri după manuscris. Nu puţini erau în
provinciile româneşti cei care aşteptau ca Elena Ghica să
înceapă a publica şi în propria-i limbă. Această
speranţă era exprimată deja în 1865 de Iosif Vulcan: „Ea a
scris în limbile culte ca să-şi împlinească marea sa
chemare mai cu succes, acuma însă, la dorinţa generală, şi-a
dat promisiunea că va scrie şi în dulcea limbă maternă“.
Nu ştim căror zvonuri dădea crezare tînărul cărturar
transilvănean, însă ele s-au dovedit a nu fi mai mult decît
atît.
Cezar Bolliac, care o considera cel mai
mare autor romån, propunea Ministerului Instrucţiunii Publice
tipărirea integrală a operelor ei în limba romånă.
Fiecare nou ministru avea însă un motiv pentru a nu dori acest
lucru. Vor trece astfel mulţi ani pînă cînd traducerea,
realizată de grupul intelectualilor din jurul lui Bolliac, va obţine
sponsorizare din partea unui aşezămînt ghiculesc, Eforia Sf.
Pantelimon. Din păcate, ediţia proiectată în peste zece
volume s-a oprit – din cauze încă neelucidate – după
primele două (1876-1877). Chiar şi acestea par să fi fost, de la
bun început, rarităţi bibliofile. Nu încape îndoială
că aici trebuie căutată cauza pentru care Dora d’Istria a rămas
în propria-i ţară doar un nume reiterat ocazional şi festiv.
În anii ’80, ziarele din
Bucureşti şi din Transilvania se întrebau cum se explică
faptul că aceea pe care toate marile academii ale lumii o doreau
între membrii lor nu este membră a Academiei Române.
Nici călduroasele pledoarii pentru „recuperarea“ ei, pe care, de
la începutul secolului următor, Nicolae Iorga le repetă
constant, nu au avut efectul scontat. Pe lîngă cele cîteva
– preţioase, dar minore – restituiri datorate lui însuşi,
ele nu au produs decît articolaşe şi broşuri de vulgarizare.
Nici una dintre cărţile Dorei d’Istria nu a mai fost tradusă sau
reeditată în România. Istoricii şi specialiştii
diverselor discipline umaniste au ignorat-o cu seninătate, atunci
cînd nu i-au acordat o privire grăbită sau vreo notă de
subsol. Un consens tacit o relega între personajele marginale
istoriei României. O Românie care se tutuia tot mai
familiar cu Europa. Cu acea Europă care o admirase poate prea mult
pe prinţesa română şi căreia îi ridicase, în
timpul vieţii, mai multe piedestale.
Acest consens a fost rupt abia în
anii ’50, desigur, în exil. Petre Ciureanu, fost elev al
Şcolii Române din Roma şi profesor la Universitatea din
Genova, i-a dedicat un amplu studiu critic – de fapt o
micromonografie – în două numere succesive ale revistei
pariziene Revue des études roumaines (1954, 1957). Din păcate,
în deceniile care au urmat, această breşă nu a fost lărgită
decît timid de un mic număr de articole tratînd despre
chestiuni de interes limitat. Spaţiul lăsat liber a fost umplut, ca
mai înainte, cu articole omagiale, de conjunctură sau de-a
dreptul urechiste.
Nici în străinătate nu s-a
bucurat de mai multă atenţie. După ce în timpul vieţii se
scurseseră fluvii de cerneală în jurul ei, posteritatea a
onorat-o cu o discretă – şi în general pioasă –
amintire. O singură ţară a făcut excepţie: Albania, pentru care
Dora d’Istria a împlinit rolul marelui străin devenit
„sfînt“ al unei mici naţiuni. Precum Byron în
Grecia, ea a fost transformată în portstindardul celor mai
sacre idealuri ale noii naţiuni albaneze.
Identităţi reinventate
Povestea de dragoste albaneză a Dorei
d’Istria e lungă, complexă şi cu destule necunoscute, dar tocmai
pentru că a fost ignorată sau evitată pînă acum, ea merită
dezvăluită, fie şi foarte pe scurt.
După aducerea dinastiei de
Hohenzollern la Bucureşti, speranţele ei că Ghiculeştii se vor
întoarce pe tron ca salvatori ai României – cauză
pentru care a militat nu întotdeauna discret – s-au spulberat
definitiv. Alte motive de ordin personal şi familial au contribuit
la „supărarea“ ei pe români, mai precis pe clasa politică
în mîinile căreia se aflau destinele ţării. Dar cum
firea ei luptătoare cerea mereu o cauză căreia să i se dedice,
Elena Ghica şi-a descoperit alte identităţi. Mai întîi,
rădăcinile greceşti, prin mama sa, Ecaterina Faca (dar şi graţie
desăvîrşitei educaţii clasice primite de la Gregorios
Pappadopoulos). Perioada entuziasmului elen nu a ţinut însă
mult, căci pentru Grecia – deja liberă – nu-i rămînea
nimic glorios de făcut.
Au urmat îndepărtatele rădăcini
„albaneze“ (după ce, la un moment dat, îi descoperise
familiei sale şi o origine veneţiană). Primul Ghica venise în
Moldova la începutul secolului al XVII-lea, de undeva din sudul
Dunării. Descendenţii lui s-au împămîntenit, ajungînd
chiar – după decapitarea lui Grigore Ghica al III-lea – să
reprezinte tabăra antifanariotă. Pornind de la o legendă culeasă
de Ion Neculce, scriitorii mai vechi l-au reţinut ca „arbănaş“
(tot aşa, românii din Transilvania erau „ungureni“) şi,
fără vreo cercetare a originii sale, au postulat ca loc de origine
nordul Epirului. Dar surse mult mai credibile atestă Macedonia. În
notele sale genealogice din 1730, marele ban Mihai Cantacuzino indică
Zagoria, regiune locuită atunci în mod compact de aromâni.
Originea macedoneană e coroborată de o altă mărturie timpurie:
cea a baronului Gudens, membru al ambasadei austriece la
Constantinopol în 1740-1741, căruia îi fusese comunicată
direct de marele dragoman Alexandru Ghica. La rîndul lor,
aromânii i-au revendicat pe Ghiculeşti de îndată ce au
dobîndit conştiinţa identităţii naţionale. Originea
Ghiculeştilor înnobilaţi în Imperiul Habsburgic este în
mod dovedit aromână. Pe de altă parte, despre Grigore Ghica
al III-lea ştim – cum ne transmite Bolintineanu – că plănuia
să facă şcoli aromânilor din Balcani. Oricum, dacă
„arbănaş“ însemna vorbitor de albaneză (plurilingvismul
era obişnuit în Macedonia, mai ales printre negustori), atunci
primul Ghica a fost şi ultimul din familie care a cunoscut această
limbă. Pînă la 1777, identitatea Ghiculeştilor a oscilat
între cea românească şi cea grecească (de care erau
legaţi prin căsătorii, educaţie şi interese).
Pentru Dora d’Istria, originea
„albaneză“ a strămoşului eponim a avut însă un rol
salvator în plan personal, dînd un nou sens implicării
ei în lupta de emancipare a naţiunilor din Europa orientală.
A început aşadar să studieze istoria albanezilor şi – fără
a le fi învăţat vreodată limba (cum au susţinut diverşi
autori naţionalişti) – a devenit, din 1866, cel mai cunoscut
avocat al drepturilor lor istorice. Deşi a provocat furia familiei,
care a repudiat-o, cartea ei Gli Albanesi in Rumenia. Storia dei
principi Ghika (Florenţa, 1873) a contribuit în mod decisiv ca
istoriografia modernă să încline în favoarea ipotezei
originii albaneze, neglijînd-o pe cea aromână.
Mediile patriotice italo-albaneze, cu
care a stabilit strînse legături, au început să
vorbească despre ea ca despre o regină neîncoronată a
Albaniei. Pasul următor a fost uşor de făcut şi nu puţine au
fost speculaţiile care o vedeau ca viitoare suverană a ţării
acvilelor. Documentele şi corespondenţele din epocă arată că
zvonul a făcut turul saloanelor şi al cancelariilor europene, fiind
adesea luat în serios. Însăşi Dora d’Istria a
întreţinut discret această idee, deşi în mod evident
îi cunoştea puţinele şanse de împlinire. Ambiţiile
sale nemărturisite au încurajat însă aproprierea ei de
către tradiţia patriotică albaneză. Şi, odată cu ea, a întregii
familii Ghica, pe care istoriografia schipetară s-a simţit
îndreptăţită să o trateze, cu formula Dorei d’Istria, ca
fiind „albanezii din România“ şi să o lege de diaspora
patriotică din secolul al XIX-lea, cu care de fapt nu are nici o
legătură. Această aspiraţie regală a creat şi o posteritate: la
începutul secolului următor, un alt membru al familiei, Albert
Ghica, din ramura moldoveană, a emis pretenţii – acum foarte
vocale – la coroana Albaniei.
Prin urmare, cărţile oficiale
publicate în Albania (precum, de pildă, Historia e Shqiperise,
Tirana, 1957) îşi revendică, odată cu Dora d’Istria,
întreaga dinastie Ghica ce i-a condus pe români de-a
lungul a două secole. Aceste „protocronisme“ ale unei mici
naţiuni nedreptăţite de istorie nu ar produce decît zîmbete
dacă ele nu ar fi preluate de publicaţii occidentale cu o reputaţie
academică mai serioasă.
Unul dintre cele mai recente exemple
care mi-au căzut sub ochi este A Biographical Dictionary of Women’s
Movements and Feminisms. Central, Eastern, and South Eastern Europe,
volum colectiv publicat în 2006 de Central European University,
simultan la Budapesta şi New York. În timp ce coordonatoarea
pentru România a ales mai multe personalităţi bine-cunoscute
– precum Maria Baiulescu, Calipso Botez, Elena Djionat sau Eugenia
de Reuss Ianculescu –, un personaj minor precum Dora d’Istria a
fost cedat Albaniei, sub a cărei siglă este şi listat în
volum. Aici, albanizarea ei nu s-a limitat doar la scrierea numelui
cu o ortografie niciodată folosită de Ghiculeşti – Elena Gjika
–, ci a mers pînă la punerea sub îndoială a locului
ei de naştere: Bucureşti, după unii, Constanţa, după alţii (nu
se poate bănui ce-ar fi căutat banul Mihalache Ghica şi soţia sa,
în 1828, într-un sat din Dobrogea otomană).
Relativizarea oraşului natal era însă menită să facă loc
unui fals. Docta autoare a articolului, care este şi coordonatoare
pentru Albania, „descoperă“ că Elena Ghica mărturisese
într-una din cărţile ei că s-ar fi născut la Parga, în
sudul Albaniei. Pînă acum, pentru a o desprinde de pămîntul
României, se folosise includerea ei printre arbereşi
(italo-albanezi), aşa cum am citit, alături de alte aberaţii, şi
într-o teză despre The Memory of George Castriota Scanderbeg
among the Arberesh of Italy, acceptată în 2005 de Texas Tech
University. Nu mai insist asupra altor enormităţi ale articolului,
precum aceea că, graţie „albanezului“ (de fapt
italo-albanezului) Girolamo de Rada, ea ar fi reuşit să intre în
contact cu cele mai mari personalităţi ale Europei şi Americii
(cînd, de fapt, lucrurile s-au întîmplat exact pe
dos). Şi toate aceste „protocronisme“ sînt găzduite de un
volum cu înalte pretenţii academice. De altfel, întregul
articol e preocupat nu de tema dicţionarului – contribuţia Dorei
d’Istria la mişcarea feministă –, ci de a aduce cît mai
multe dovezi ale „albanităţii“ ei, fapt ce lasă să se vadă
conştiinţa unei aproprieri ilicite.
Pentru a fi întru totul prietenii
adevărului, trebuie precizat că, în puzderia de publicaţii
care i-au fost dedicate în Albania, există şi lucrări oneste
care, chiar dacă nu au discutat critic identitatea Dorei d’Istria
şi a Ghiculeştilor, s-au ferit cel puţin să repete refrenul
literaturii romantic-naţionaliste. Una dintre cele mai recente este
cartea cercetătoarei Merita Sauku-Bruci, Elena Ghika a Girolamo De
Rada. Lettere di una principessa (Tirana, 2004, dar tipărită în
2005), ce face accesibilă principala sursă documentară asupra
modului în care Dora d’Istria şi-a construit „mitul“
albanez.
Redescoperirea Dorei d’Istria
În ultimele decenii, interesul
pentru viaţa şi opera Elenei Ghica a cunoscut o surprinzătoare
revitalizare în Europa orientală. Alături, desigur, de limba
albaneză, operele sale au început să fie traduse şi în
turcă. Prof. Faruk Bilici a introdus cartea ei La poésie des
ottomans (Paris, 1877) în bibliografia seminarului de studii
turce şi otomane de la Institut National des Langues et
Civilisations Orientales din Paris. Mai mulţi profesori şi
cercetători i-au dedicat studii originale care contribuie sensibil
la cunoaşterea operei sale. În Serbia: prof. Nikˇsa
Stipcevi´c de la Universitatea din Belgrad, şi dr. ˇZivomir
Mladenovi´c de la Academia Sîrbă de Ştiinţe. În
Slovenia: prof. Svetlana Slapsak, de la Institutum Studiorum
Humanitatis din Liubliana. În Grecia: prof. Apostolos E.
Vakalopoulos, de la Universitatea Aristotel din Salonic, şi prof.
Maria Kakavoulia, de la Universitatea Panteion din Atena. În
România, diletantismul dominant a fost în sfîrşit
pus în umbră de cercetările unor istorici precum Ştefan
Delureanu, Cornelia Bodea şi Georgeta Penelea-Filitti. Dna Filitti
pregăteşte pentru tipar manuscrisul regăsit al uneia dintre
cărţile traduse de Grigorie Peretz în cadrul proiectului
operelor complete. Istoria literară nu s-a apropiat de Dora d’Istria
decît timid şi marginal, în timp ce disciplinele
defavorizate în perioada comunistă, ca etnologia, istoria
religiilor sau – parţial – orientalistica, nu au avut încă
răgazul să o descopere.
Din păcate, dintre ţările Europei
occidentale doar Italia participă la redescoperirea Dorei d’Istria,
deşi cel puţin Franţa sau Elveţia ar avea motive la fel de
întemeiate să o facă. Scrierile ei despre Liguria au fost
reeditate critic de profesoara Luisa Rossi, care, pe lîngă
excelente studii, a introdus-o în bibliografia cursului de
istoria geografiei şi a explorărilor, pe care îl ţine la
Universitatea din Parma. Tot ea a condus, la Universitatea din
Florenţa, teza Elettrei Gullè asupra prinţesei valahe.
Cercetări importante sînt datorate lui Giuseppe Monsagrati,
Maria Corrias Corona şi Antonio d’Alessandri. În primul
rînd, lui Antonio d’Alessandri, care i-a consacrat prinţesei
române teza sa de doctorat, susţinută în 2006 la
Universitatea Roma Tre şi distinsă cu premiul Spadolini-Nuova
Antologia. Revăzută şi amplificată, ea a apărut în
octombrie 2007 în prestigioasa serie editată de Istituto per
la Storia del Risorgimento Italiano: Il pensiero e l’opera di Dora
d’Istria fra Oriente Europeo e Italia (cu prefaţa profesorului
Francesco Guida).
Prin cartea sa de debut, Antonio
d’Alessandri se impune drept cel mai autorizat specialist în
Dora d’Istria la ora actuală. După o jumătate de secol de la
micromonografia lui Petre Ciureanu, ea aşază o nouă piatră de
temelie la studiile asupra scriitoarei române. Nu e
întîmplător, deci, că lui i se datorează organizarea –
la 30 mai a.c. – a primului seminar dedicat Elenei Ghica, eveniment
desfăşurat în palatul Strozzi din Florenţa, unde îşi
are sediul faimosul Gabinetto Vieusseux (coorganizatori: Associazione
Italiana di Studi del Sud-Est Europeo şi însuşi Istituto per
la Storia del Risorgimento Italiano).
Nu pot ascunde că, scriind despre
această carte şi despre autorul ei, mi-e greu să depăşesc
benigna subiectivitate. Prietenia şi corespondenţele intelectuale
care, de peste cinci ani, mă leagă de dr. D’Alessandri sînt
datorate chiar Dorei d’Istria. În special în cei doi
ani pe care i-am petrecut la Accademia di Romania din Roma, lucrînd
la un proiect dedicat ei, comunicarea noastră a fost foarte intensă.
Citindu-i cartea, excelent tipărită de Editura Gangemi, am
descoperit cu plăcere ecourile discuţiilor şi, uneori,
controverselor noastre.
În sfîrşit, o monografie
Cartea lui Antonio d’Alessandri poate
fi descrisă ca o cuprinzătoare sinteză îmbinată cu o
analiză sistematică, dar şi cu numeroase contribuţii de detaliu
la cunoaşterea operei şi activităţii intelectuale a Dorei
d’Istria. Una dintre primele ei calităţi este de a fi situat
textele şi ideile scriitoarei în contextul lor istoric şi în
mijlocul dezbaterilor ideologice de care sînt legate.
Tînărul cercetător italian
demonstrează cu profuziune de argumente originalitatea scrisului
Elenei Ghica chiar de la prima ei carte – La vie monastique dans
l’église orientale (Paris-Geneva, 1855, ed. II, 1858) –,
în care punea în evidenţă interdependenţa dintre
religie, politică şi societate. Deşi domniţa valahă s-a
manifestat ca un gînditor laic şi, în general,
anticlerical, religia a fost una din axele principale ale gîndirii.
Această dimensiune a operei ei – care se încheie, în
mod semnificativ, cu studiul Théologie et miracles de Mme
Krüdener (Roma, 1888) – va trebui explorată şi aprofundată
de cei care cultivă studiile religioase.
Întregul capitol al treilea,
„Religione e politica“, e dedicat contribuţiei Dorei d’Istria
la dezbaterea asupra rolului religiei în secolul al XIX-lea. În
viziunea ei, creştinismul (evanghelic) trebuia să constituie
fundamentul societăţii democratice şi al naţiunilor libere
europene. Catolicismul liberal, gîndirea religioasă a lui
Lamennais şi Quinet au jucat un rol determinant în
cristalizarea ideilor acestei neobosite apărătoare a ortodoxiei.
Antonio d’Alessandri pune însă în evidenţă nu mai
puţin importanta influenţă protestantă. Antipapismul ei nu se
datora doar ortodoxiei, la care, în ciuda unor critici
necruţătoare, ţinea în mod definitiv, ci şi mai marii
înrîuriri pe care au avut-o asupră-i principiile
Reformei. Am putea adăuga că anticlericalismul, manifestat încă
de la prima ei carte, se înrudeşte cu cel al lui Ion
Heliade-Rădulescu, care a avut o directă influenţă asupra ei în
anii de formaţie. De altfel, chiar el pare să fie nenumitul poet
căruia îi dedică această carte.
Democrată, dar nu republicană, Dora
d’Istria a fost străină de orice radicalism politic, motiv pentru
care nici nu s-a angajat direct în politică, preferînd
să-şi susţină ideile doar cu puterea neobositei sale peniţe.
Formula politică ideală o constituia pentru ea „democraţia
evanghelică“ în interiorul monarhiei constituţionale,
reprezentată de principi luminaţi şi patrioţi. Liberalismul ei
politic – arată autorul – devine însă conservator atunci
cînd era adusă în discuţie chestiunea proprietăţii
(cea agrară, în speţă).
Dimensiunea creştină, răsăriteană,
a gîndirii ei o lasă pradă clişeelor cu care era tratat
islamul în epocă. Deşi – mai ales în ultima parte a
vieţii – a dedicat ample şi sensibile studii literaturii persane
sau turce, islamul a rămas pentru ea un construct barbar şi un
inamic al civilizaţiei europene. Dimpotrivă, faţă de cultura
hindusă a dovedit o disponibilitate aproape desăvîrşită.
Începînd din 1870, a consacrat numeroase studii vechii
literaturi indiene, făcîndu-i onoarea supremă – pentru ea –
de a o pune pe acelaşi plan cu literatura greacă. Pasiunea pentru
India atinsese în anii ’80 zone atît de intime, încît
a dat unuia dintre cîinii ei iubiţi (un Terra Nova precum cel
al lui Byron) numele Brahma, iar ultima călătorie a preferat să o
facă pe „rug“. Rîndurile lui De Gubernatis despre
ireligiozitatea ei trebuie citite, desigur, prin prisma
sensibilităţii ofensate a unui catolic şi indianist.
Alte două capitole fundamentale ale
cărţii sînt dedicate problemei naţionalităţilor (în
Europa orientală) şi problemei (universale) a femeii. Ele sînt
astăzi şi aspectele cele mai cunoscute ale militantismului
intelectual al Dorei d’Istria. Cunoaşterea ambelor este însă
revoluţionată de analiza aprofundată a lui Antonio d’Alessandri,
de care va trebui să ţină seama orice viitoare abordare a lor.
Pe lîngă funcţia generativă,
Elena Ghica atribuia femeii un rol regenerator în societate la
fel de important. Argumentaţia ei împotriva presupusei
inferiorităţi a sexului frumos e exemplară pentru acea epocă.
„Dora d’Istria – scrie autorul – cerea egalitate pentru
femei, egalitate ce îşi avea fundamentul în învăţătura
evanghelică şi care şi-a găsit aplicare în sfera civilă
prin principiile Revoluţiei Franceze.“ Vocilor mai vechi, care o
considerau pionieră a balcanisticii şi a europenismului, Antonio
d’Alessandri le adaugă un alt pionierat, considerînd-o
anticipatoare a disciplinei constituite în secolul următor cu
numele „gender studies“.
Alte pionierate, mai mari sau mai mici,
se pot adăuga listei deja cunoscute. Mă voi limita să menţionez
aici că Dora d’Istria este primul român care se angajează
cu rod şi vizibilitate în studiile moderne de orientalistică,
în pragul cărora se opriseră Heliade, Odobescu sau Haşdeu.
Din păcate, soarta nu a fost generoasă nici cu ea. Diverse motive
au împiedicat-o să facă mult plănuita călătorie de studii
în India (în 1882 şi 1885), iar moartea prematură,
peste cîţiva ani – din cauza unei hernii neglijate –, a
lipsit opera ei tocmai de încheierea care, dîndu-i
rotunjime şi coerenţă, ar fi impus-o posterităţii.
Cartea lui Antonio d’Alessandri este
deopotrivă şi o contribuţie la cunoaşterea vieţii Elenei Ghica,
adesea victimă a miturilor şi clişeelor. Mai multe capitole se
ocupă de raportul dintre operă şi biografie, iar primul dintre ele
e dedicat chiar „mitului Dora d’Istria“. Nu pot fi însă
de acord cu punerea „mitului“ albanez pe acelaşi plan cu cel
românesc (admiţînd că există unul). Autorul dă seamă
de aproape tot ceea ce s-a publicat despre subiectul său în
România, Italia sau Franţa şi de o bună parte a
publicaţiilor din spaţiul german sau anglo-american (deşi, după
părerea mea, mulţi dintre aceşti autori nu meritau decît
înregistraţi într-o bibliografie). Dar contribuţia lui
majoră constă în explorarea surselor inedite. Întemeindu-se
pe un amplu material documentar, în special pe corespondenţa
păstrată în arhive româneşti şi italiene, dr.
d’Alessandri a putut să corecteze erori şi să umple lacune,
furnizîndu-ne astfel o mult mai bună imagine a prodigioasei
prinţese.
Desigur, în privinţa
corespondenţei inedite şi a manuscriselor Dorei d’Istria care
s-au mai păstrat, rămîne încă aproape totul de făcut.
Arhivele ruse şi elene nu şi-au trădat încă secretele în
privinţa ei, iar cele germane, austriece, elveţiene, americane,
braziliene, chiar şi cele franceze abia au lăsat întrezărite
paginile acoperite cu frumoasa-i caligrafie. Mărturisesc că nu am
încetat să sper că arhiva ei personală, ale cărei urme s-au
pierdut după moarte, se păstrează undeva – dacă nu în
vreun subsol italian, atunci în întunericul uneia dintre
instituţiile ruseşti specializate în administrarea uitării.
Căci, aşa cum Elena Ghica nu a renunţat la cetăţenia rusă, nici
omniprezenţii agenţi ai Imperiului nu au pierdut-o din vedere pe
principesa Koltzov-Massalski. Prima persoană care s-a prezentat la
Villa d’Istria, a doua zi după moartea proprietarei, a fost chiar
consulul rus din Florenţa. Imperiul s-a grăbit să-şi pună
sigiliul atît pe lăzile cu manuscrise, cît şi pe
biblioteca celei care ratase ultima şansă a Rurikovicilor de-a mai
avea un moştenitor.
Ar mai fi încă multe de spus,
dar cartea lui Antonio d’Alessandri e prea bogată pentru a putea
fi discutată aici, fie şi în mod parţial. Prima monografie
ştiinţifică asupra Dorei d’Istria se impune tradusă în
română. Dar nu numai în română, ci şi în
engleză, ca limbă ce poate mijloci cunoaşterea ei în restul
lumii. Căci iată, în Anglia prinţesa română este
recent tradusă în haină albaneză (Dora d’Istria, The Land
of the Thunderbolt Mountains. The Nineteenth-Century Origins of
Albanian National Identity, Londra, 2007).
Şi o propunere: ediţia digitală
În 1928, la împlinirea a
100 de la naşterea Elenei Ghica (22 ianuarie/3 februarie) au apărut,
după cum scria Ion Breazu, „un articol omagial într-o gazetă
literară din Capitală, două-trei rînduri, dosite printre
faptele diverse ale cotidianelor – şi atât...“. Oare vom
putea spune mai mult la sfîrşitul acestui an, în care se
împlinesc 180 de ani de la naştere şi 120 de ani de la
moartea ei (17 noiembrie)? Vom putea număra mai multe articole
omagiale sau trebuie să aşteptăm bicentenarul?
Nici nu e de mirare, de altfel, că în
România progresul studiilor asupra Dorei d’Istria se măsoară
cu secolul. Cu excepţia celor cîţiva specialişti, articolele
care îi sînt dedicate încălzesc aceeaşi supă,
servită invariabil fiecărei noi generaţii. Motivul e simplu:
accesul la opera ei. Cărţile publicate în străinătate se
găsesc – cu greu şi incomplet – doar în cîteva
dintre marile biblioteci. Periodicele în care şi-a răspîndit
prolificul scris au devenit foarte rare sau nu au ajuns niciodată în
România. De exemplu, textele publicate în periodicele
elene – în greacă sau franceză – nu sînt, în
general, accesibile decît în Grecia. Unele dintre
revistele italiene la care a colaborat sînt greu de găsit
chiar şi în Italia. Cele două volume de opere traduse în
limba română sînt încă şi mai rare. Prin urmare,
sursele de informare care stau la îndemîna celor
interesaţi rămîn aceleaşi întreprinderi divulgative,
despre a căror calitate şi nivel e mai bine să nu vorbesc.
Cum ar putea ajunge vasta ei operă la
îndemîna publicului românesc? Chiar presupunînd
că cineva ar fi dispus să finanţeze traducerea şi editarea, ar fi
nevoie de o echipă care să lucreze neîntrerupt timp de cîteva
decenii. Reproducerea anastatică a originalului e o soluţie tot mai
folosită în Europa şi America (şi chiar în India), dar
România e abia la începutul acestui drum pe care are
multe alte priorităţi. O altă soluţie care a devenit foarte
populară în ultimii ani, graţie în special lui Google
şi Microsoft, este digitalizarea operei şi publicarea ei pe world
wide web. Volumul de lucru şi costurile necesare realizării unei
„Biblioteci digitale Dora d’Istria“ sînt mult mai reduse,
iar produsul final devine accesibil tuturor celor care folosesc
Internetul. Desigur, se poate aduce aceeaşi obiecţie ca în
cazul reeditării anastatice: cultura română nu posedă încă
nici operele complete ale marilor ei reprezentanţi. Numai că acelea
vor apărea mai degrabă sau mai târziu, în timp ce
pentru Dora d’Istria o altă soluţie s-ar putea să vină prea
tîrziu.
Chiar mult prea tîrziu. Nu îmi
fac iluzii că, oricît de multe şi bune argumente s-ar putea
aduce în favoarea acestui proiect, ele vor mişca vreo
instituţie (sau un mecena, de ce nu?). Răspunsul îl cunosc
toţi cei care se (mai) ocupă cu trecutul: există alte priorităţi.
Mă aştept mai degrabă să văd Albania asumîndu-şi un
asemenea proiect. Sau poate comunitatea albaneză din România.
În definitiv, Dora d’Istria nu
e decît o insulă exotică a culturii române. Nu face cît
o Basarabie sau o Bucovină, nu are nici măcar valoarea strategică
a unei Insule a Şerpilor. Am lăsat-o nelocuită pînă acum.
La ocazii am mai trimis cîte o barcă vopsită ca să împlînte
un steag, dar cel mai adesea ne-am mulţumit să tragem focuri de
artificii tricolore de pe malul „nostru“. Nu i-am simţit lipsa
şi nu i-am dus dorul. O putem lăsa albanezilor, care o colonizează
cu spor şi care, în curînd, îi vor proclama
independenţa. Deja în 2002, preşedintele Albaniei i-a acordat
titlul „Nderi i Kombit“, „Glorie a Naţiunii“. Se vor pricepe
ei să o gospodărească: Elena Gjika, născută la Parga, cerînd
cu limbă de moarte să i se anunţe pe mormînt (!?) ziua
eliberării Albaniei. O bătaie de cap mai puţin. Noi ne-o vom
aminti periodic, aniversar, omagial, nostalgic sau iredentist.
Dora d’Istria pare să fi înţeles,
cu clarviziunea care o caracteriza, de ce e bine să ai mai multe
paşapoarte în buzunar: unul dintre ele poate fi lozul
cîştigător. Oricîte ţări ar iubi, cetăţeanul lumii
riscă să rămînă apatrid. Căci, ca să aparţii unei
patrii, unei naţiuni, unei culturi, nu e de ajuns să o vrei tu;
trebuie în primul rînd să te vrea ea.
New Delhi, 31 mai 2008
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters