Leonid ŢÎPKIN
O vară la Baden-Baden
Traducere de Nicolae Iliescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,
212 p.
J.M. COETZEE
Maestrul din Petersburg
Traducere de Maria Berza
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008,
222 p.
Există scriitori capabili nu doar de a
crea lumi inedite şi personaje complexe, pline de farmec, ci de a-şi
trăi existenţa în aşa fel încît aceasta ar
putea, la rîndul ei, să reprezinte un cadru romanesc
(scriitorii generaţiei beat, de pildă, sînt percepuţi ei
înşişi ca personaje ale unei epoci zbuciumate, iar Oscar
Wilde a fost adus în sfera eroilor de romane, în Ultimul
testament al lui Oscar Wilde de Peter Ackroyd). Cu atît mai
inedită este metamorfozarea scriitorului în personaj cu cît
imaginea noastră despre scriitorul respectiv nu are în
coordonatele sale ideea de senzaţional, aşa cum se întîmplă,
de pildă, la Dostoievski, acesta reuşind să transpună literar
cele mai sumbre experienţe şi trăiri.
De la pactul verosimilităţii la ficţiune
Pe Dostoievski ni-l imaginăm cu greu
în ipostaza de personaj, lipsit deci de autoritatea care îi
conferă accesul la cele mai întunecate secrete ale fiinţei,
la cele mai neaşteptate întorsături ale firului acţiunii.
Astfel, imaginea unui Dostoievski văzut în slăbiciunile şi
în defectele sale, în aspectele întunecate ale
vieţii sale ar putea oferi, într-adevăr, o perspectivă
narativă cu un impact mult mai puternic. Este ceea ce au intuit
Leonid Ţîpkin, în O vară la Baden-Baden (singurul roman
scris de medicul Ţîpkin, terminat în 1980 şi publicat
în 1982, în Statele Unite), şi J.M. Coetzee, în
Maestrul din Petersburg. Dacă Ţîpkin pleacă de la un pact al
verosimilului, concepîndu-şi naraţiunea pe baza Memoriilor
scrise de Anna Grigorievna, soţia lui Dostoievski, Coetzee îl
plasează pe scriitor într-un cadru cu totul ficţional:
Dosto-ievski este chemat la Petersburg în urma morţii stranii
a fiului său vitreg, Pavel, şi intră într-o lume ce frizează
absurdul, cu funcţionari îngropaţi în birocraţie, cu
mizerie şi crime care îi copleşesc pe cei ce trebuie să le
rezolve, o lume în care e atras numai pentru a descoperi că
mişcarea politică radicală în care fiul său fusese
implicat, „Răzbunarea poporului“ – condusă de tînărul
Neciaev şi care îşi propune să răstoarne din temelii vechea
ordine, indiferent care este preţul –, doreşte să îl
folosească pentru impactul pe care l-ar avea cuvîntul său
asupra poporului. Dincolo de acest aspect ce aminteşte de tiparul şi
de retorica romanului poliţist, cartea lui Coetzee urmăreşte un
plan mai profund, cel al interiorităţii scriitorului care trebuie
să facă faţă nu atît suferinţei provocate de moartea
fiului, cît sentimentului de vinovăţie că nu a fost
niciodată apropiat de acesta.
Dacă în romanul lui Coetzee
există o linearitate a firului narativ, în O vară la
Baden-Baden disociem între o poveste-cadru, reprezentată de
călătoria lui Ţîpkin cu trenul, şi o poveste de gradul al
doilea, la care trecerea se face prin lectura naratorului din
Memoriile scrise de soţia lui Dostoievski, Anna Grigorievna. Jocul
dintre cele două planuri este fascinant prin fineţea cu care se
trece de la un cadru la altul, prin firescul ce însoţeşte
aceste glisări. Aflat în trenul care îl duce la
Petersburg, Ţîpkin se lasă cufundat în lectura
Memoriilor scrise de soţia lui Dostoievski, dar, încă de la
primele pagini, se simte că această lectură nu este decît un
pretext, o bază de la care poate să imagineze cadrul manifestării
unei personalităţi sfîşiate între tendinţe
contradictorii, să creeze un Dostoievski în acelaşi timp
decăzut şi mîndru. Oraşele prin care trece trenul, călătorii
care se află în acelaşi tren cu Ţîpkin sînt
prilejuri pentru a face legătura cu episoade relatate în
cartea Annei Grigorievna. Aşa cum observa şi Susan Sontag, romanul
este construit prin fraze neaşteptat de lungi; totuşi, în
ciuda numeroaselor subordonate şi incidente, romanul nu lasă
senzaţia unei înaintări greoaie a lecturii, căci, în
acest flux, sînt dozate cu subtilitate diferite moduri de
relatare: de la pasaje descriptive la stil liber şi indirect-liber.
În plus, revenirea la povestea-cadru are loc chiar în
momentele necesare unei detensionări a naraţiunii.
Deşi reuşesc să construiască un
fundal social verosimil, al Rusiei ce se apropia de sfîrşitul
de secol XIX, surprinzînd atît aspecte din viaţa
nobiliară, cît şi faţa sordidă, dezumanizantă a sărăciei,
cele două romane reţin atenţia prin introspecţia realizată în
cadrul intim, cel al gîndurilor şi al trăirilor personajului.
Practic, întreaga lume este văzută prin acest ochean, uneori
deformat, al interiorităţii unui erou adesea copleşit de propriile
trăiri, de incapacitatea de a le controla, dar şi de descoperirea
unor emoţii despre care nu ştia că se află ascunse adînc în
zone neexplorate ale conştiinţei.
În romanul lui Ţîpkin,
atunci cînd ieşim din povestea-cadru şi trecem în
povestea de gradul al doilea, focalizarea narativă are în
vedere obiceiul distructiv al lui Dostoievski de a juca, pariind
întreagul său venit, ajungînd să amaneteze bijuteriile
şi hainele soţiei. Ţîpkin reuşeşte să accentueze patima
jucătorului, imposibilitatea sa de a renunţa şi sentimentul
chinuitor al vinovăţiei. Dorinţa de a juca este un adevărat
demon, de care Dostoievski se lasă posedat, pierzînd, în
momentele culminante ale pariurilor, ultima rămăşiţă de
luciditate sau de demnitate. Vinovăţia îl determină să se
poarte aspru, capricios cu soţia sa, dar alternînd aceste
stări cu efuziuni sentimentale care nu fac decît să o
deruteze pe Anna. Observăm un Dostoievski torturat de boala jocului,
de neputinţa de a-i pune capăt, umilindu-se şi pierzînd
respectul colegilor săi scriitori, ca de pildă, Turgheniev. Dacă,
în timpul vacanţei la Dresda, norocul pare că îi surîde
din cînd în cînd împătimitului de joc, la
Baden-Baden Dostoievski alunecă încet, implacabil, pe panta
umilinţei şi a sărăciei. Dintr-un personaj care, la început,
este mînios cînd o vede pe soţia sa purtînd mănuşi
vechi ajunge să nu pregete a amaneta bijuteriile de nuntă ale
Annei, şi chiar a risipi banii pentru biletele de întoarcere
în Rusia.
Dacă, în O vară la Baden-Baden,
demonul care îl macină pe Dostoievski este patima pentru joc,
în romanul lui Coetzee, ceea ce îi pustieşte sufletul şi
îl lasă vidat de orice entuziasm este vinovăţia pe care o
simte în urma morţii fiului său, Pavel, vinovăţie
amplificată de suferinţa că ultimele cuvinte pe care i le-a
adresat sînt meschine şi aspre, căutînd zadarnic, în
jurnalul lui Pavel, un semn că acesta l-a iertat. Dostoievski al lui
Coetzee pierde infinit mai mult decît Dostoievski-jucătorul de
noroc al lui Ţîpkin; în locul banilor, îşi pierde
chiar sufletul: „mi-am pierdut locul în sufletul meu“,
simţind că Pavel e cel care locuieşte acum în el, că Pavel
trăieşte, iar el a murit, răpindu-i însă fiului său toate
ocaziile pe care le-ar fi putut avea.
Dostoievski, un personaj readus în sensibilitatea modernă
Putem identifica şi un filon religios
în trăirile lui Dostoievski din Maestrul din Petersburg.
Simţind că Pavel trăieşte încă în el, Dostoievski
aşteaptă un cuvînt, un semn de la el, care să îi arate
că este mîntuit. Pavel devine un Iisus, însă un Iisus
răstignit chiar în sufletul lui Dostoievski, care tînjeşte,
ştiind că a ratat prima ocazie, să îl audă vorbind a doua
oară, să îi ofere iertarea. Ca un Dumnezeu răsturnat,
responsabil pentru moartea fiului său, Dostoievski aude glasul lui
Pavel reproşîndu-i că l-a uitat: „Tată, de ce m-ai lăsat
în codrul întunecat? Tată, cînd vii să mă
salvezi?“. Neputinţa tatălui de a veni în ajutorul fiului
se transformă în deznădejde atunci cînd se gîndeşte
la acea fracţiune de secundă de dinaintea morţii, cînd Pavel
a conştientizat că moartea este iminentă: „trupul unui tînăr
cu sîngele înfierbîntat, în deplină mîndrie
a vieţii, izbindu-se de pămînt, sau ţîşnirea
respiraţiei din plămîni, trosnetul oaselor, mirarea, mai
presus de toate, mirarea că sfîrşitul e adevărat, că nu va
fi o a doua şansă“. Este o imagine recurentă pe parcursul
cărţii, avînd drept corelativ prăbuşirea tot mai accentuată
a lui Dostoievski în interiorul său, unde nu va găsi decît
vidul. În disperarea de a reauzi glasul fiului său,
Dostoievski îl caută pretutindeni, de la cerşetorii ce
împînzesc străzile imunde ale Petersburgului (chiar
adăposteşte un cerşetor timp de o noapte, ca şi cum ar fi făcut-o
pentru fiul său) pînă la cîinii vagabonzi.
Dostoievski al lui Ţîpkin nu are
acea întunecime a sufletului pe care i-o imprimă Coetzee, un
motiv fiind, probabil, mediul diferit în care îl plasează
scriitorii: aflat în vacanţă în Europa, Dostoievski nu
mai păstrează atît de nuanţata obscuritate a sufletului rus.
Există, într-adevăr, scene în care îşi
reaminteşte perioada petrecută în ocnă, însă totul se
subordonează unui mediu european din care Dostoievski alege partea
atrăgătoare şi primejdioasă a jocurilor. Şi la Ţîpkin
există o sugestie a prăbuşirii, dar nu este alunecarea spre vidul
conştiinţei, ci mai degrabă o decădere din poziţia economică şi
socială deţinută, dar care ar putea să nu fie una iremediabilă.
La Coetzee, pare că apasă şi un blestem al locului, al unei ţări
aflate în degringoladă, capabile să ascundă spirite odioase,
precum Neciaev, ce pretinde că luptă pentru binele săracilor, dar
nu pregetă să îi sacrifice, vorbeşte despre necesitatea de a
anihila inteligenţa, dar foloseşte inteligenţa lui Dostoievski
pentru a-şi îndeplini planurile. Este un cadru specific
dostoievskian, ce aminteşte de Demonii, nu numai prin situaţia
socială tensionată, ci şi prin fanatismul personajelor, prin
capacitatea lor de a se sacrifica pentru o serie de principii care,
într-o lume cu valorile răsturnate, nu mai disting clar răul
de bine.
Specific dostoievskian, în ambele
cărţi, este modul de conturare a personajelor feminine: puternice,
dar în acelaşi timp capricioase, impetuoase şi neînduplecate,
generoase şi loiale. Anna Grigorievna este alături de soţul ei
chiar în plin marasm al pasiunii jocului, Anna Sergheievna,
gazda lui Dostoievski din Petersburg, i se oferă cu pasiune, ştiind
că nu face decît să îl ajute să treacă peste drama
lui, chiar şi fetiţa Matrioşa, fascinată de vorbele lui Neciaev,
îl ajută pe acesta, conştientă de crimele comise de el şi
de mişcarea politică „Răzbunarea poporului“, în numele
unor false valori.
Făcînd din Dostoievski un
personaj credibil, dual, tulburat de trăiri contradictorii, un
personaj readus în sensibilitatea modernă, romanul lui Ţîpkin
şi cel al lui Coetzee ar putea să reprezinte o cale către
redescoperirea unui mare scriitor clasic. Dacă stilul dens, pe
alocuri greoi, întîlnit la Dostoievski, pare a nu mai
rezona cu aşteptările noastre, cei doi scriitori demonstrează că
orice reţetă narativă poate fi reintegrată în modernitate.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters