OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florina ILIS
Cruciada copiilor
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2005, 488 p.

Liliana COROBCA
Un an in Paradis
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2005, 208 p.

Printre volumele ofertante ale recent relansatei Edituri Cartea Romaneasca se gasesc doua romane ale unor autoare care atrag atentia prin distanta fata de ceea ce in mod curent si in virtutea inertiei (ne)critice se presupune a fi proza femeilor. Florina Ilis si Liliana Corobca impun prin Cruciada copiilor si Un an in Paradis exemplul unei proze „androgine“ in analiza careia orice distinctie pe criterii de sex se dovedeste inadecvata, daca nu de-a dreptul derizorie.

Faptul acesta se cuvine subliniat cit mai apasat cu putinta, pentru ca, altfel, autoarele in cauza risca sa fie inglobate de o privire mai grabita in cortegiul unor semnaturi feminine precum Ioana Bradea, Claudia Golea, Ioana Baetica, Veronica A. Cara, Cecilia Stefanescu. Angajate intr-un soi de cruciada pentru cucerirea unor redute ale succesului literar, acestea din urma isi afirma dreptul la diferenta si isi afiseaza cu ostentatie obsesia corporalitatii; literatura lor, al carei mesaj esential este profetia pansexualismului, se bucura in momentul actual de sprijinul oarecum pervers al multor comentatori, confirmati si reconfortati in convingerea greu de zdruncinat ca scrisul feminin nu poate avansa decit pe orbita lirismului, a sentimentalismului sau a erotismului exacerbat, a exhibarii unei feminitati stihiale. Nimic din toate acestea, din fericire, in cazul Florinei Ilis si al Lilianei Corobca. Scrisul acestor autoare convinge si captiveaza, fara sa apeleze insa la clasicele strategii ale seductiei literare feminine.

Cele doua scriitoare, altminteri foarte diferite ca viziune, conceptie epica si stil, pot fi puse alaturi nu doar gratie acestei nealinieri in trendul tinerelor autoare „nonconformiste“, ci si datorita unor similaritati ce tin de o anumita pozitionare in cimpul literar. Ele sint „excentrice“ in dublu sens. In primul rind prin origine, prin distanta fata de un presupus „centru“ al lumii literare reprezentat conventional/traditional de mediul regatean; Florina Ilis vine din Bihor (comuna Tinca), iar Liliana Corobca, dintr-un sat orheian din Republica Moldova, provenienta lor consonind cu o anume aplecare spre proza cu miza etica, dominanta a literaturii transilvanene si a celei de dincolo de Prut. In al doilea rind, printr-o opozitie de principiu fata de o parte semnificativa a literaturii actuale tributare minimalismului postmodern si autofictiunii impudice. Refuzul postmodernismului este exprimat mai transant in cazul Lilianei Corobca si mai voalat in cazul Florinei Ilis. Aceste autoare, deloc surde la zgomotul veacului si la dramele lui, sint gata sa experimenteze, pe cont propriu, formule prozastice noi, depasind – de acum – mult prea previzibilele retete ce fac deliciul iubitorilor de artificii si de savante inginerii textuale.

Ele fac citiva pasi insemnati intru recuperarea povestii si a transcendentei acesteia, intru reabilitarea personajului verosimil si a problematicii constiintei tulburate. Cruciada copiilor si Un an in Paradis ofera cititorului contemporan o viziune credibila, dinamica si – simultan – surprinzatoare (din punct de vedere „est-etic“) asupra unor realitati actuale precum traficul de carne vie, nebunia mediatica sau capcanele tehnicii ultrasofisticate si ale hiperspatiului. Florina Ilis si Liliana Corobca stiu sa fictionalizeze lizibil si percutant lumea in care traiesc, stiu sa scrie „realist“ fara a aluneca in platitudine mizerabilista. Iar mijloacele de care uzeaza in fictionalizarea realitatii – extrem de diferite de la un caz la altul – indica existenta unei reale vocatii pentru proza.

- Inocenta intr-o casa de toleranta
Titlul romanului pe care ni-l propune Liliana Corobca, Un an in Paradis, ar putea, intr-o prima instanta, sa deruteze. Dar cine se asteapta sa gaseasca intre copertile acestei carti o poveste sentimentala, o idila, o iubire neimplinita se insala. „Paradis“ este numele unui bordel situat, s-ar zice, la capatul lumii, in spatele unor linii de front, in Est, pe un teritoriu neprecizat, dar pe care, din varii indicii, il banuim a fi situat undeva in fosta Iugoslavie. Razboiul se profileaza discret, pe fundal; in prim-plan se afla siluetele unor tinere obidite avind alura unor personaje feminine din proza rusa. Sint citeva fete de la tara, din Basarabia, pe care saracia si imaginatia bovarizanta le-au facut sa devina o prada usoara pentru un furnizor de marfuri misterioase. Amagindu-le cu promisiunea unei iubiri romantice si cu posibilitatea unor cistiguri miraculoase in strainatate, Pavel, un tinar de 37 de ani, fost profesor de istorie convertit la conditia de seducator de profesie, le vinde lui Zeca, patronul de la Paradis, care le sechestreaza si le obliga sa se prostitueze.

Trama epica nu e deloc complicata, autoarea mizind pe limpezime si simplitate. Naratiunea „clasica“, „obiectiva“ urmareste destinul Soniei, al Soniecicai – poate imaginea deformata, degradata a unui personaj dostoievskian, nefericita Sonia Marmeladova care se sacrifica pentru subzistenta modestei sale familii. Doar ca, spre deosebire de eroina din Crima si pedeapsa, personajul Lilianei Corobca se arata vaduvit de aura de misticism si de mister. Sonia e o fata ca oricare alta, pe care imprejurarile o maculeaza si o pervertesc iremediabil. Drama ei, a Liudei, a Ninei si a celorlalte fete claustrate in Paradis este pierderea copilariei, fatalitate impotriva careia lupta o vreme cu incrincenare. Tocmai aceasta lupta, sortita esecului, reprezinta de fapt tema si miza cea mai importanta a romanului.

Un an in Paradis nu este, cum poate s-ar astepta unii, un roman care sa descrie moravuri, in maniera nuda, amanuntita, mediind sterile voluptati de voyeur. Un cititor/comentator grabit si (non)conformist i-ar putea reprosa acestei povesti absenta „scenelor tari“, a detaliilor fiziologice precise, pudoarea care, zice-se, n-ar mai fi chiar de bon-ton in contextul unei literaturi avind drept valoare de capatii dezinhibarea. Unui asemenea cititor obisnuit cu „indraznelile“ din proza unor autoare cool ca Ioana Bradea sau Ioana Baetica, puritatea stilistica si imagistica a povestii plasmuite de Liliana Corobca i-ar putea parea frustranta. In realitate, abia aceasta nastrusnicie in virtutea careia un roman ale carui intimplari se petrec intr-un bordel nu contine nici macar o singura scena de sex si nici macar o replica scabroasa reprezinta o adevarata sfidare a (non)conformismului snob. Avem toate motivele sa banuim ca aceasta atitudine deloc inocenta a autoarei nu e un simplu efect al unei pudori victoriene, ci o stratagema tintind sa contrarieze.

Un an in Paradis se fundeaza pe un mit si pe o nostalgie: inocenta mintuitoare. Dincolo de conflictul realist se insinueaza un altul, mai puternic. E vorba de un conflict ce denunta o criza mistica, dificultatea de a ocroti candoarea, puritatea intr-un veac al macularii, al ororilor. Optiunea pentru o proza cu problematica etica nu transforma romanul Lilianei Corobca intr-o scriere cu teza, cum poate vor afirma unii. Nu e aici nimic fortat, strident, neverosimil. Firescul expresiei si al intimplarilor sint trasaturi neindoielnice ale acestei povesti.
Autoarea nu-si idealizeaza nici o clipa personajele. Sonia e, in fond, o antieroina. Iar evolutia sa de la copila naiva la femeia constienta de farmecul trupului sau si capabila sa contabilizeze beneficiile cedarilor platite (cu alibiul ca acceptarea compromisului va lua sfirsit in momentul cind va stringe suficienti bani pentru a-si plati taxele la facultate) este semnificativa.

Transformarea nu e in nici un caz neverosimila, numai ca s-ar fi cuvenit poate ca aceasta zona a clivajului moral sa fie ceva mai adinc investigata si mai nuantata. Autoarea se descurca destul de bine in interogarea unei psihologii a candorii. In acest sens, se dovedesc graitoare secventele, de altfel numeroase, in care fetele ajunse accidental in mocirla deapana amintiri din satul natal, isi povestesc visele deloc freudiene, deseneaza flori si pisici, se joaca, rid, pling. Privirea aruncata sufletului pervertit are, in schimb, mai putina acuitate.
Un atu considerabil al cartii Lilianei Corobca este acela al simplitatii. O simplitate „lucrata“, destul de greu de atins, semn al unei scriituri mature pe care aproape nimic nu o anunta in microromanul experimental (un pic prea „complicat“) de acum doi ani, Negrissimo. Atunci, autoarea se intreba intre altele daca femeia poate fi scriitor, scriitor adevarat, nu poetesa sau romanciera de mina a doua. Un an in Paradis este un raspuns afirmativ la aceasta intrebare.

- Naratiune paranoica si realism halucinatoriu
Un mit asemanator cu acela din cartea Lilianei Corobca, dar intr-o cu totul altfel de abordare, sta la baza Cruciadei copiilor, roman cu care Florina Ilis incheie o trilogie. Primele doua romane, Coborirea de pe cruce si Chemarea lui Matei, au fost prezentate in 2001 la concursul de debut al Editurii Univers, cel de-al doilea fiind si premiat. Ambele carti anuntau o prozatoare de forta, fapt infatisat imediat ca o evidenta pentru citeva dintre cele mai importante voci critice clujene ale momentului – Sanda Cordos, Stefan Borbély, chiar si de obicei rezervatul, scepticul Adrian Marino. Formula pentru care opteaza Florina Ilis este un mixaj intre imaginea revelatoare a celor mai actuale realitati, scriitoarei reusindu-i de minune o proza cu priza la real, si viziunea unei suprarealitati, intuitia unor momente si falii ce mediaza intruziunea misticului intr-o lume cu aparenta secularizarii. Iar suplimentul de mister, de nelamurit si de fabulos nu impieteaza asupra verosimilitatii povestii. Sau, in orice caz, transfera o eventuala discutie despre verosimilitatea naratiunii in planul circumscris de o formula mai larga, mai permisiva, mai nuantata a realismului. Nu este insa nici realism magic, desi, intr-un fel, il evoca; nici (doar) mai noul hiperrealism al unor postmodernisti a caror proza isi extinde hinterlandul in zona revolutionara a hiper- si cyberspatiului si a calatoriilor internautice. Este realismul unei naratiuni a actualitatii si, simultan, a potentialitatilor in principiu nelimitate pe care le ascunde – le actualizeaza sau nu – povestea.

Cruciada copiilor este o pseudo-epopee oscilind intre utopie si anti-utopie, intre imaginea apocaliptica si obsesia soteriologica. Masivitatea acestui roman de aproape cinci sute de pagini ar putea parea deconcertanta pentru cititorul nerabdator al zilelor noastre. Totusi, nu este nici pe departe o constructie greoaie, fastidioasa, ci un fel de „poveste fara sfirsit“, extrem de dinamica, organizata pe mai multe planuri, conform unei tehnici contrapunctice, o partitura care trece – treptat si cu virtuozitate – de la un incipit in andante la un nelinistitor alegro, cu momente de scherzo.
Pina la un punct, naratiunea avanseaza pe terenul sigur al realitatii, iar observatia naratorului staruie indelung in zona detaliului semnificativ, in maniera unei proze realiste clasice trecute prin filtrul unor experimente „brevetate“ de Joyce, Faulkner, Virginia Woolf. Odata cu gesturile impaciente ale unor calatori care urmeaza sa paraseasca peronul garii din Cluj, naratiunea capteaza trupul unor durate interioare, fara ca discursul sa se risipeasca, sa se dilueze in consideratii eseistice in marginea epicului propriu-zis. Un tren de copii pleaca intr-o directie situata aparent in afara oricarei primejdii, spre o tabara scolara de la malul Marii Negre.

Veselia si nerabdarea copiilor, printre care se amesteca si un Gavroche bucurestean pus pe sotii – Calman – , supravegheat de departe, din Ferentari, de „celebra“ vrajitoare Angelica, bunica lui, care vede in carti tot ce se petrece – de-a lungul naratiunii – in roman, figurile acre, caricaturale ale profesorilor insotitori, chipurile blazate ale parintilor ramasi pe peron, simpatica pensionara care citeste in tren reviste cu „intimplari adevarate“, ziaristul Pavel (nume simbolic), preocupat sa-si aminteasca frustrarile propriei copilarii si sa-si scrie mental articolele despre scandalul adoptiilor internationale, citiva calatori care se pregatesc sa emigreze s.a.m.d., toate acestea sint prinse intr-o tesatura sofisticata, dar cu aparenta firescului, a simplitatii suverane. E o proza aluvionara ce capteaza treptat din ce in ce mai multe fire, destine, toate legate „paranoic“ in aceeasi poveste: revelatiile onirice ale Irinei, o adolescenta bolnava de SIDA, jocurile copilului Denis de-a magia, mutenia voluntara a calugarului Teofil, dilemele redemptorii ale calugarului Emanuel, site-ul mistic al informaticianului Ilarie sint fapte semnificative in extrem, strecurate pe fondul unei relitati cenusii populate de „povesti“ despre violuri, prostitutie, trafic de arme sau de droguri si, mai inainte de toate, despre scandalul inocentei ultragiate.

Un realism halucinatoriu circumscris unei naratiuni paranoice, asa am putea defini formula Cruciadei copiilor. Faptele capata la un moment dat o aura de neverosimil halucinant. Instigati de Calman, copiii din tren ii inchid pe profesori in compartimente, pun stapinire pe tren, ii alunga pe mecanicii de pe locomotiva, dupa ce i-au obligat sa schimbe traseul, opresc trenul undeva in preajma Posadei si pornesc propria cruciada impotriva nepasarii adulte. Faptele stranii se aglomereaza tumultuos, un joc de copii ia amploare mondiala. Si un roman despre era postistorica ia proportii de naratiune eroica.
Inocenta ar putea salva lumea? In orice caz, un roman care propune o atare interogatie ne-ar putea da o idee despre ceea ce inseamna sa evadezi din monotonia unor formule literare.