În cîteva luni, vom
aniversa 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Pe care cei
riguroşi, cei lucizi, indiferenţii şi cei ce nu caută gîlceava
politică (cred că am epuizat deja categoriile posibile) o numesc,
de ceva vreme, „evenimentele din Decembrie“. Deşi beneficiem
toţi de pe urma lor, după cît am fost de iuţi de mînă
sau de picior, practici sau clar orientaţi, nu aşa cum se
beneficiază îndeobşte de pe urma unor simple „evenimente“.
Douăzeci de ani reprezintă o
aniversare semnificativă: atît aproxima Silviu Brucan, unul
dintre personajele cele mai ambigue şi sinistre ale acelei perioade,
că le-ar trebui românilor să se trezească. Ori limbajul
comunist trebuie, şi de data asta, înţeles pe dos, ori
„Oracolul din Dămăroiaia“ a fost atunci suprem ironic: cei 20
de ani par să fi servit la fix pentru adormirea totală a românilor.
Zilele trecute am primit pe mail,
presupun că nu am fost singura, un mesaj din partea Asociaţiei 21
Decembrie. Doru Mărieş, liderul ei, aflat în greva foamei de
34 de zile, ne convoca la o conferinţă de presă la sediul
Asociaţiei din Batiştei. Aflam, de la avocatul Asociaţiei, prin
documentul ataşat, ceea ce avea să ne comunice: trimiseseră, cu
mai multă vreme în urmă, o plîngere împotriva
statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
cerînd acolo ceea ce ceruseră şi în solicitările
adresate direct – ca organele Justiţiei să pună la dispoziţia
organizaţiei dosarele Revoluţiei din Decembrie şi pe cele ale
mineriadei. Oricum, crimele petrecute atunci erau pe cale să expire,
de aceea au şi fost tergiversate atît, măcar în scopuri
de documentare, pentru ca organizaţia să aibă la sediul ei aceste
înscrisuri. CEDO le dăduse dreptate, somînd statul român
să le pună la dispoziţie copii după cele aproape un milion de
pagini de declaraţii – adunate cu mari intermitenţe – de
generalul magistrat Dan Voinea şi de colaboratorii lui. Or, Justiţia
română refuză să ţină cont de această somaţie. Singura
care pare să aibă o reacţie e preşe-dinţia, care a convocat
părţile la o discuţie, pentru deblocarea situaţiei.
Înlocuit şi repus de mai multe
ori în atribuţii în cercetarea acestor evenimente
problematice, acuzat şi de unii, şi de alţii, ameninţat, de
procurorul general, cu urmărirea penală pentru…. tergiversarea
anchetei, magistratul Dan Voinea, acum la pensie, era şi el aşteptat
la conferinţa de presă, dar, spre deziluzia generală, deşi nimeni
nu şi-a exprimat-o, nu a venit. Înţeleaptă capitulare, ai
zice, fiindcă, în ciuda apelurilor repetate faţă de presă
şi Societatea Civilă de a-l susţine în demersuri, a fost
lăsat singur şi n-ar fi ex-clus să fie singurul care să
plătească, nu doar pentru procesul lui Ceauşescu, ci şi pentru
victimele Revoluţiei, cărora le-a consemnat declaraţiile.
Nu a venit el, dar, ca să-i confirme
parcă decizia, nu a venit aproape nimeni. Cu excepţia a două
jurnaliste, de la Mediasin şi, respectiv, Rompress, se mai aflau
acolo doar membrii organizaţiei, delegatul unui sindicat din Slatina
şi dl Sorin Ilieşiu. Mai era şi doamna Ştefana Bianu,
reprezentînd un ONG cu sediul la Paris, dar, mai ales,
reprezentîndu-se pe sine însăşi răvăşită şi
perplexă, punîndu-şi întrebarea: „Ce fel de ţară a
devenit România?“. Stupefacţia ei m-a făcut conştientă de
faptul că eu însămi n-am mai trăit, de 20 de ani, senzaţia
aceasta de ruşine şi neputinţă. Semnificativă senzaţie
aniversară, deci! Douăzeci de ani de cînd, năclăită de
frică, ură şi autodispreţ, îmi duceam zilele infame
obsedată de imaginea Doinei Cornea, bătută de securişti în
curtea propriei case, şi mă întrebam ce fel de ţară este
ţara asta a noastră. Ce fel de om oi fi eu şi ce fel de oameni or
fi oamenii care trăiesc în ea…
Totul are o explicaţie, desigur:
absenţa de la conferinţa de presă a lui Doru Mărieş, a presei;
(presă care, la 20 de ani de la Revoluţie, debordează de sînii
şi toaletele doamnei Elena Udrea, nu fiindcă ziarişii numai atît
ştiu să facă – mulţi dintre ei sînt foşti profesionişti,
dacă nu foşti militanţi ai Societăţii Civile. Şi nici fiindcă
sînt de mult în serviciul patronului. Ei sînt deja
în serviciul propriei bunăstări de Coriolan Drăgăneşti,
corupţi de putere şi de banii mulţi, veniţi dintr-o dată);
absenţa părinţilor celor morţi, bătrîni, speriaţi şi
descurajaţi de lipsa de ecou a suferinţei lor; absenţa
organizaţiilor civile, luptîndu-se să găsească fonduri
pentru a supravieţui şi luptînd cu propria lor lipsă de
motivaţie; absenţa politicienilor foşti comunişti, pentru care
crearea precedentului cu transparenţa unei anchete, perfect legitimă
într-un stat european, ar transforma România chiar
într-un stat european; în fine, absenţa cetăţeanului
obişnuit, pe adresa căruia venise desigur mesajul, mai sensibil la
moartea unui cîine vagabond decît la posibila moarte a
unui semen; absenţa vedetelor cu platformă mediatică, ele însele
mai sensibile la soarta cîinilor vagabonzi, subiect cu
potenţial mediatic mai mare decît moartea unui om.
În depresia creată de
evenimentul de ieri de la sediul Organizaţiei Revoluţionarilor,
comunicatul că Memoria. Revista gîndirii arestate, condusă de
20 de ani de Micaela Ghiţescu, îşi încetează şi ea
activitatea, fiindcă nu a primit fonduri, (dintr-o rezervă de
fonduri publice), aproape că nu m-a mai mirat. Aproape că nu m-a
mirat nici numele membrilor comisiei care au scos-o de pe listă, pe
care totuşi, nici nu îndrăznesc să le înşir aici.
Încă o dată, totul are o
explicaţie. Aglomerarea lor pînă la inflaţie banalizează
chiar şi catastrofele. Tot ce se întîmplă rău e grav.
E gravă deprofesionalizarea presei, e gravă criza, e grav şomajul,
e gravă dispariţia unor reviste. Dar toate astea sînt
reversibile. Singurul lucru ireversibil este moartea unui om. Şi
totuşi, în România care aniversează 20 de ani de la
Revoluţie, moartea unui om, reprezentant al revoluţionarilor, nu
are nici o importanţă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters