De-a dreptul uimitoare această inadecvare critică, o
„post-scriere“ a romanului care nu-i sesizează nici arta literară, nici fineţea
şi ascuţimea observaţiei, nici desenul impecabil spre memorabil al atîtor
scene, nici subtilităţile psihologice ori narative, nici conturul plin al
personajelor centrale; în fine, nici romanescul existenţial pe care doi
încă-tineri profesori de română dintr-un orăşel de provincie încearcă – la
finalul cenuşiu, mizerabil al ceauşismului – să-l ridice la intensităţile şi
expresivităţile ficţiunii.
În Insula şi, respectiv, în O dimineaţă minunată pentru
proză scurtă, Ioan Groşan testase, în cheie gravă şi comică, potenţialul
acestei mise en abyme răsturnate. Citind o carte, vedem cum elementele i se pot
deodată regrupa într-o subrealitate specifică, o ficţiune de gradul doi.
Invers, personajele lui Groşan, mişcîndu-se de regulă pe acest nivel secund pe
care îl iau drept singura lor realitate, se văd la un moment dat supte de
Textul iniţial – şi iniţial necunoscut lor. În Marea amărăciune, pre-scrierea
prin bileţele amoroase a episoadelor pe care colegii îndrăgostiţi le vor trăi
împreună e dusă, remarcabil epic, pînă la punctul de rupere între nivelul doi
(personajul care nu ştie că este personaj în ficţiunea unui autor) şi nivelul
unu (eroul care, printr-o breşă a „realităţii“ lui, ajunge în condiţia
atotputernică a scriitorului de vieţi). În final, Sebastian se desparte, cu o
vizibilă uşurare, de acest rol demiurgic-scriitoricesc ce a ajuns să-l sperie;
şi se întoarce la existenţa lui mediocră, dar plină de satisfacţii „locale“.
Prozatorul ia mai vechea lui schemă şi o foloseşte, în Un om
din Est, într-un mod capabil să susţină structura şi desfăşurarea romanescă.
Lucrurile nu mai rămîn fixate (şi abia, provincial, mişcate) în aria redusă de
cuprindere a orăşelului A. Cancelaria profesorilor nu mai reprezintă centrul de
putere şi decizie profesională. Nici factorii de răspundere ideologică pe
unitate nu mai au acel rol de capac etanş pus peste existenţele oamenilor
muncii. Tovarăşa directoare merge, în prezentul activ sau evocat al romanului,
cu ochii în jos, după ruşinea de a fi căzut, şi încă de două ori, în buda
şcolii. Profesorul de biologie, care vrea cu ardoare să intre în Partid, va
ajunge, în cele din urmă, s-o cunoască biblic pe tovarăşa Szekely, secretara
P.C.R. a Şcolii Generale nr. 1. Maiorul Dobre, şeful Securităţii, va fi ridiculizat
de un general venit de la Centru, adică de la Bucureşti. Aproape fiecare
personaj poate apărea, succesiv şi alternativ, într-o lumină a agresivităţii
oficioase sau într-una a umilinţei ierarhice. Mereu cineva va fi mai sus decît
altcineva, şi tot aşa, pînă la figura sacrosanctă a Tovarăşului Prim,
Ceauşescu. Ierarhiile realităţii socio-politice sînt întoarse însă, răsturnate
ca în joacă pe hîrtie, în caietul roşu pe care profesorul de română Iuliu Borna
îl ţine secret. Căci scrisul lui dirijează, cu o exactitate a detaliilor care
îl înmărmureşte în primul rînd pe el, ţinutele, intervenţiile şi experienţele
celorlalţi.
Dacă acest profesoraş alcoolic, cu pasiunea pescuitului şi
veleităţi literare, pre-scrie mai multe secvenţe ale romanului, prietenul şi colegul
său Nelu Cucerzan (zis Sanepidu’) descrie altele, deja consumate. Iuliu e
aproa-pe terorizat de ce-i iese. Nelu relatează cu lux de amănunte ce-a făcut
şi-a dres. Jocul acestor două perspective rulează şi developează Un om din Est,
intersectează vizual acţiunea şi o motivează, recuperează verigi lipsă şi
aduce, prin deplasarea camerei de luat vederi în puncte şi unghiuri diferite,
reconsiderări şi reinterpretări ale unor situaţii ce păreau clasate. Pe lîngă
consistenţa caracterologică, romanul are o vitalitate prozastică datorată şi
acestei permanente modulări, glisajului fin sau, dimpotrivă, rapid de la o
realitate exterioară, accesată prin diversele experienţe erotice ale lui Nelu
Sanepidu’, la una care se va materializa, halucinant, din filele lui Iuliu
Borna.
Scriitor în varii registre, Ioan Groşan reuşeşte să meargă
pe fiecare dintre aceste fire, unul oarecum mai colorat (sexul serializat al
lui Nelu), altul mai sumbru şi ascuns, proiectat în exterior numai prin
întîmplările pe care le provoacă (scrisul generator al lui Iuliu). Schema se
complică o dată în plus prin aceea că Don Juanul de provincie, altoit cu Ostap
Bender, se confesează borgesianului său coleg de catedră într-un suculent roman
epistolar, un caiet foşnind de acuplări şi brăzdat de reflecţii meditative la
marginea patului. E destul de riscant, pentru un comentator neatent sau
neavizat, să acuze aceste episoade de trivialitate. Toate cele şapte aventuri
rememorate de insaţiabilul cuceritor sînt nu atît convenţionalizate
(foiletonistic, comic, erotic, pornografic...), cît explorate în cercurile
concentrice, tot mai largi, avînd în centru o nouă experienţă sexuală.
Sexual-socială.
Şi cu aceasta vin dinspre „atmosfera“ şi „umorul“ care îi
sînt în general recunoscute, cu un fel de milă valorizantă, lui Ioan Groşan,
înspre substructura cu totul inedită în scrisul acestui prozator plin de
surprize. Mă refer la figurile şi tiparele ideologice care domină Un om din
Est, dincolo de aventurile erotice ale lui Nelu şi de scrisul procreator al lui
Iuliu. În romanul Rezistenţei, fie el ante- sau postrevoluţionar, politicul era
acea forţă nivelatoare care traversase viaţa eroului şi a comunităţii,
provocînd dislocări şi deformări ireversibile. Singura zonă ce putea fi şi
trebuia sustrasă supracontrolului ideologic era cea a conştiinţei reflexive,
supunînd, ea, Istoria teribilă, prin judecăţile morale făcute asupra acesteia.
Adevărurile individului prevalau finalmente asupra „adevărurilor“ oficiale,
procesate demistificator. La Ioan Groşan, acum, şi acest raport este răsturnat.
Cîteva dintre personajele sale (de la ridicolul profesor cu nume parodic
„intertextual“ Grigore Samsaru la inginerul silvic Willy Schuster, respirînd de
ani buni aerul lozincilor) vor şi reuşesc să-şi lărgească lumea lor insignifiantă
văzînd-o prin lentila dilatatoare a ideologiei unice. Pentru destoinicul Willy,
care tot aleargă după un cerb care tot dispare, frazeologia epocii, „acea
bolboroseală STAS“ a telegramelor de adeziune pe care le-a compus din studenţie
şi pînă în prezent ajunge să reprezinte nu numai un fals, ci şi o nouă
structură a realităţii. Între o viaţă fără lozinci, dar atît de meschină,
dominată parcă de un paralelipiped imens de gunoi de vacă de la ferma
zootehnică a I.A.S.-ului „Unirea“ şi o „realitate“ lozincardă, dar conectînd
existenţa provincială la sfera de decizie a Centrului, sasul care trişează la
pocher alege butaforia. Puterea din depărtare, oricînd actualizabilă şi
verificabilă prin extensiile ei regionale, e mai ispititoare decît orice.
Şi mai clară este această desfacere a personajului de
condiţia lui mărunt-provincială la ambiţiosul Samsaru. Profesorul de biologie
vede cum, cu toată rîvna lui, nu poate atinge nivelele superioare: ale
membrilor de Partid, cu funcţii sau fără. Orice ar face, statutul lui politic,
decisiv în context, e zero. Nici măcar la o excursie organizată în Bulgaria
n-are dreptul. Astfel că, nu cu mult înainte de Decembrie 1989 (dar cum ar fi
putut el să prevadă, dacă nu să pre-scrie, Revoluţia ce era atît de aproape?),
face eforturi disperate să fie primit în Partid. Tatăl defunct, cu tot cu
predicile lui adventiste, rămîne o pată la dosar. Tovarăşa Szekely poate îl va
ajuta să intre, chiar şi cu această povară biografică, în rîndul lumii. Îl va
ajuta tovarăşa Szekely? Importantă este filtrarea realităţii înconjurătoare
prin prisma condiţiei personajului. Acesta nu mai e un erou excepţional (cu
carenţe de verosimilitate) de roman al Rezistenţei, ci un personaj întru totul
realist, care caută zelos compromisurile, pentru a se ridica.
Iată cum prozatorul „de notaţie“ şi „umoristul“ nostru de
serviciu pe care îl citim cu idei preconcepute şi cu clişee vechi de cel puţin
două decenii articulează, de fapt, fragmentele de atmosferă cu cele de
necesitate tipologică şi epică. Ceea ce părea să fie o parodie de personaj e
unul în toată puterea cuvîntului. Pe lîngă micile şi penibilele lui
genuflexiuni colaboraţioniste, viziunile lui Samsaru ideologizează totul.
Natura întreagă îi apare ca fiind Partidul unic, atotstructurant, într-una
dintre cele mai bune pagini ale romanului.
Un om din Est arată un Ioan Groşan vechi şi totodată nou.
Recunoaştem imediat autorul „optzecist“ expert în specularea prozastică a
amănuntului şi scriitorul care îşi amestecă, fără a le dilua, umorul şi
tandreţea în acelaşi jet de cerneală. Noutatea este adusă, în schimb, prin
arhitectura mobilă a cărţii de faţă, care îi conferă cel puţin o dimensiune în
plus; iar reuşita, indiscutabilă, prin aceea că alternările de planuri şi
modificările de perspectivă nu sînt nici gratuite, nici artificioase. Totul
curge; şi totul se ţine bine.
Păcat că acest încîntător roman este atît de prost corectat
şi redactat. Păcat şi că, la pagina 293, el se încheie. Recunoaşteţi sen-zaţia?
De cînd n-aţi mai încercat-o la un roman autohton? Poate de la Medgidia, oraşul
de apoi al lui Cristian Teodorescu...
O să ne punem pe-aşteptat volumul al doilea.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters