Prin 2003 sau
2004, şeful de atunci al delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, Jonathan
Scheele, declara că România este o ţară pe care, cu cît o cunoşti mai bine, cu
atît o înţelegi mai puţin. Funcţionarul onest, obligat, prin natura poziţiei
sale, să-şi reprime sentimentele, şi-a nuanţat ulterior afirmaţia. Denunţul
franc al exasperantei iraţionalităţi care guvernează România a rămas, însă,
valabil. Ce-ar fi simţit Jonathan Scheele dacă mai zăbovea trei, patru ani pe
aceste meleaguri? Scurt exerciţiu de istorie contrafactuală: Mircea Geoană
devine preşedinte, iar soţia sa, Mihaela, primă doamnă. În calitate de şef al
CSAT, Geoană implică România în cine ştie ce operaţiune riscantă, decizie pe
care cuplul prezidenţial o explică, apoi, invocînd un asalt energetic negativ
căruia întîiul om în stat nu i-a putut face faţă. Doamnelor şi domnilor votanţi
ai lui Traian Băsescu, aţi avut dreptate! Cum a putut o întreagă armată
politico-mediatică să slujească un astfel de om?
Este, pe de altă
parte, Ion Iliescu îndreptăţit să se teamă că stînga sa dragă a luat-o razna şi
riscă să se prăvălească într-un misticism de Ev Mediu? Cu siguranţă, nu acesta
este pericolul care pîndeşte PSD. Stîlpii raţiunii social-democrate vor opri la
timp prăbuşirea. Ei sînt Adrian Severin, Miron Mitrea, Adrian Năstase sau, în
cea mai vandabilă şi digerabilă dintre formule, Cristian Diaconescu, posibil
viitor prizonier al găştii dominante. Cu Mitrea, Năstase, Ponta şi alţii
asemenea lor, PSD se va întoarce, însă, la o epocă întunecată, 2000-2004, de
unde supremaţia PD-L îi va părea încă şi mai dureroasă. Mircea Geoană a venit
în fruntea PSD cu sloganuri, dar fără platformă. Nici succesorii nu vor proceda
altfel. Sacrificiul ritualic nu poate fi evitat. Bombardat energetic şi mistuit
de flăcări, Mircea Geoană este, deja, istorie. Dacă Mitrea şi Năstase
reprezintă prezentul şi viitorul social-democraţiei, atunci înseamnă că
paranormalul este, într-adevăr, mai tare chiar decît procurorii anticorupţie.
Flăcările violet
care au cuprins sectorul roşu al politicii româneşti nu sînt singurele fenomene
inexplicabile. Obstinaţia liberalilor în a critica viziunea bugetară a
Executivului, predominant prin prisma efectelor ei sociale, derutează nucleul
dur al electoratului PNL. Partidul domnului Crin Antonescu are tot dreptul să
combată carenţele strategice ale PD-L în ce priveşte investiţiile publice, incoerenţa
fiscală a Guvernului sau apetenţa acestuia pentru introducerea de noi biruri,
precum şi politicile legate de forţa de muncă. Ar putea să o lase, totuşi, mai
moale cu bocetul la căpătîiul sectorului bugetar şi al pensionarilor. Nu PNL,
ci PSD trebuie să-şi justifice, în acest mod, existenţa. Aceasta nu înseamnă că
liberalilor li se amputează dimensiunea socială a programului. Numai că prea
miroase a demagogie electorală acest plînset continuu pe umărul
defavorizaţilor. Regîndirea globală, pe criterii de eficienţă şi performanţă, a
aparatului administrativ, a învăţămîntului şi a domeniului sanitar este
necesară. Faptul că Guvernul, presat de FMI să reducă cheltuielile, este tentat
să opereze pe picior, strict cantitativ, marele bolnav reprezentat de sectorul
bugetar, este şi va rămîne criticabil. Datoria PNL este să aducă în dezbatere
reputaţia dubioasă a mediculului şi să-i conteste procedurile, dacă ele sînt
gre-şite, iar nu să atace ideea in sine a interven-ţiei chirurgicale.
Pe de altă parte,
în ţara lipsei cronice de solidaritate, se vorbeşte exagerat – este valabil
pentru toate partidele – despre solidaritatea cu cei nevoiaşi, cu pensionarii
etc. Cei pe care compasiunea îi loveşte, brusc, în special cînd au un interes
electoral, să nu uite că pensionarii nu provin dintr-o altă ţară, înfloritoare
pe cînd erau activi şi pe care numai erorile trecutului recent au dus-o aproape
de faliment, iar pe ei i-au transformat în victime predilecte.
Pensionarii au
fost, la vremea lor, contributori direcţi la acest sistem care şi-a vădit
limitele şi care trebuie schimbat urgent. Îngheţarea pensiilor în vremuri de
restrişte poate părea o măsură cinică, dureroasă, dar, dacă are justificare
economică şi contribuie la echilibrul bugetului, trebuie aplicată. Acceptarea
ei de către pensionari ar demonstra că solidaritatea are dublu sens.
Preocupat să
scoată bugetul intact din filtrul parlamentar, PD-L a neglijat o bătălie
electorală, deşi nu prea îi stă în fire. Partidul s-a înşelat amarnic dacă şi-a
imaginat că, în sectorul 1, un liberal fără veleităţi ca Radu Stroe va fi
învins de oricine, chiar şi de progenitura lui Silviu Prigoană, şcolită prin
străinătăţuri pe bani provenind din intoxicarea populaţiei cu manele.
Surprinzător însă, aflăm că Honorius este un cîştigător, prin prisma scorului
neaşteptat (30%) obţinut. Povestea are tîlcul ei. Perdant nu trebuie să fie
micul Prigoană, ci contestatarul său, Cristian Preda. Le reamintim
democrat-liberalilor, care au văzut în campania din colegiul 1 un succes, că
pînă şi competiţia dintre Guţă şi Salam pentru regatul manelelor – iniţiată de
Taraf TV – a fost mai strînsă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters