Nr. 736 din 22.08.2014

Istorie orala
On-line - actualitate
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2008   |   August   |   Numarul 437   |   Dor de Dunăre şi alte nostalgii cosmopolite

Dor de Dunăre şi alte nostalgii cosmopolite

Preţul cosmopolitismului

Autor: Liviu BORDAŞ | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text

Se poate spune, fără exagerare, că Dora d’Istria (1828-1888), despre care contemporanii au scris, la unison, ca fiind întruchiparea desăvîrşită a idealului dezvoltării integrale a personalităţii, a aparţinut mai mult lumii decît ţării în care s-a născut. Cosmopolitismul a fost una dintre opţiunile fundamentale ale acestei femei independente şi originale, încă de la debutul ei, în 1855, deşi – mai ales în prima şi în ultima parte a carierei sale – nu a încetat să scrie cu gîndul la ţara pe care a părăsit-o.

Iată cum o vedeau doi dintre prietenii ei, profesori la Istituto di Studi Superiori din Florenţa, acea „Atenă a Occidentului“ unde, după multe peregrinări, Elena Ghica şi-a găsit odihna. Paolo Mantegazza, care ocupase catedra de antropologie, scria în 1887: „Educaţia pe care a primit-o nu a fost nici franceză, nici română, nici rusă, nici germană; ea a absorbit ceea ce era mai bun din fiecare şcoală, parfumul fiecărei grădini, alternînd lecţiile profesorului cu cealaltă şcoală de căpătîi, care e călătoria, observarea societăţii vii cu propriii ochi şi pipăirea ei cu propriile mîini. De aceea atîtea literaturi – cea franceză, cea greacă, cea română, cea italiană – îşi revendică operele Dorei d’Istria, care este, fără nici o îndoială, cel mai cosmopolit dintre scriitorii şi gînditorii moderni“.
 

În acelaşi spirit o evoca, peste doi ani, Angelo de Gubernatis, profesorul de sanscrită, pe cea care tocmai trecuse pragul acestei lumi: „Deşi a scris mai mult decît oricare altă femeie, aş spune chiar mai mult decît oricare alt scriitor, în favoarea cauzei naţiunilor, pledînd cînd drepturile romånilor, cînd pe cele ale sîrbilor, ale grecilor, albanezilor, ungurilor sau italienilor, ea nu voia să aparţină nici unei naţiuni în parte, simţind că le aparţinea tuturor şi că simpatiza cu toate formele de independenţă umană, faţă de legi, prejudecăţi, bariere sociale, faţă de viaţă şi faţă de moarte“.

Cu toate că nu Franţa a ispitit-o atunci cînd s-a stabilit definitiv în Occident – preferînd Elveţia şi Italia –, limba franceză i-a fost Dorei d’Istria o adevărată patrie spirituală. În ciuda a ceea ce s-a crezut şi uneori se mai crede şi azi, ea şi-a scris întreaga operă în franceză. Cărţile şi articolele pe care ni le-a lăsat în greacă, italiană sau engleză sînt, fără excepţie, traduceri după manuscris. Nu puţini erau în provinciile româneşti cei care aşteptau ca Elena Ghica să înceapă a publica şi în propria-i limbă. Această speranţă era exprimată deja în 1865 de Iosif Vulcan: „Ea a scris în limbile culte ca să-şi împlinească marea sa chemare mai cu succes, acuma însă, la dorinţa generală, şi-a dat promisiunea că va scrie şi în dulcea limbă maternă“. Nu ştim căror zvonuri dădea crezare tînărul cărturar transilvănean, însă ele s-au dovedit a nu fi mai mult decît atît.
 

Cezar Bolliac, care o considera cel mai mare autor romån, propunea Ministerului Instrucţiunii Publice tipărirea integrală a operelor ei în limba romånă. Fiecare nou ministru avea însă un motiv pentru a nu dori acest lucru. Vor trece astfel mulţi ani pînă cînd traducerea, realizată de grupul intelectualilor din jurul lui Bolliac, va obţine sponsorizare din partea unui aşezămînt ghiculesc, Eforia Sf. Pantelimon. Din păcate, ediţia proiectată în peste zece volume s-a oprit – din cauze încă neelucidate – după primele două (1876-1877). Chiar şi acestea par să fi fost, de la bun început, rarităţi bibliofile. Nu încape îndoială că aici trebuie căutată cauza pentru care Dora d’Istria a rămas în propria-i ţară doar un nume reiterat ocazional şi festiv.

În anii ’80, ziarele din Bucureşti şi din Transilvania se întrebau cum se explică faptul că aceea pe care toate marile academii ale lumii o doreau între membrii lor nu este membră a Academiei Române. Nici călduroasele pledoarii pentru „recuperarea“ ei, pe care, de la începutul secolului următor, Nicolae Iorga le repetă constant, nu au avut efectul scontat. Pe lîngă cele cîteva – preţioase, dar minore – restituiri datorate lui însuşi, ele nu au produs decît articolaşe şi broşuri de vulgarizare. Nici una dintre cărţile Dorei d’Istria nu a mai fost tradusă sau reeditată în România. Istoricii şi specialiştii diverselor discipline umaniste au ignorat-o cu seninătate, atunci cînd nu i-au acordat o privire grăbită sau vreo notă de subsol. Un consens tacit o relega între personajele marginale istoriei României. O Românie care se tutuia tot mai familiar cu Europa. Cu acea Europă care o admirase poate prea mult pe prinţesa română şi căreia îi ridicase, în timpul vieţii, mai multe piedestale.
 

Acest consens a fost rupt abia în anii ’50, desigur, în exil. Petre Ciureanu, fost elev al Şcolii Române din Roma şi profesor la Universitatea din Genova, i-a dedicat un amplu studiu critic – de fapt o micromonografie – în două numere succesive ale revistei pariziene Revue des études roumaines (1954, 1957). Din păcate, în deceniile care au urmat, această breşă nu a fost lărgită decît timid de un mic număr de articole tratînd despre chestiuni de interes limitat. Spaţiul lăsat liber a fost umplut, ca mai înainte, cu articole omagiale, de conjunctură sau de-a dreptul urechiste.

Nici în străinătate nu s-a bucurat de mai multă atenţie. După ce în timpul vieţii se scurseseră fluvii de cerneală în jurul ei, posteritatea a onorat-o cu o discretă – şi în general pioasă – amintire. O singură ţară a făcut excepţie: Albania, pentru care Dora d’Istria a împlinit rolul marelui străin devenit „sfînt“ al unei mici naţiuni. Precum Byron în Grecia, ea a fost transformată în portstindardul celor mai sacre idealuri ale noii naţiuni albaneze.
 
Identităţi reinventate
 
Povestea de dragoste albaneză a Dorei d’Istria e lungă, complexă şi cu destule necunoscute, dar tocmai pentru că a fost ignorată sau evitată pînă acum, ea merită dezvăluită, fie şi foarte pe scurt.
După aducerea dinastiei de Hohenzollern la Bucureşti, speranţele ei că Ghiculeştii se vor întoarce pe tron ca salvatori ai României – cauză pentru care a militat nu întotdeauna discret – s-au spulberat definitiv. Alte motive de ordin personal şi familial au contribuit la „supărarea“ ei pe români, mai precis pe clasa politică în mîinile căreia se aflau destinele ţării. Dar cum firea ei luptătoare cerea mereu o cauză căreia să i se dedice, Elena Ghica şi-a descoperit alte identităţi. Mai întîi, rădăcinile greceşti, prin mama sa, Ecaterina Faca (dar şi graţie desăvîrşitei educaţii clasice primite de la Gregorios Pappadopoulos). Perioada entuziasmului elen nu a ţinut însă mult, căci pentru Grecia – deja liberă – nu-i rămînea nimic glorios de făcut.
 
Au urmat îndepărtatele rădăcini „albaneze“ (după ce, la un moment dat, îi descoperise familiei sale şi o origine veneţiană). Primul Ghica venise în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, de undeva din sudul Dunării. Descendenţii lui s-au împămîntenit, ajungînd chiar – după decapitarea lui Grigore Ghica al III-lea – să reprezinte tabăra antifanariotă. Pornind de la o legendă culeasă de Ion Neculce, scriitorii mai vechi l-au reţinut ca „arbănaş“ (tot aşa, românii din Transilvania erau „ungureni“) şi, fără vreo cercetare a originii sale, au postulat ca loc de origine nordul Epirului. Dar surse mult mai credibile atestă Macedonia. În notele sale genealogice din 1730, marele ban Mihai Cantacuzino indică Zagoria, regiune locuită atunci în mod compact de aromâni. Originea macedoneană e coroborată de o altă mărturie timpurie: cea a baronului Gudens, membru al ambasadei austriece la Constantinopol în 1740-1741, căruia îi fusese comunicată direct de marele dragoman Alexandru Ghica. La rîndul lor, aromânii i-au revendicat pe Ghiculeşti de îndată ce au dobîndit conştiinţa identităţii naţionale. Originea Ghiculeştilor înnobilaţi în Imperiul Habsburgic este în mod dovedit aromână. Pe de altă parte, despre Grigore Ghica al III-lea ştim – cum ne transmite Bolintineanu – că plănuia să facă şcoli aromânilor din Balcani. Oricum, dacă „arbănaş“ însemna vorbitor de albaneză (plurilingvismul era obişnuit în Macedonia, mai ales printre negustori), atunci primul Ghica a fost şi ultimul din familie care a cunoscut această limbă. Pînă la 1777, identitatea Ghiculeştilor a oscilat între cea românească şi cea grecească (de care erau legaţi prin căsătorii, educaţie şi interese).
 

Pentru Dora d’Istria, originea „albaneză“ a strămoşului eponim a avut însă un rol salvator în plan personal, dînd un nou sens implicării ei în lupta de emancipare a naţiunilor din Europa orientală. A început aşadar să studieze istoria albanezilor şi – fără a le fi învăţat vreodată limba (cum au susţinut diverşi autori naţionalişti) – a devenit, din 1866, cel mai cunoscut avocat al drepturilor lor istorice. Deşi a provocat furia familiei, care a repudiat-o, cartea ei Gli Albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika (Florenţa, 1873) a contribuit în mod decisiv ca istoriografia modernă să încline în favoarea ipotezei originii albaneze, neglijînd-o pe cea aromână.

Mediile patriotice italo-albaneze, cu care a stabilit strînse legături, au început să vorbească despre ea ca despre o regină neîncoronată a Albaniei. Pasul următor a fost uşor de făcut şi nu puţine au fost speculaţiile care o vedeau ca viitoare suverană a ţării acvilelor. Documentele şi corespondenţele din epocă arată că zvonul a făcut turul saloanelor şi al cancelariilor europene, fiind adesea luat în serios. Însăşi Dora d’Istria a întreţinut discret această idee, deşi în mod evident îi cunoştea puţinele şanse de împlinire. Ambiţiile sale nemărturisite au încurajat însă aproprierea ei de către tradiţia patriotică albaneză. Şi, odată cu ea, a întregii familii Ghica, pe care istoriografia schipetară s-a simţit îndreptăţită să o trateze, cu formula Dorei d’Istria, ca fiind „albanezii din România“ şi să o lege de diaspora patriotică din secolul al XIX-lea, cu care de fapt nu are nici o legătură. Această aspiraţie regală a creat şi o posteritate: la începutul secolului următor, un alt membru al familiei, Albert Ghica, din ramura moldoveană, a emis pretenţii – acum foarte vocale – la coroana Albaniei.
 

Prin urmare, cărţile oficiale publicate în Albania (precum, de pildă, Historia e Shqiperise, Tirana, 1957) îşi revendică, odată cu Dora d’Istria, întreaga dinastie Ghica ce i-a condus pe români de-a lungul a două secole. Aceste „protocronisme“ ale unei mici naţiuni nedreptăţite de istorie nu ar produce decît zîmbete dacă ele nu ar fi preluate de publicaţii occidentale cu o reputaţie academică mai serioasă.

Unul dintre cele mai recente exemple care mi-au căzut sub ochi este A Biographical Dictionary of Women’s Movements and Feminisms. Central, Eastern, and South Eastern Europe, volum colectiv publicat în 2006 de Central European University, simultan la Budapesta şi New York. În timp ce coordonatoarea pentru România a ales mai multe personalităţi bine-cunoscute – precum Maria Baiulescu, Calipso Botez, Elena Djionat sau Eugenia de Reuss Ianculescu –, un personaj minor precum Dora d’Istria a fost cedat Albaniei, sub a cărei siglă este şi listat în volum. Aici, albanizarea ei nu s-a limitat doar la scrierea numelui cu o ortografie niciodată folosită de Ghiculeşti – Elena Gjika –, ci a mers pînă la punerea sub îndoială a locului ei de naştere: Bucureşti, după unii, Constanţa, după alţii (nu se poate bănui ce-ar fi căutat banul Mihalache Ghica şi soţia sa, în 1828, într-un sat din Dobrogea otomană). Relativizarea oraşului natal era însă menită să facă loc unui fals. Docta autoare a articolului, care este şi coordonatoare pentru Albania, „descoperă“ că Elena Ghica mărturisese într-una din cărţile ei că s-ar fi născut la Parga, în sudul Albaniei. Pînă acum, pentru a o desprinde de pămîntul României, se folosise includerea ei printre arbereşi (italo-albanezi), aşa cum am citit, alături de alte aberaţii, şi într-o teză despre The Memory of George Castriota Scanderbeg among the Arberesh of Italy, acceptată în 2005 de Texas Tech University. Nu mai insist asupra altor enormităţi ale articolului, precum aceea că, graţie „albanezului“ (de fapt italo-albanezului) Girolamo de Rada, ea ar fi reuşit să intre în contact cu cele mai mari personalităţi ale Europei şi Americii (cînd, de fapt, lucrurile s-au întîmplat exact pe dos). Şi toate aceste „protocronisme“ sînt găzduite de un volum cu înalte pretenţii academice. De altfel, întregul articol e preocupat nu de tema dicţionarului – contribuţia Dorei d’Istria la mişcarea feministă –, ci de a aduce cît mai multe dovezi ale „albanităţii“ ei, fapt ce lasă să se vadă conştiinţa unei aproprieri ilicite.
 
Pentru a fi întru totul prietenii adevărului, trebuie precizat că, în puzderia de publicaţii care i-au fost dedicate în Albania, există şi lucrări oneste care, chiar dacă nu au discutat critic identitatea Dorei d’Istria şi a Ghiculeştilor, s-au ferit cel puţin să repete refrenul literaturii romantic-naţionaliste. Una dintre cele mai recente este cartea cercetătoarei Merita Sauku-Bruci, Elena Ghika a Girolamo De Rada. Lettere di una principessa (Tirana, 2004, dar tipărită în 2005), ce face accesibilă principala sursă documentară asupra modului în care Dora d’Istria şi-a construit „mitul“ albanez.
 

Redescoperirea Dorei d’Istria

 
În ultimele decenii, interesul pentru viaţa şi opera Elenei Ghica a cunoscut o surprinzătoare revitalizare în Europa orientală. Alături, desigur, de limba albaneză, operele sale au început să fie traduse şi în turcă. Prof. Faruk Bilici a introdus cartea ei La poésie des ottomans (Paris, 1877) în bibliografia seminarului de studii turce şi otomane de la Institut National des Langues et Civilisations Orientales din Paris. Mai mulţi profesori şi cercetători i-au dedicat studii originale care contribuie sensibil la cunoaşterea operei sale. În Serbia: prof. Nikˇsa Stipcevi´c de la Universitatea din Belgrad, şi dr. ˇZivomir Mladenovi´c de la Academia Sîrbă de Ştiinţe. În Slovenia: prof. Svetlana Slapsak, de la Institutum Studiorum Humanitatis din Liubliana. În Grecia: prof. Apostolos E. Vakalopoulos, de la Universitatea Aristotel din Salonic, şi prof. Maria Kakavoulia, de la Universitatea Panteion din Atena. În România, diletantismul dominant a fost în sfîrşit pus în umbră de cercetările unor istorici precum Ştefan Delureanu, Cornelia Bodea şi Georgeta Penelea-Filitti. Dna Filitti pregăteşte pentru tipar manuscrisul regăsit al uneia dintre cărţile traduse de Grigorie Peretz în cadrul proiectului operelor complete. Istoria literară nu s-a apropiat de Dora d’Istria decît timid şi marginal, în timp ce disciplinele defavorizate în perioada comunistă, ca etnologia, istoria religiilor sau – parţial – orientalistica, nu au avut încă răgazul să o descopere.
 

Din păcate, dintre ţările Europei occidentale doar Italia participă la redescoperirea Dorei d’Istria, deşi cel puţin Franţa sau Elveţia ar avea motive la fel de întemeiate să o facă. Scrierile ei despre Liguria au fost reeditate critic de profesoara Luisa Rossi, care, pe lîngă excelente studii, a introdus-o în bibliografia cursului de istoria geografiei şi a explorărilor, pe care îl ţine la Universitatea din Parma. Tot ea a condus, la Universitatea din Florenţa, teza Elettrei Gullè asupra prinţesei valahe. Cercetări importante sînt datorate lui Giuseppe Monsagrati, Maria Corrias Corona şi Antonio d’Alessandri. În primul rînd, lui Antonio d’Alessandri, care i-a consacrat prinţesei române teza sa de doctorat, susţinută în 2006 la Universitatea Roma Tre şi distinsă cu premiul Spadolini-Nuova Antologia. Revăzută şi amplificată, ea a apărut în octombrie 2007 în prestigioasa serie editată de Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano: Il pensiero e l’opera di Dora d’Istria fra Oriente Europeo e Italia (cu prefaţa profesorului Francesco Guida).

Prin cartea sa de debut, Antonio d’Alessandri se impune drept cel mai autorizat specialist în Dora d’Istria la ora actuală. După o jumătate de secol de la micromonografia lui Petre Ciureanu, ea aşază o nouă piatră de temelie la studiile asupra scriitoarei române. Nu e întîmplător, deci, că lui i se datorează organizarea – la 30 mai a.c. – a primului seminar dedicat Elenei Ghica, eveniment desfăşurat în palatul Strozzi din Florenţa, unde îşi are sediul faimosul Gabinetto Vieusseux (coorganizatori: Associazione Italiana di Studi del Sud-Est Europeo şi însuşi Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano).
 
Nu pot ascunde că, scriind despre această carte şi despre autorul ei, mi-e greu să depăşesc benigna subiectivitate. Prietenia şi corespondenţele intelectuale care, de peste cinci ani, mă leagă de dr. D’Alessandri sînt datorate chiar Dorei d’Istria. În special în cei doi ani pe care i-am petrecut la Accademia di Romania din Roma, lucrînd la un proiect dedicat ei, comunicarea noastră a fost foarte intensă. Citindu-i cartea, excelent tipărită de Editura Gangemi, am descoperit cu plăcere ecourile discuţiilor şi, uneori, controverselor noastre.
 

În sfîrşit, o monografie

 
Cartea lui Antonio d’Alessandri poate fi descrisă ca o cuprinzătoare sinteză îmbinată cu o analiză sistematică, dar şi cu numeroase contribuţii de detaliu la cunoaşterea operei şi activităţii intelectuale a Dorei d’Istria. Una dintre primele ei calităţi este de a fi situat textele şi ideile scriitoarei în contextul lor istoric şi în mijlocul dezbaterilor ideologice de care sînt legate.
Tînărul cercetător italian demonstrează cu profuziune de argumente originalitatea scrisului Elenei Ghica chiar de la prima ei carte – La vie monastique dans l’église orientale (Paris-Geneva, 1855, ed. II, 1858) –, în care punea în evidenţă interdependenţa dintre religie, politică şi societate. Deşi domniţa valahă s-a manifestat ca un gînditor laic şi, în general, anticlerical, religia a fost una din axele principale ale gîndirii. Această dimensiune a operei ei – care se încheie, în mod semnificativ, cu studiul Théologie et miracles de Mme Krüdener (Roma, 1888) – va trebui explorată şi aprofundată de cei care cultivă studiile religioase.
 

Întregul capitol al treilea, „Religione e politica“, e dedicat contribuţiei Dorei d’Istria la dezbaterea asupra rolului religiei în secolul al XIX-lea. În viziunea ei, creştinismul (evanghelic) trebuia să constituie fundamentul societăţii democratice şi al naţiunilor libere europene. Catolicismul liberal, gîndirea religioasă a lui Lamennais şi Quinet au jucat un rol determinant în cristalizarea ideilor acestei neobosite apărătoare a ortodoxiei. Antonio d’Alessandri pune însă în evidenţă nu mai puţin importanta influenţă protestantă. Antipapismul ei nu se datora doar ortodoxiei, la care, în ciuda unor critici necruţătoare, ţinea în mod definitiv, ci şi mai marii înrîuriri pe care au avut-o asupră-i principiile Reformei. Am putea adăuga că anticlericalismul, manifestat încă de la prima ei carte, se înrudeşte cu cel al lui Ion Heliade-Rădulescu, care a avut o directă influenţă asupra ei în anii de formaţie. De altfel, chiar el pare să fie nenumitul poet căruia îi dedică această carte.

Democrată, dar nu republicană, Dora d’Istria a fost străină de orice radicalism politic, motiv pentru care nici nu s-a angajat direct în politică, preferînd să-şi susţină ideile doar cu puterea neobositei sale peniţe. Formula politică ideală o constituia pentru ea „democraţia evanghelică“ în interiorul monarhiei constituţionale, reprezentată de principi luminaţi şi patrioţi. Liberalismul ei politic – arată autorul – devine însă conservator atunci cînd era adusă în discuţie chestiunea proprietăţii (cea agrară, în speţă).
 

Dimensiunea creştină, răsăriteană, a gîndirii ei o lasă pradă clişeelor cu care era tratat islamul în epocă. Deşi – mai ales în ultima parte a vieţii – a dedicat ample şi sensibile studii literaturii persane sau turce, islamul a rămas pentru ea un construct barbar şi un inamic al civilizaţiei europene. Dimpotrivă, faţă de cultura hindusă a dovedit o disponibilitate aproape desăvîrşită. Începînd din 1870, a consacrat numeroase studii vechii literaturi indiene, făcîndu-i onoarea supremă – pentru ea – de a o pune pe acelaşi plan cu literatura greacă. Pasiunea pentru India atinsese în anii ’80 zone atît de intime, încît a dat unuia dintre cîinii ei iubiţi (un Terra Nova precum cel al lui Byron) numele Brahma, iar ultima călătorie a preferat să o facă pe „rug“. Rîndurile lui De Gubernatis despre ireligiozitatea ei trebuie citite, desigur, prin prisma sensibilităţii ofensate a unui catolic şi indianist.

Alte două capitole fundamentale ale cărţii sînt dedicate problemei naţionalităţilor (în Europa orientală) şi problemei (universale) a femeii. Ele sînt astăzi şi aspectele cele mai cunoscute ale militantismului intelectual al Dorei d’Istria. Cunoaşterea ambelor este însă revoluţionată de analiza aprofundată a lui Antonio d’Alessandri, de care va trebui să ţină seama orice viitoare abordare a lor.
 

Pe lîngă funcţia generativă, Elena Ghica atribuia femeii un rol regenerator în societate la fel de important. Argumentaţia ei împotriva presupusei inferiorităţi a sexului frumos e exemplară pentru acea epocă. „Dora d’Istria – scrie autorul – cerea egalitate pentru femei, egalitate ce îşi avea fundamentul în învăţătura evanghelică şi care şi-a găsit aplicare în sfera civilă prin principiile Revoluţiei Franceze.“ Vocilor mai vechi, care o considerau pionieră a balcanisticii şi a europenismului, Antonio d’Alessandri le adaugă un alt pionierat, considerînd-o anticipatoare a disciplinei constituite în secolul următor cu numele „gender studies“.

Alte pionierate, mai mari sau mai mici, se pot adăuga listei deja cunoscute. Mă voi limita să menţionez aici că Dora d’Istria este primul român care se angajează cu rod şi vizibilitate în studiile moderne de orientalistică, în pragul cărora se opriseră Heliade, Odobescu sau Haşdeu. Din păcate, soarta nu a fost generoasă nici cu ea. Diverse motive au împiedicat-o să facă mult plănuita călătorie de studii în India (în 1882 şi 1885), iar moartea prematură, peste cîţiva ani – din cauza unei hernii neglijate –, a lipsit opera ei tocmai de încheierea care, dîndu-i rotunjime şi coerenţă, ar fi impus-o posterităţii.
 

Cartea lui Antonio d’Alessandri este deopotrivă şi o contribuţie la cunoaşterea vieţii Elenei Ghica, adesea victimă a miturilor şi clişeelor. Mai multe capitole se ocupă de raportul dintre operă şi biografie, iar primul dintre ele e dedicat chiar „mitului Dora d’Istria“. Nu pot fi însă de acord cu punerea „mitului“ albanez pe acelaşi plan cu cel românesc (admiţînd că există unul). Autorul dă seamă de aproape tot ceea ce s-a publicat despre subiectul său în România, Italia sau Franţa şi de o bună parte a publicaţiilor din spaţiul german sau anglo-american (deşi, după părerea mea, mulţi dintre aceşti autori nu meritau decît înregistraţi într-o bibliografie). Dar contribuţia lui majoră constă în explorarea surselor inedite. Întemeindu-se pe un amplu material documentar, în special pe corespondenţa păstrată în arhive româneşti şi italiene, dr. d’Alessandri a putut să corecteze erori şi să umple lacune, furnizîndu-ne astfel o mult mai bună imagine a prodigioasei prinţese.

Desigur, în privinţa corespondenţei inedite şi a manuscriselor Dorei d’Istria care s-au mai păstrat, rămîne încă aproape totul de făcut. Arhivele ruse şi elene nu şi-au trădat încă secretele în privinţa ei, iar cele germane, austriece, elveţiene, americane, braziliene, chiar şi cele franceze abia au lăsat întrezărite paginile acoperite cu frumoasa-i caligrafie. Mărturisesc că nu am încetat să sper că arhiva ei personală, ale cărei urme s-au pierdut după moarte, se păstrează undeva – dacă nu în vreun subsol italian, atunci în întunericul uneia dintre instituţiile ruseşti specializate în administrarea uitării. Căci, aşa cum Elena Ghica nu a renunţat la cetăţenia rusă, nici omniprezenţii agenţi ai Imperiului nu au pierdut-o din vedere pe principesa Koltzov-Massalski. Prima persoană care s-a prezentat la Villa d’Istria, a doua zi după moartea proprietarei, a fost chiar consulul rus din Florenţa. Imperiul s-a grăbit să-şi pună sigiliul atît pe lăzile cu manuscrise, cît şi pe biblioteca celei care ratase ultima şansă a Rurikovicilor de-a mai avea un moştenitor.
 
Ar mai fi încă multe de spus, dar cartea lui Antonio d’Alessandri e prea bogată pentru a putea fi discutată aici, fie şi în mod parţial. Prima monografie ştiinţifică asupra Dorei d’Istria se impune tradusă în română. Dar nu numai în română, ci şi în engleză, ca limbă ce poate mijloci cunoaşterea ei în restul lumii. Căci iată, în Anglia prinţesa română este recent tradusă în haină albaneză (Dora d’Istria, The Land of the Thunderbolt Mountains. The Nineteenth-Century Origins of Albanian National Identity, Londra, 2007).
 

Şi o propunere: ediţia digitală

 
În 1928, la împlinirea a 100 de la naşterea Elenei Ghica (22 ianuarie/3 februarie) au apărut, după cum scria Ion Breazu, „un articol omagial într-o gazetă literară din Capitală, două-trei rînduri, dosite printre faptele diverse ale cotidianelor – şi atât...“. Oare vom putea spune mai mult la sfîrşitul acestui an, în care se împlinesc 180 de ani de la naştere şi 120 de ani de la moartea ei (17 noiembrie)? Vom putea număra mai multe articole omagiale sau trebuie să aşteptăm bicentenarul?
Nici nu e de mirare, de altfel, că în România progresul studiilor asupra Dorei d’Istria se măsoară cu secolul. Cu excepţia celor cîţiva specialişti, articolele care îi sînt dedicate încălzesc aceeaşi supă, servită invariabil fiecărei noi generaţii. Motivul e simplu: accesul la opera ei. Cărţile publicate în străinătate se găsesc – cu greu şi incomplet – doar în cîteva dintre marile biblioteci. Periodicele în care şi-a răspîndit prolificul scris au devenit foarte rare sau nu au ajuns niciodată în România. De exemplu, textele publicate în periodicele elene – în greacă sau franceză – nu sînt, în general, accesibile decît în Grecia. Unele dintre revistele italiene la care a colaborat sînt greu de găsit chiar şi în Italia. Cele două volume de opere traduse în limba română sînt încă şi mai rare. Prin urmare, sursele de informare care stau la îndemîna celor interesaţi rămîn aceleaşi întreprinderi divulgative, despre a căror calitate şi nivel e mai bine să nu vorbesc.
 

Cum ar putea ajunge vasta ei operă la îndemîna publicului românesc? Chiar presupunînd că cineva ar fi dispus să finanţeze traducerea şi editarea, ar fi nevoie de o echipă care să lucreze neîntrerupt timp de cîteva decenii. Reproducerea anastatică a originalului e o soluţie tot mai folosită în Europa şi America (şi chiar în India), dar România e abia la începutul acestui drum pe care are multe alte priorităţi. O altă soluţie care a devenit foarte populară în ultimii ani, graţie în special lui Google şi Microsoft, este digitalizarea operei şi publicarea ei pe world wide web. Volumul de lucru şi costurile necesare realizării unei „Biblioteci digitale Dora d’Istria“ sînt mult mai reduse, iar produsul final devine accesibil tuturor celor care folosesc Internetul. Desigur, se poate aduce aceeaşi obiecţie ca în cazul reeditării anastatice: cultura română nu posedă încă nici operele complete ale marilor ei reprezentanţi. Numai că acelea vor apărea mai degrabă sau mai târziu, în timp ce pentru Dora d’Istria o altă soluţie s-ar putea să vină prea tîrziu.

Chiar mult prea tîrziu. Nu îmi fac iluzii că, oricît de multe şi bune argumente s-ar putea aduce în favoarea acestui proiect, ele vor mişca vreo instituţie (sau un mecena, de ce nu?). Răspunsul îl cunosc toţi cei care se (mai) ocupă cu trecutul: există alte priorităţi. Mă aştept mai degrabă să văd Albania asumîndu-şi un asemenea proiect. Sau poate comunitatea albaneză din România.
 

În definitiv, Dora d’Istria nu e decît o insulă exotică a culturii române. Nu face cît o Basarabie sau o Bucovină, nu are nici măcar valoarea strategică a unei Insule a Şerpilor. Am lăsat-o nelocuită pînă acum. La ocazii am mai trimis cîte o barcă vopsită ca să împlînte un steag, dar cel mai adesea ne-am mulţumit să tragem focuri de artificii tricolore de pe malul „nostru“. Nu i-am simţit lipsa şi nu i-am dus dorul. O putem lăsa albanezilor, care o colonizează cu spor şi care, în curînd, îi vor proclama independenţa. Deja în 2002, preşedintele Albaniei i-a acordat titlul „Nderi i Kombit“, „Glorie a Naţiunii“. Se vor pricepe ei să o gospodărească: Elena Gjika, născută la Parga, cerînd cu limbă de moarte să i se anunţe pe mormînt (!?) ziua eliberării Albaniei. O bătaie de cap mai puţin. Noi ne-o vom aminti periodic, aniversar, omagial, nostalgic sau iredentist.

Dora d’Istria pare să fi înţeles, cu clarviziunea care o caracteriza, de ce e bine să ai mai multe paşapoarte în buzunar: unul dintre ele poate fi lozul cîştigător. Oricîte ţări ar iubi, cetăţeanul lumii riscă să rămînă apatrid. Căci, ca să aparţii unei patrii, unei naţiuni, unei culturi, nu e de ajuns să o vrei tu; trebuie în primul rînd să te vrea ea.

 

New Delhi, 31 mai 2008

 


Etichete:  Dora d’Istria
 
 
 
Cele mai citite articole
BIFURCAŢII. Cadavrul din dulap
Ce ţară!
Toamna vrajbei noastre politice
23 august 1944 – există istorie dincolo de politică?
Cum se face o porcărie (IV)
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. Cadavrul din dulap
Ce ţară!
Toamna vrajbei noastre politice
23 august 1944 – există istorie dincolo de politică?
Cum se face o porcărie (IV)
Cele mai recente comentarii
Plagiat
Petiţiune
Deh!
@iaca o femeie
@vladescu
 
Parteneri observator cultural
Universitatea Bucuresti 150