OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Există viaţă dincolo de dictatura mediocrităţii şi de iureşul ştirilor. Se poate trăi şi fără sunetul asurzitor de caval al politicii dîmboviţene. Munca pare mai eficientă acolo unde liderul nu conduce cu claxonul sau cu girofarul. La serviciu, în pauza de cafea, nu se discută despre Carla Bruni sau despre ce a mai zis Sárközy la televizor. Nici cu bîrfele de cancan nu se pierde vremea. Oamenii sînt mai împăcaţi cu sine şi dacă nu ştiu ce peripeţii erotice a mai avut Madonna sau ce eurogol a mai dat Ronaldinho. Mondenul nu organizează agenda zilnică a cetăţii. Banalul nu trece de fortăreţe. Pe metereze stă veghea la pîndă, ca nu cumva boala civilizaţiei, stresul, să invadeze spaţiul vital. Ofertei de balamuc a neobarbarilor veniţi în UE i se contrapun anticorpii unui organism social întărit de profunzimea istoriei. Sigur, v-aţi prins, e vorba de Franţa proaspătă în bătrîneţea ei, rămasă neocupată de McDonaldizare şi de explozia catodică.

Luis Perego, directorul postului de radio D’ici, e calm şi împăcat cu viaţa. A fugit împreună cu soţia din Lyon, unde lucra tot în audiovizual. Autorităţile din Saint Julien Molin Mollete, un fost oraş industrial, i-au concesionat clădirea unei şcoli pentru a organiza un radio local. Ţesătoriile s-au închis după invazia mărcilor chinezeşti, astfel încît zona părea părăsită. Pentru a alunga sumbrul şi mirosul de rugină, Primăria a sprijinit orice iniţiativă artistică. Astfel, aici au ajuns artişti, scriitori, muzicieni, care au pictat o altă faţă a realităţii.

În vîrful muntelui m-am odihnit în iurta unui francez sătul de civilizaţie. Vrea să-şi construiască, pe stil mongol, o comunitate ecologică. La noi, ar fi fost luat de nebun. Între simplitate şi bun simţ, surdină şi împăcare, tăcere şi reverie, tronează inspirant şi tonic bunul simţ.

Oamenii nu caută escapade furtunoase în maşini de fiţe, nici concedii de lux prin Caraibe, în hoteluri de patru stele. Nici gînd de croaziere pe mări şi printre zări. Doar evadări în alte ţinuturi, în care viaţa curge normal. Am găsit la aceşti oameni o poftă nebună după simplitate. Probabil că şi la ei, în urmă cu vreo 30-40 de ani, exista o goană sectară după falsitate. Acum îşi consumă realitatea într-o stare de graţie. Tonică şi inspirantă. Nu au văzut Cannes-ul, nici Monte Carlo, nici Saint Tropez. Aduc prin ignorare o frondă imposturii şi falsităţii unei lumi figurante. Şi cînd mă gîndesc cu groază că, prin misiunea mea de şofer al grupului de români, trebuie să consum fără voie aerul tare din jurul cazinourilor şi să plătesc parcările scumpe, mă apucă groaza. Dar nu le pot răpi tinerilor români plăcerea de a visa alături de un Bugatti sau de a se fotografia cu vreo prinţesă fără dinţi. Cum ar fi să nu aibă ce povesti celor de acasă? Normalitatea nu are saft şi nici nu impresionează pelicula fotografică.

„Tot ţi se pare mare cînd eşti mic“, scria odată pe un banner al galeriei echipei Poli Timişoara. Şi aşa este. Cînd unii fac galerie mediocrităţii, încă mai caut sala aceea ascunsă în care vorbele curg în şoaptă şi se iau dicţii de normalitate.