OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un apreciat strateg militar german, feldmareşalul conte Alfred von Schlieffen, şef al Statului Major între 1891 şi 1906, din generaţia care l-a învăţat pe mareşalul Mackensen – „spărgătorul de fronturi“ – arta războiului, avea o deviză mult apreciată ulterior de planificatorii militari: „În marş – separat, la atac – împreună!“. Multă vreme, această veche opţiune de dibăcie strategică a dat rezultate, de la campaniile lui Alexandru cel Mare pînă la cele ale lui Napoleon şi Eisenhower. Ar mai fi funcţionale astfel de manevre în timpurile cînd sateliţii şi rachetele decid situaţia doar printr-un joc al butoanelor? Întrebarea rămîne fără răspuns, aşa cum fără un rezultat decisiv s-au încheiat şi discuţiile de la Geneva dintre negociatorii celor 5 (SUA, Rusia, China, Franţa şi Anglia) plus 1 (Germania) cu Iranul, în ceea ce priveşte contenciosul programului nuclear iranian. „Dosarul nuclear“ este departe de a fi rezolvat, aşteptările părţilor fiind infirmate. Chiar dacă unele voci consideră negocierile un „eşec“, faptul că un înalt responsabil american, adjunctul Departamentului de Stat (undersecretary of State), al treilea în ierarhia diplomaţiei americane, ambasadorul William Burns (fost şef de misiune la Atena şi NATO), a stat la aceeaşi masă cu trimisul special al lui Mahmud Ahmadinejad şi a participat la discuţii spune ceva.

 

Este vorba despre tentativele de a aduce Iranul la o înţelegere cu Occidentul. La sfîrşitul discuţiilor de la Geneva, i s-a dat lui Javier Solana, responsabilul cu Relaţiile Externe al Uniunii Europene, un termen de două săptămîni ca să obţină un răspuns limpede din partea Iranului. La Ierusalim se consideră că doar un atac armat aerian poate stopa înarmarea nucleară a Iranului. Aşa cum s-a întîmplat şi în cazul Siriei. Numai că... Numai că Iranul nu este Siria, are o pondere extrem de importantă în producţia şi exportul de petrol şi gaze naturale, iar atacarea lui ar genera complicaţii cu efecte imprevizile. Recentele descoperiri de zăcăminte de petrol, ca şi cele din Khuzistan, în sudul Iranului, sînt evaluate la peste 1,1 miliarde de barili. Relaţiile intense cu China, membră în Consiliul de Securitate al ONU, puternic interesată de petrolul iranian, complică şi mai tare situaţia. Rezervele valutare ale Chinei în clipa de faţă pot destabiliza economia americană, în caz de conversie în euro. China a exportat în 2007 mărfuri în valoare de 300 de milioane de dolari şi a importat doar în valoare de 50 de milioane. Faptul că Guvernul chinez recomandă cetăţenilor Republicii, la modul oficial, fără nici o glumă, să nu se scarpine în cap şi să nu se scobească în nas pe durata Jocurilor Olimpice devine un lucru secundar, chiar dacă atrage zîmbete superioare din partea noastră.

 

Strategii de la Pentagon sînt mai rezervaţi în deschiderea unui nou front militar, după cele din Afganistan şi Irak. În acelaşi timp cu negocierile de la Geneva, au avut loc şi alte numeroase contacte între actanţii zonali. Ministrul de Externe iranian, Manouchehr Mottaki, a vizitat Turcia în ajunul discuţiilor de la Geneva. A avut convorbiri cu omologul său, Ali Babacan, dar şi cu primul ministru, Recep Tayyip Erdogan, şi preşedintele Abdullah Gul. În acelaşi timp, negociatorul iranian la Geneva a avut convorbiri separate cu reprezentanţii Chinei şi Rusiei. Să amintim că acest personaj, trimis special al lui Ahmadinejad, este Saeed Jalil, secretar al Consiliului Naţional Suprem de Securitate al Iranului. Discrete contacte şi discuţii au avut loc în Elveţia şi între diplomaţii turci şi armeni, tocmai pentru a se găsi un culoar de negociere directă între cele două ţări, care, altminteri, nu au relaţii diplomatice. Iranul se implică pe toate canalele în jocurile de culise ale Orientului Mijlociu. Dacă preşedintele iranian a făcut declaraţii necontrolate şi belicoase la adresa USA şi a Israelului, ieşirea la rampă, tot în aceste zile fierbinţi de vară, a vicepreşedintelui Esfandiar Rahim Mashaie – ministru al Patrimoniului şi Turismului, dar şi cuscru cu preşedintele, printre altele – poate să însemne o vagă schimbare de atitudine.

 

„Iranul este prietenul poporului american şi israelian. Nici o naţiune nu este duşmanul nostru în lume“, vine după ce cuscrul-preşedinte declarase şi vorbise despre „microb murdar“ şi „animal sălbatic“. Ştim bine că declaraţiile din Orient nu trebuie luate ad integrum, trebuie să fim circumspecţi la vorbe. Iranienii au un program spaţial la care nu vor să renunţe – rachete, sateliţi etc. –, ce poate pune în pericol, însă, securitatea Israelului şi planurile strategice şi militare ale partenerilor săi. Vizita intempestivă a lui Barack Obama în Afganistan şi Irak denotă importanţa specială acordată situaţiei din Orientul Mijlociu, nu doar de către candidatul la preşedinţia Americii. O soluţie confortabilă şi rezonabilă pentru toate părţile ar dezamorsa „dosarul nuclear“ iranian, care complică, în plus, şi aşa complicata situaţie zonală. Să sperăm că eforturile diplomaţiei şi abilitatea în a negocia o situaţie complexă vor reuşi să stingă un potenţial conflict militar cu efecte greu de calculat. Turcia şi Iranul pot contribui la stabilizarea zonei (Turcia e şi membră NATO, dar are un cuvînt de spus şi în negocierile cu Iranul). Dincolo de vorbe. Mai urîte sau mai frumoase.