Dosar 1915

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Pe 24 aprilie, în fiecare an, armenii de pretutindeni comemorează ziua cea mai neagră din istoria lor. O zi din anul 1915, la fel de tragică pentru destinul unui popor încercat în fel şi chip de răsucirile istoriei, precum căderea Constantinopolului pentru greci, într-o altă zi, 28 mai 1453. Cînd o parte din istoria Europei creştine cade sub copitele calului sultanului Mehmet II, care a intrat călare în maiestuoasa Sf. Sofia a Împăraţilor Bizanţului, după o bătălie sîngeroasă de 52 de zile. 100.000 de ieniceri zdrobesc oastea bizantină de numai 10.000 de oşteni. Cu doar 600 de veneţieni, deja lupta fratricidă dintre „cei doi plămîni“ ai creştinătăţii dădea rezultate dintre cele mai rele. Aşa cum, în alt sens, Viena a rezistat invaziei otomane şi nu a cedat. Chiar în aceste zile a fost pomenit momentul de glorie militară şi politică datorat regelui Poloniei Jan Sobieski, cel care a oprit înaintarea otomană spre miezul Europei. Momente grave şi pline de semnificaţie pentru istoria Europei. Şi nu numai.

Cu trecerea secolelor, întîmplările lumii au devenit „mondiale“, privind şi atingînd, direct sau indirect, întreaga umanitate. Nu doar prin războaie, ci şi prin crime la scară uriaşă. Pe 24 aprilie 1915, peste 600 de notabilităţi armene din Constantinopol, membri de vază ai comunităţii, intelectuali, preoţi, oameni de afaceri, chiar şi deputaţi, toţi sînt arestaţi şi lichidaţi apoi prin proceduri sumare. În această zi, începe „Marea Deportare“, care, în termenii de astăzi, s-ar numi „purificare etnică“, conducînd la acel teribil cuvînt ce nu spune chiar totul, dar nu mai lasă loc la interpretări: Genocid. Un termen care nu exista în 1915 şi care a intrat în conştiinţa opiniei publice internaţionale datorită unui jurist evreu-polonez, Raphael Lemkin. Un simplu cuvînt aglutinează în el destinul a milioane de oameni. Crime şi atrocităţi, suferinţe şi nenorociri, responsabilităţi şi vinovăţii. Călăii şi victimele sînt laolaltă sub incidenţa unui singur cuvînt. Ca şi Holocaustul evreilor, o formă atroce prin care genocidul este marcat la o scară mai mare, pe o spirală a morţii care parcă nu a mai vrut să se oprească în secolul al XX-lea, „Marea Catastrofă“ a armenilor nu se reduce doar la o masivă operaţie de deportare în masă. Ea a fost însoţită de spolierea tuturor proprietăţilor, de masacrarea, tot în masă, a sute de mii de femei, copii şi bătrîni, scoşi din casele lor şi duşi pe drumurile de pierzanie ale Mesopotamiei.

Detaliile consemnate de numeroşi diplomaţi americani şi britanici, dar şi de meticuloşii germani, institutori şi surori de caritate din diverse ţări, care au fost martori direct la atrocităţi, sînt teribile. O uriaşă operaţie, bine organizată, pusă la punct de autorităţile otomane şi dusă la capăt cu precizie şi tenacitate germană. Faptul că Germania Imperială a fost aliata Imperiului Otoman al Junilor Turci a constituit un element-cheie în desfăşurarea operaţiunilor militare, şi nu numai. Dacă debarcarea franco-britanică de la Gallipoli reuşea şi Constantinopolul cădea în mîna aliaţilor, această mare tragedie nu ar mai fi avut loc. Dar sorţii au decis altfel. Mai precis, lordul Amiralităţii şi, totodată, comandantul-şef al onor Flotei Majestăţii Sale britanice, viitorul prim-ministru Winston Churchill. Iată cum cel care va cîştiga peste doar două decenii bătălia Angliei şi va salva Londra de invazia lui Hitler cedează o bătălie cîştigată deja. Este una – nu singura – dintre ironiile istoriei. Scăpat de sub ameninţarea ocupării capitalei de către aliaţi, cei trei lideri ai Junilor Turci care conduceau Imperiul Otoman, Enver Paşa, Djemal Paşa şi, nu în ultimul rînd, crudul Talaat Bey, decid eliminarea şi exterminarea armenilor. Scăpaţi de armeni, toată „chestiunea orientală“ devine caducă.

Se ştie bine astăzi, în amănunte dintre cele mai detaliate, tot ce s-a întîmplat. În ultimele decenii, o sumedenie de istorici din multe ţări ale lumii – şi, printre ei, numeroşi nearmeni – au dat la iveală studii peste studii. După ce multe arhive nemţeşti, austriece, americane, ruseşti şi parţial turceşti au fost accesibile. În clipa de faţă, există o lucrare de înaltă ţinută ştiinţifică şi istorică aparţinînd unui cercetător american care adună, în doar 600 de pagini, tot ce este de sintetizat. The Armenian Genocide a lui Vahakn Dadrian prezintă şi explică tot ce s-a întîmplat în ceea ce noi numim „Dosar 1915“. În clipa de faţă, la 95 de ani de la tragicele evenimente, problema nu mai este dacă a fost sau nu genocid. A fost.

Chestiunea delicată este nu de natură istorică sau juridică, ci una de natură politică. Îşi asumă actualul Stat turc, moştenitor al Imperiului Otoman, responsabilitatea genocidului armean din 1915? Sînt pregătite marile puteri de astăzi să recunoască oficial acest genocid uitat şi multă vreme ignorat? Ştim bine, şi este deja de notorietate, că anumite state, precum Franţa, Italia, Rusia sau Argentina, au recunoscut genocidul. Altele, precum SUA sau Marea Britanie, nu. Nu încă. Ştim bine că acest subiect este foarte fierbinte în diverse capitale ale lumii. Faptul că, în aceste ultime luni, Parlamentul Suediei a recunoscut genocidul, iar Comisia de Politică Externă a Congresului SUA a votat, cu doar un vot în plus, în favoarea recunoaşterii a pus pe jar autorităţile de la Ankara. Retragerea unui ambasador este o formă de protest, dar jocurile de culise nu se opresc aici. Va accepta preşedintele american Barack Obama, în discursul său din 24 aprilie, recunoaşterea genocidului? Sau va ceda presiunilor Pentagonului, Departamentului de Stat – Hillary Clinton deja a spus că nu agreează recunoaşterea genocidului, cu toate că preşedintele Armeniei, Serj Sargsian, a făcut o vizită în aceste zile la Washington – sau celor ale liderilor de la Ankara, care au ameninţat cu măsuri ce pot afecta politica geostrategică a SUA? Preşedintele Barack Obama are şansa unui gest istoric, care ar putea reconcilia nu doar două popoare, ci şi o întreagă istorie europeană cu ea însăşi. Recunoaşterea genocidului din 1915 este doar o chestiune de timp. Pînă atunci, „Dosarul 1915“ rămîne deschis.

Recomanda articolul prin:

Etichete: genocid armean

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dosar 1915

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: Politic | 0 comentarii