OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Chiar dacă, la prima vedere, documentele Securităţii dinDosarul Brucan, apărute în Colecţia „Istorii subterane“ a Editurii Polirom, par o defrişare a terenului minat de legende „Silviu Brucan“, ele trebuie citite „cu prudenţă“. Epitetul e scris sau numai sugerat atît în paginile „Prefeţei“, cît şi în cele ale „Studiului introductiv“ de Pavel Câmpeanu şi Radu Ioanid. Prudenţă din start. Notele reprezintă punctul de vedere al „sursei“, cu gradul ei de pregătire şi înţelegere a problemelor care frămîntau „obiectivul“, cu obişnuinţa de a pune în pagină „adevărul“ dorit, presupus a fi agreat de superiori. Prudenţă faţă de veşmîntul protector, asemănător foilor de ceapă, folosit de Brucan însuşi, spre a se sustrage undiţei. După fiecare decojire, descoperi un alt Brucan, ceea ce măreşte riscul de a cădea în capcana etichetărilor.

 

Prudenţă chiar faţă de ironicele autocaracterizări, făcute în ultimii ani ai regimului Ceauşescu („sînt un os de peşte în gîtul lor; nu mă pot nici înghiţi, nici scuipa“) şi în primii ani postdecembrişti („n-am fost disident, ci complotist“), pentru că limitează complexitatea personajului. Să fie un fir ajutător în acest labirint fotografia reprodusă în finalul cărţii, făcută la New York, în 1960? Fotografia are dedesubt explicaţia: „Delegaţia română la O.N.U. De la stînga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan“ (foto). Primii trei privesc în sine, al patrulea – înspre conducătorul delegaţiei, cu zîmbet – o încercare de captatio benevolentiae. Numai Silviu Brucan e surprins din profil, atent să vadă „cine e în spate“, preocupat să evalueze „greutatea“ participărilor. „Deformare profesională“? Neastîmpăr al firii? Atenţie la factorul conjunctural? Posibil – toate la un loc.

 

Cert e că Dosarul Brucan are funcţia unei oglinzi retrovizoare pentru vehiculul social în care călătorim azi. Interesul pentru Dosar… rezidă în punerea corectă în circuit a poziţiilor pe care oficialităţile române şi străine le-au adoptat faţă de Silviu Brucan, Dosarul… fiind, în acest sens, un barometru al schimbărilor sociale din România anilor ’70 - ’90 în interdependenţa lor faţă de Est şi Vest. Documentele reconfirmă forţa de adaptare la modernitate a gîndirii lui Brucan, importanţa flexibilităţii în relaţiile economice şi politice interstatale, ponderea marketingului în dezvoltarea comunităţii umane.

Ceea ce-l deosebeşte pe Silviu Brucan, raportat la metamorfozele spiritual-afective generale suferite de ilegalişti, este faptul că a rămas om de acţiune şi după ce convingerile care l-au animat în ilegalitate i-au fost făcute praf. După ce a fost marginalizat, a ştiut să folosească coarde sensibile din angrenajul social intern şi extern al momentului şi să le pună la lucru, reuşind, în acelaşi timp, să se salveze de primejdia altor înregimentări. Ce l-a ajutat? O bază importantă a fost experienţa celor şapte ani petrecuţi în America, ca ambasador al României la Washington şi ambasador O.N.U. la New York, care i-a facilitat reperarea unor greşeli în sistemul economic şi filozofic marxist şi încercarea de găsi soluţii din interior. Poziţia de ambasador l-a ajutat să-şi construiască relaţii la vîrf în mediile politice, economice, academice americane. La fel – şi în lumea presei.

 

A făcut priză cu modul american de a face faţă oscilaţiilor existenţiale: optimism lucid, cu lista mentală a minusurilor şi a plusurilor dinăuntru şi dinafară în orice confruntare de situaţii. Nu trebuie subestimat „antrenamentul“ anilor de război: legislaţia rasială, riscurile asumate prin intrarea în partid, arestarea în 1943, faptul de a fi fost unul dintre responsabilii care asigurau tipărirea presei ilegale. Trebuie luate în considerare şi condiţiile în care a lucrat la Scânteia, imediat după 1944, cînd noul regim nu era consolidat şi sediul redacţiei a fost ţinta atacului unui „grup de contrarevoluţionari înarmaţi“. Silviu Brucan avea să regrete articolele staliniste publicate în Scânteia, în acea vreme, nu şi pe cele care cereau pedepsirea criminalilor de război. Opoziţia lui activă faţă de totalitarism se manifestă deschis începînd din 1966. Una dintre teme vizează marginalizarea evreilor în România.

 

Între 25 februarie-15 martie 1966, Securitatea interceptează „trei scrisori cu conţinut similar trimise din România ziarelor The New York Times, New York Herald Tribune şi Washington Post, semnate Irving Sutton“, în care se protesta împotriva „retrogradării evreilor care deţineau funcţii importante în stat“ şi tendinţei generale de „izolare socială“ a evreilor. În urma unei expertize grafologice, autorul scrisorilor este identificat în persoana lui Silviu Brucan. Documentul propune deschiderea unei „acţiuni informative“ cu acuzaţia de „calomniere“ a politicii R.S.R. „în problema minorităţilor naţionale“, prin „afirmaţii tendenţioase“. S-ar putea crede că gestul este consecinţa propriilor nemulţumiri legate de acest proces: fusese silit să demisioneze din postul de director al Televiziunii Române, deţinut de la încheierea misiunii diplomatice în S.U.A. pînă la venirea la putere a lui Ceauşescu. Dar, aproximativ în aceeaşi perioadă, conform notelor informative, în scrierile lui Brucan apar preocupări legate de restructurarea sistemului hipercentralizat de guvernare.

O altă sursă indică participarea frecventă a lui Brucan, între anii 1970-1977, la congrese şi simpozioane universitare în străinătate, în care se dezbăteau probleme legate de ţările socialiste. Cum se explică acordarea de viză? România dorea să obţină Clauza Naţiunii Celei Mai Favorizate; cuvîntul lui Brucan putea fi credibil pentru atingerea ţintei. În ’77, cînd i se permite o vizită de o lună în S.U.A., Brucan e „instruit“ chiar să facă lobby pentru Clauză. Una din temele „instrucţiei“ era aceea de a susţine că „nu există restricţii pentru emigrarea evreilor“. Ce era îngropat sub democratica aserţiune? Fiindu-le blocată posibilitatea de afirmare în ţară, intelectualii evrei tineri erau împinşi către această soluţie. Lipsa de „restricţii“ era un mod de a face să intre valută în ţară pentru o „marfă“ de care conducerea „de partid şi de stat“ voia să scape; crescuse o intelectualitate etnic-românească „nouă“, fără trecut legat de „partidele istorice“. Ce a făcut Brucan?

 

A fost unul dintre cei care au ajutat România să obţină Clauza, pentru că dorea binele ţării. A fost loial faţă de România în toate situaţiile. A şi declarat-o într-un interviu acordat în afara hotarelor ei: „Nu critic guvernul român cînd sînt în străinătate, cînd am avut ceva de spus am făcut-o la Bucureşti“. Totodată însă, îşi adună în volume comunicări şi conferinţe ţinute în S.U.A., în urma primirii vizei. În 1978, îi apare la Editura McMillan Dizolvarea puterii – dialectica politicii mondiale, în care sînt exprimate „puncte de vedere diferite faţă de linia politică a partidului şi statului nostru“, se apreciază într-o notă. La solicitarea unui profesor australian din organizaţia Amnesty International, publică, în 1980, Tortura în state socialiste ale Europei Răsăritene. Ceea ce dă de gîndit în lucrare este punerea în discuţie a unor teme de stringentă actualitate, fără legătură cu vreo ideologie: abuzul de putere, corupţia, nesocotirea legilor.

 

În cursul aceluiaşi an, unui bursier „Fullbright“, John Ackerly, care s-a documentat sub îndrumarea sa asupra „omogenizării claselor sociale în socialism“, „autorităţile vamale“ îi reţin la plecare, un caiet cu însemnări aparţinînd lui Brucan, conţinînd „date deosebit de duşmănoase referitoare la politica de cadre şi economică a partidului“. În 1983, la Editura americană Praeger îi apare volumul Era post-Brejnev. Alte comunicări susţinute la congrese din Olanda, Japonia, S.U.A. sînt adunate de el în cartea, apărută la aceeaşi editură, Socialismul mondial la răspîntie, în care susţine necesitatea unor „schimbări“ şi „restructurări“ care să ducă la modernizarea „sistemului“, lovind în „nucleul structurii sale de putere“. Este 1987, anul revoltei muncitorilor din Braşov. Brucan are curajul unei semnificative luări publice de poziţie într-un interviu acordat U.P.I. – „grave tulburări muncitoreşti în ţară“ –, cu prime represalii: domiciliu forţat, suspendarea telefonului o lună, pază permanentă a casei.

Sîntem în plină epocă gorbaciovistă şi există o notă care-l taxează ca atare, autorul ei făcînd o paralelă cu vechiul stalinism al „obiectivului“. Afirmaţia e inexactă. Brucan îl critică pe Gorbaciov în momentul în care cumulează funcţia de lider politic cu aceea de preşedinte al statului. Sursa recunoaşte că Brucan vorbeşte în interviurile acordate presei străine ca marxist, că exprimă ceea ce gîndesc majoritatea vechilor membri de partid, dar n-au curajul s-o afirme. Din documente reiese, într-adevăr, că mulţi dintre foştii ilegalişti, unii – filozofi şi economişti reputaţi – au puncte de vedere apropiate privind ineficienţa sistemului. Ceea ce nu înseamnă, neapărat, identitate de opinii. Prof. univ. dr. Contantin Pintilie, de pildă, îl combate în privinţa teoriei sale despre păstrarea tradiţiei. „Nu trebuie să facem numai agricultură, trebuie să dezvoltăm şi ramuri fără tradiţie“, îl citează sursa. Alt informator îi recunoaşte meritele în activitatea din televiziune, în calitate de profesor la Facultatea de Medicină şi Farmacie, unde cursurile sale de „socialism ştiinţific“ sînt „adevărate expozeuri de politică externă“, bucurîndu-se de mare afluenţă de public, ca autor de carte politică bine primită în lumea anglo-saxonă.

 

Pentru forţa sa de sinteză pledează şi faptul de a fi fost unul din coautorii Declaraţiei de politică externă din 1964. „De felul în care va fi tratat depinde dacă va intra în legendă sau va rămîne un simplu fapt divers“, conchide informatorul, propunînd să fie „tratat cu propria armă: nimeni nu l-a împiedicat să-şi exercite dreptul la opinie“. Într-un interviu acordat publicaţiei The Independent, Brucan dezvoltă teoria pluralismului politic („apariţia altor partide politice este inevitabilă şi legitimă“) şi propune reconsiderarea concepţiei marxiste potrivit căreia proletariatul este majoritar în societate, pentru că este infirmată de societatea modernă. „Trebuie să fie ceva greşit în mecanismul economic şi politic al ţărilor socialiste, dacă au ajuns în conflict cu revoluţia ştiinţifică şi tehnică.“ Dar evenimentele se precipită. În 1988, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, la Viena, şeful delegaţiei engleze solicită autorităţilor române viză de călătorie în străinătate pentru Brucan, ca urmare a unor „solicitări exprese primite de la Londra“.

 

Brucan primeşte viza, dar este exclus din partid. Vizita are loc în 1989. În S.U.A., unde participă neoficial la reuniuni ale M.A.E., la care sînt prezenţi şi delegaţi sovietici, este invitat în U.R.S.S., invitaţie căreia îi dă curs. La Moscova, unde pleacă „fără aprobarea statului român“ şi „fără viză la intrare şi ieşire“, are „discuţii aspre“ cu patru dintre cei mai importanţi economişti sovietici, axate pe „falimentul total al socialismului“, capitalismul dovedindu-se „mai dinamic şi mai absorbant“ în raport cu „revoluţia tehnologică“, notează sursa. La ancheta declanşată în urma „Scrisorii celor şase“, Brucan, conştient că România nu poate supravieţui fără cooperare economică şi fără relaţii internaţionale, este decis să nu se dezică de „Scrisoare“.