Cum scrii o cronică la o carte precum
cea de faţă? E o întreprindere cel puţin stranie: volumul
constă într-o prezentare cronologică, succintă, dar
pregnantă, a unei urmăriri, a modului în care scriitorul
bănăţean Johann Lippet a fost urmărit de Securitatea română,
instituţia aceea care apăra Statul român de propriii
cetăţeni. Dificultatea provine din aceea că nu este vorba de o
carte pe care, în fond, să o poţi judeca la nivel estetic ori
conţinutistic. Cum să judeci, la urma urmei, un dosar de Securitate
în astfel de termeni? A o lăsa să treacă neobservată e,
însă, la fel de neproductiv: confruntarea cu trecutul, la
nivel social şi individual deopotrivă, nu şi-a pierdut cîtuşi
de puţin miza la 20 de ani de la evenimentele din 1989, ba din
contră. Astfel că articolul de faţă e o invitaţie la
împrospătarea memoriei, pentru unii, la luarea la cunoştinţă,
pentru alţii. Nu în virtutea unui ordinar „să nu uităm ca
să nu repetăm greşelile trecutului“, ci măcar pentru a înţelege
mai bine evoluţiile şi procesele sociale, culturale şi politice
din postcomunismul nostru cel de toate zilele.
„Viaţa unui document“
La sfîrşitul lui 2007, Johann
Lippet, membru în Aktionsgruppe Banat, coleg de generaţie cu
regretatul Rolf Bossert, cu Herta Müller, Richard Wagner,
William Totok şi Helmuth Frauendorfer şi cu alţii, generaţie
izbucnită în peisajul literar (românesc? german?
bănăţean?) la începutul anilor 1970, a venit la Bucureşti,
pentru a-şi consulta dosarul aflat în arhiva CNSAS. Întîlnirea
cu trecutul nu are cum să fie altfel decît tulburătoare, mai
cu seamă atunci cînd trecutul ia forma propriului dosar de
Securitate. În chip aproape frust, aşterne apoi pe hîrtie
ceea ce găseşte înăuntru, rezultatul fiind volumul publicat
de curînd în Germania, Das Leben einer Akte.
„Viaţa unui document“, ar suna
traducerea în româneşte – în germană însă,
substantivul „Akte“ e foarte apropiat de „Akt“ (care
înseamnă, în limbaj artistic, „nud“). Das Leben
einer Akte poate fi citită deopotrivă ca viaţa unui document, dar
şi ca document al unei vieţi, ca viaţă dezbrăcată şi
transformată în material de comentat, în spatele uşilor
închise, în absenţa celui căruia, de fapt şi de drept,
îi aparţine; viaţa devenită document, înscrisă
într-un circuit birocratic absurd şi abscons, discutată şi
comentată de informatori şi ofiţeri de securitate.
În general, Lippet preferă o
relatare puţin prelucrată, lăsînd în mare parte
documentele să se exprime singure. Scriitorul Johann Lippet pare că
se retrage în fundal, implicîndu-se în mod voit
destul de rar: dosarul de Securitate nu devine literatură, rămînînd
astfel mărturie a mediocrităţii lugubre ce caracteriza societatea
românească în perioada ceauşistă. E, cu certitudine, o
alegere voluntară şi conştientă: dosarul lui Lippet („Luca“,
conform numelui de cod atribuit de Securitate) rămîne, chiar
şi pus între copertele unei cărţi, tot un dosar, nimic
neputînd să facă mai mult din el.
În faţa Securităţii eşti mereu singur
Intervenţiile autorului (mai degrabă
editor şi comentator al propriului dosar) sînt, deci,
minimale. În primul rînd, e vorba de nişte intervenţii
de natură selectivă: e preferat citatul pe larg din dosar, totuşi
nu vorbim de o reproducere literală a creaţiei Securităţii. În
al doilea rînd, întîlnim şi intervenţii care vor
să lămurească. Unele dintre acestea sînt dedicate
cititorului german, puţin familiar cu modul de funcţionare a
Securităţii române şi cu anumite chestiuni contextuale,
altele vin din dorinţa de a reaşeza lucrurile în matca lor,
de a restabili nişte adevăruri faptice, de a (se) explica. Aceasta
este poate una dintre consecinţele pe termen lung cele mai caustice
ale activităţii Securităţii: victima ajunge să simtă nevoia, şi
la mai bine de două decenii de la evenimente, să (se) explice. În
al treilea rînd, Lippet intervine propriu-zis ca autor, în
special în primele pagini în care relatează, pe scurt,
vizita propriu-zisă la CNSAS, care a avut loc la finele lui 2007.
E, aici, o imagine remarcabilă:
cufundat în lectura propriului trecut, scriitorul plecat din
patria şvabilor bănăţeni în Suabia germană (emigrat în
1987, Lippet trăieşte în apropiere de Heidelberg) abia dacă
observă că în jurul său au loc tot soiul de mişcări şi
mutări de mobilă. La încheierea zilei de cercetare, privind
împrejur, remarcă faptul că întreg biroul a rămas gol,
cu excepţia mesei la care se află el: „Închei cu puţin
înainte de ora trei şi constat că doar masa mea mai e în
birou. În jur, murdărie: scame, pînze de păianjen, pete
pe pereţi, acolo unde se aflau sertarele“ (trad.m.). Trecutul
devenit din nou prezent anulează prezentul propriu-zis, iar
reprezentarea fostului urmărit într-un birou gol, prăfuit şi
murdar, faţă în faţă cu propriul dosar, e cît se
poate de elocventă. În faţa Securităţii eşti mereu singur.
Cartea lui Lippet nu conţine nici
dezvăluiri surprinzătoare, nici deconspirări de vreun fel.
Documentul, dosarul, vorbeşte de la sine, pentru cei interesaţi,
prin vocile informatorilor „Voicu“, „Tiberiu“, „Dieter“,
„Robert“ şi alţii, ori prin cele ale ofiţerilor de Securitate
care se ocupă de caz. Das Leben einer Akte e interesantă, întîi
de toate, pentru istoricul sau, în sens mai larg, pentru
cercetătorul perioadei ceauşiste. Tabloul României ceauşiste
e cel cunoscut: un stat care se ocupă cu persecutarea, pe diferite
căi, a propriilor cetăţeni, un peisaj socio-politic sumbru, o
mediocritate crasă, vizibilă în rapoartele informatorilor.
Se remarcă un anume tip de informator,
şi anume informatorul devenit, prin natura informaţiilor oferite,
critic literar. Delaţiunile despre Lippet conţin interpretări ale
poeziilor şi prozelor sale, turnătorul nu se rezumă la a spune una
sau alta, ofiţerul de Securitate nu se mulţumeşte cu a lua la
cunoştinţă un lucru ori altul. Nu, textele lui Lippet sînt
traduse, analizate, interpretate, într-o cheie de lectură
prestabilită şi autosuficientă. Unele dintre poeziile sale au, în
viziunea Securităţii, un conţinut interpretabil din punct de
vedere politic. Interpretabilitatea devine, aşadar, culpă, în
România ceauşistă.
Tentativele interpretative ale celor
care îl au sub observaţie pe Lippet nu au nici măcar vreo
urmă de umor ori de absurd involuntar. Din contră, sînt
banale, fade, dînd seamă de gîndirea simplistă, în
categorii preconcepute, precum şi de anchilozarea unei limbi de
lemn. Cuvintele îşi pierduseră sensul, substantivele îşi
găseau instantaneu adjectivele, ca un soi de căsnicie obosită şi
sleită. „Germani“ se unea aproape mereu cu „fascişti“,
„naţionalişti“ ori, declarînd parcă pierdută lupta cu
logica, „iredentişti“. E un paradox aici: naţional-comunismul
ceauşist continua la nivel formal să-şi afirme afilierea la
ideologia marxist-leninistă, acuzîndu-i pe cei din
Aktionsgruppe Banat, neomarxişti prin lecturi şi filiaţii
intelectuale (vezi interviul dat de Richard Wagner Rodicăi Binder,
în Observator cultural nr. 317-318, 20 aprilie 2006) de
naţionalism şi fascism.
Mai trebuie amintit un lucru, despre
felul în care Lippet înţelege să-şi pună în
pagină propriul dosar. Informatorii nu sînt deconspiraţi,
chiar dacă, îmi imaginez, îi va fi recunoscut, măcar pe
unii dintre ei. E, aici, nenecesară poate, o enormă decenţă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters