Pentru a scrie un roman al cărui protagonist este nimeni
altul decît Fiodor Dostoievski, scriitorul sud-african J.M. Coetzee şi-a
început documentarea cu un capitol apocrif al volumului Demonii şi cu detalii
mai puţin cunoscute ale biografiei marelui rus. Editorul lui Dostoievski, M.N.
Katkov, a preferat să renunţe la acest capitol al volumului, deşi numeroase
ediţii moderne ulterioare, apărute în diferite traduceri, l-au păstrat, ca
apendice. În capitolul cu pricina, Nikolai Stavroghin se implică într-o relaţie
bizară cu Matrioşa, o fată de numai 14 ani, eroină care poate fi regăsită şi în
romanul lui J.M. Coetzee. Dacă scriitorul sud-african, recompensat în 2003 cu
Premiul Nobel pentru literatură, şi-a obişnuit cititorii cu romane angajate
social, Maestrul din Petersburg are o cu totul altă factură: insistă mai ales
asupra detaliilor psihologice, perfect integrate în schemele predilecte
psihanalizei, în special cea de sorginte jungiană. Romanul tratează teme
abordate în mod special de beletristica rusă, cum ar fi paricidul, nebunia,
moartea, cărora le oferă soluţii îmbibate de prejudecăţile şi spiritul mai
multor perioade istorice. De altfel, cartea este situată, ca gen literar, la
graniţa dintre ficţiune, biografie, comentariu istoric şi eseu.
Situată în anul 1869, acţiunea are ca punct de plecare
vizita la Petersburg a scriitorului rus, care trăia de o bucată de vreme în
Dresda. Dostoievski îşi propusese doar să strîngă lucrurile fiului său vitreg,
Pavel, mort într-un accident suspect, ceea ce îi provoacă o adevărată cădere psihică
romancierului epileptic, deja îmbătrînit şi blazat. Pentru că nu putea pricepe
condiţiile morţii premature a fiului său student, protagonistul decide să
rămînă o perioadă în casa văduvei Anna Sergheievna, gazda lui Pavel, urmînd să
caute amănunte relevante în legătură cu tragica întîmplare. Unul dintre
meritele romanului, distins cu Irish Times International Fiction Prize în 1995,
este acela de a fi conturat în detalii precise atmosfera socială şi ideologică
tipică Rusiei aflate la sfîrşitul secolului XIX.
Efectul este obţinut, în mod vizbil, prin calchierea
stilului dostoievskian sau al altor prozatori ruşi de primă mînă: verbele şi
substantivele abundă, adjectivele trec în plan secund, caracterele sînt
conturate treptat, prin acumulare de evenimente şi suferă transformări bruşte,
spectaculoase. Pe alocuri, romanul se pierde în pasaje fantastice, atunci cînd
nebunia protagonistului atinge o intensitate paroxistică ce îi provoacă
halucinaţii, de exemplu.
Puţin numeroase, personajele sînt măcinate de drame a
căror rezolvare, iluzorie de cele mai multe ori, se produce în sfera politică,
spre care se îndreaptă cu un soi de fanatism disperat. Sedusă de promisiunea
utopiei, dar şi de carisma uluitoare a unui lider politic, pînă şi Matrioşa,
încă un copil, cade în obsesia politicului. Ca şi în proza celebrului rus, în
romanul lui Coetzee, pasiunile politice, motor al acţiunii, sînt disecate pînă
în punctul în care ele relevă ceva esenţial, general uman. Pentru Dostoievski,
sugerează Coetzee, politica nu era nicidecum un subiect tare, ci doar un
revelator al unor frămîntări individuale sau sociale, pur spirituale sau etice.
Dacă aici perspectiva celebrului rus şi a scriitorului
sud-african coincid, la Coetzee misticismul are o structură mult mai anemică.
Psihologia compensează, totuşi, această diferenţă de unghi naratorial. În
Maestrul din Petersburg, protagonistul, Fiodor Dostoievski, este în pragul unui
climax care îl face să denatureze adesea realitatea. În plină criză nevrotică,
acesta trăieşte stări contradictorii, la limita credibilului, extrem de
intense. Travaliul nevrotic îl ţine ancorat într-un univers oniric luxuriant şi
epuizant: visează că se topeşte în fiinţe marine sau demonizează, treaz fiind,
diferite personaje feminine. Toată această varietate de stări se proiectează pe
fundalul unei Rusii extrem de sărace, epuizate şi dotate cu un simţ al
tragicului exacerbat. În contextul social deprimant al Rusiei, promisiunile
grupării anarhice Răzbunarea Poporului, condusă de oportunistul Neciaev, par un
dar al providenţei. Ea agită spiritele celor slabi, lipsiţi de personalitate
sau de experienţă de viaţă, ca în cazul lui Pavel, fiul vitreg al romancierului
rus. Privite din perspectiva personajului Dostoievski, distant şi analitic,
jocurile politice ale anarhiştilor capătă dimensiuni microscopice, într-o primă
etapă. Însă romancierul, într-un moment de criză al vieţii, devine treptat
obsedat de faptul că fiul său vitreg s-a lăsat fanatizat de această grupare.
Canalizîndu-şi, de-a lungul vieţii, toată energia intelectuală
şi morală către literatură şi psihologie, marele rus nu pricepe cum fiul său,
un tînăr intelectual care trebuia să-i semene, s-a lăsat antrenat în jocuri
minore. Mai mult, politica i-a adus tînărului moartea, survenită în
circumstanţe exasperant de misterioase: nu este clar nici pentru unii anarhişti
şi nici pentru poliţie dacă Pavel s-a sinucis sau a fost ucis. Cum îşi dorea ca
fiul lui să devină un intelectual subţire, încă simte o tresărire nervoasă la
gîndul că Pavel se ratase din pricina faptului că nu se putea trezi dimineaţa
şi că acceptase un anturaj dubios. Cea mai mare parte a romanului se axează pe
relaţia tată-fiu, subiect ce i-a preocupat îndelung pe psihanalişti, începînd
cu Sigmund Freud însuşi. De altfel, maniera în care Coetzee descrie relaţia
celor doi nu se îndepărtează prea mult de paradigma psihanalitică: Pavel a
fost, realizează Dostoievski într-un tîrziu, obsedat de ideea de a-şi înfrînge
simbolic tatăl. Într-o nuvelă pe care Dostoievski o descoperă printre hîrtiile
fiului său, Pavel concepe în detalii chiar un posibil paricid. Detaliile
nuvelei îl conving pe protagonist că personajul ucis în roman este teribil de
asemănător cu el însuşi.
Mecanismul psihologic respectă în detaliu scenariul trasat
de Freud în ceea ce priveşe conturarea viitorului „erou“: acesta se defineşte
pe sine în momentul în care refuză identificarea cu tatăl, nu se lasă dominat
şi nici nu preia rolul de victimă în cazul în care tatăl este agresiv. În
jurnalul său, pe care Dostoievski îl citeşte în casa Annei Sergheievna cu
amărăciune şi stupoare în acelaşi timp, Pavel îşi descrisese tatăl vitreg ca pe
un individ insensibil, alcoolic şi afemeiat. Pe de altă parte, scriitorul
însuşi încearcă să parcurgă un traseu psihic diametral opus: se identifică
nevrotic cu fiul vitreg. Procesul acesta, conturat în mod special în cadrul
psihanalizei jungiene, este atît de intens încît Dostoievski nu se mai poate
despărţi de costumul alb rămas în şifonierul fiului său şi nici nu mai vrea să
plece din camera închiriată de Pavel. Dincolo de relaţia dintre fantoma fiului
şi romancier, volumul mai dezvoltă alte subiecte secundare, dar la fel de
complexe: Dostoievski îl cunoaşte pe liderul mişcării anarhiste, Neciaev, care
exercită asupra lui un amestec de stări: scîrbă, teamă, dispreţ şi fascinaţie.
Originalitatea romanului constă, într-o proporţie
semnificativă, în maniera în care sînt mixate discursul istoric şi cel
ficţional: gruparea anarhică şi Neciaev însuşi sînt aspecte ce au fost, la
timpul lor, la fel de veridice precum Dostoievski. Însă forţa cărţii provine
mai ales din dimensiunea literară, de la aspectele stilistice şi pînă la
armătura romanului. Greu de plasat într-un anume curent postmodern, volumul
cucereşte prin complexitatea schemei narative, prin aerul rusesc al
tipologiilor, aer pe care nu îl calchiază simplu, fără personalitate, ci pe
care îl ancorează într-o viziune originală asupra vieţii interioare
dostoievskiene.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters