OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre terorism

Comploturile ucigase, loviturile de stat, reusite sau nu, asupra suveranilor si regilor, plutoanele de executie, despre toate acestea am invatat la lectiile de istorie, incepind cu Herodot. Adesea avem impresia ca terorismul despre care citim astazi in ziare in fiecare zi este cu adevarat altceva decit faptele lui Brutus, Ravaillac (ucigasul lui Henric al IV-lea) si chiar ale lui Jelabov (ucigasul tarului Alexandru al II-lea). Cum sa descriem acest altceva?
Ni se intimpla deseori sa auzim de la ziaristi o asemenea afirmatie: aceeasi persoana, care este terorist pentru unii, reprezinta pentru altii un luptator pentru libertate. Aceasta inseamna ca, daca ceva sau cineva merita aceasta denumire, depinde pur si simplu de punctul de vedere si de ideologia celui care priveste, simpatizindu-i pe unii si raportindu-se ostil la ceilalti; asadar, nu este posibil sa oferim criterii tehnice, independente de ideologia si simpatiile care definesc terorismul.

Nu cred insa ca lucrurile stau cu adevarat astfel. Terorismul este un cuvint cu o aura asociativa evident negativa si, probabil, pot fi descrise contextele in care este folosit in mod legitim si cele in care nu este absolut deloc folosit. De ce nu-i numim teroristi pe partizanii polonezi sau iugoslavi care au luptat impotriva ocupantului german in anii razboiului, in schimb ii numim astfel pe soldatii IRA sau pe atentatorii corsicani? Motivul este probabil simplu si ne ofera cel mai important criteriu ce distinge terorismul de lupta armata pentru o cauza buna. Acest criteriu il constituie statutul puterii care este inlaturata pe cale militara, si anume legitimitatea ei sau lipsa acesteia. Este evident ca puterea hitlerista in Polonia sau in Iugoslavia era nelegitima, potrivit tuturor atributelor si etaloanelor posibile, iar lupta impotriva ei prin intermediul unor mijloace violente era pe deplin justificata. De aceea nu-i numim teroristi pe cei care au luptat impotriva ei. Irlanda de Nord sau Republica Franceza sint tari in care puterea are o legitimitate democratica, asadar, cetatenii dispun de instrumente pentru a schimba aceasta putere fara varsare de singe, pe cale pasnica si, avind libertati cetatenesti, mai pot, fara a fi pedepsiti, sa militeze pentru toate schimbarile politice la care viseaza. Atacurile asupra unui asemenea stat prin instrumentele terorii, individuale sau in masa, nu au nici un fel de justificare.

Pot avea insa si, in general, au explicatii de natura istorica, in cazul terorii din cadrul miscarilor nationaliste: Irlanda a fost in realitate exploatata si maltratata de englezi, aspiratiile ei nationale fiind calcate in picioare, desi, pe de alta parte, nu-i mai putin adevarat ca niciodata nu a existat un stat irlandez care sa cuprinda intreaga insula; numai sub Coroana insula a fost „unificata“. De asemenea, au fost opresati bascii, care niciodata nu au avut un stat al lor; terorismul lor impotriva democratiei spaniole este astazi atit disperat, dar si lipsit de orice ratiune. Lipsite de ratiune intr-o masura si mai mare erau grupurile teroriste din anii ’60 si ’70 in Germania, Italia sau Statele Unite, din fericire lichidate, cel putin deocamdata. Oricum ar fi explicate psihologic asemenea extravagante (in Germania se vorbea despre „o societate fara parinti“), ele atestau clatinarea semnificativa a lumii valorilor traditionale si ruperea legaturilor intre generatii; de ideologia acestor miscari nu merita sa pomenim, ea fiind grotesca si nesemnificativa.

Criteriul amintit, care distinge folosirea justificata a violentei impotriva puterii de cea nejustificata, nu este, in practica, din pacate, atit de usor si de univoc, asa cum poate parea la prima vedere. Se poate spune ca o putere de stat este legitima daca beneficiaza de acceptarea ei in plan international. Dar in ONU exista si au existat totdeauna state unde guvernele erau conduse de tirani, calai, criminali. Uciderea tiranilor a fost admisa de catre numerosi scriitori, filozofi si moralisti remarcabili, inclusiv de catre teologii crestini medievali, recurgind la exemple biblice, precum John din Salisbury; in esenta, acest lucru pare a fi in spiritul dreptului natural. Asadar, nu dispunem de un singur criteriu al legitimitatii puterii, fiind greu sa se ajunga la o definitie a tiranului care sa nu stirneasca niciodata indoiala. Nici criteriul legitimitatii democratice nu este suficient. Institutiile democratice contemporane constituie o inovatie recenta si nu toate regimurile din trecut pe care le cunoastem erau tiranii cumplite; de asemenea, masele rareori contestau legitimitatea puterii; in orice caz, printre regimurile nedemocrate trebuie sa distingem unele mai bune si alte mai proaste. Pe de alta parte, acolo unde exista institutii democrate, uneori ele sint atit de slabe si de erodate de coruptie, incit nu mai ramine decit un petic din hirtia pe care este scrisa Constitutia. La fel ca in toate celelalte probleme ale lumii, obiectul consideratiilor noastre si calificativele trebuie sa fie graduale, de la cele unde violenta impotriva statului in mod cert nu poate fi justificata pina la cele unde ea este bine argumentata; dar intilnim numeroase cazuri intermediare in privinta carora vom ezita in formularea aprecierilor, fiind marcate de simpatii sau antipatii ideologice.

Faptul ca folosirea violentei impotriva unui stat bazat pe tiranie, lipsit de orice legitimitate, este bine justificata inca nu inseamna ca este eficienta pentru a determina schimbarea dorita. De obicei este ineficienta. Teroristii rusi din secolul al XIX-lea aveau argumente serioase pentru lupta lor, dar loviturile lor spectaculoase nu au schimbat taratul in mai bine si nici nu au dus la revolutia visata. Cind s-a produs, revolutia avea cu totul alte cauze, initiind la scurt timp guverne bazate pe teroare de stat, la o scara probabil necunoscuta pina atunci in istorie. Teroristii din secolul al XIX-lea vorbeau despre revolutie, dar este greu sa conferi cu adevarat un continut limpede anticiparilor si visurilor acestora. Reamintesc tabloul lui Chagall intitulat Revolutia. Se vad acolo doi evrei batrini care stau in cap si citesc Tora; fiecare interpreteaza tabloul cum doreste.
Mai mult, mijloacele teroriste determina implacabil fenomene patologice. Teroristii de la „Narodnaia Volia“ („Vointa Nationala“) erau in general, dupa cite stim, oameni plini de curaj si de spirit de sacrificiu pentru cauza poporului; in majoritatea lor, poate, semanau mai putin cu cei din Demonii lui Dostoievski si mai mult cu cei din drama lui Camus Les Justes (desi Dostoievski cunostea mai bine problemele decit Camus). Dar unul dintre cele mai cunoscute documente ideologice, Catehismul revolutionarului, semnat de Serghei Neceaiev, este o mostra de patologie de care erau cuprinsi adeptii violentei revolutionare, chiar si justificate: de fapt, este un apel catre revolutionari de a se lepada complet de toate atributele umane si de a deveni de bunavoie o masina fara gindire, actionata de o anumita doctrina confuza.

O alta distinctie necesara in aceste aprecieri se refera la genul actelor de terorism; intr-un fel le calificam atunci cind sint indreptate spre indivizi care exercita puterea sau reprezinta aparatul puterii si in altul cind victime sint oameni intimplatori, iar scopul urmarit consta in a semana teama in rindurile populatiei. De regula, atacurile teroriste palestiniene au tocmai un astfel de caracter: urmaresc sa existe cit mai multe victime intimplatoare (ceea ce explica adeseori caracterul sinucigas al acestor atentate, asociat cu credinta atentatorului ca va ajunge indata in raiul descris in Coran intr-un mod extrem de ispititor). Palestinienii au o ratiune pentru lupta lor si au motive pentru a considera teritoriile din partea de vest a Iordanului drept tinuturi ocupate de statul Israel; ei anuleaza insa ratiunea revendicarilor lor cind incearca sa le rezolve prin asemenea mijloace; de altfel, nu trebuie sa uitam ca de la inceput telul luptei lor (astazi abandonat) nu era acela de a forma un stat palestinian in aceste teritorii, care apartineau anterior Iordaniei, ci – asa cum sustineau ei insisi – de a-i impinge pe evrei spre mare si de a distruge statul Israel. Nu trebuie sa uitam nici faptul ca, atunci cind evreii luptau impotriva dominatiei britanice, in anii ’40, recurgeau de asemenea la mijloace teroriste, dar nu aceasta teroare a creat statul Israel, ci sustinerea internationala (generata mai degraba de memoria mai proaspata a exterminarii evreilor decit de faptul ca ei au locuit acolo cu veacuri in urma; in esenta, plata unor datorii facute cu doua mii de ani in urma nu este demna de a fi recomandata ca o regula generala). Uneori, asa cum stim, isi fac aparitia in continuare si teroristi evrei.

Concentrarea revendicarilor si a contrapretentiilor, a urii si a resentimentelor este atit de puternica, incit exista putine sperante ca, intr-un timp apropiat, lucrurile sa se rezolve conform dorintei oamenilor de buna-credinta, aflati de ambele parti.
In sfirsit, trebuie sa distingem violenta indreptata impotriva unei puteri ocupationiste straine, impuse cu forta, de violenta indreptata impotriva puterii propriului stat. Prima este cea mai justificata dintre toate formele de violenta, dar aceasta nu inseamna ca, de regula, ea este justificata in ceea ce priveste eficienta. Lupta armata impotriva ocupatiei hitleriste era pe deplin justificata, dar uciderea pe rind a soldatilor ocupantului, de exemplu, era lipsita de sens; ea nu slabea fortele dusmanului, ci determina represiuni singeroase in masa. Insurectia de la Varsovia, desi usor de criticat si de condamnat dupa ce a esuat, avea totusi sanse de succes; ea nu a fost un impuls disperat, ci o actiune planificata, care nu a reusit, printre altele, din cauza refuzului Uniunii Sovietice de a veni in ajutor. In timp ce luptele se desfasurau, comandantii trebuiau sa spuna in mod fals populatiei ca insurectia este o parte din planul strategic al aliatilor si, ca atare, trebuie sa izbindeasca; in timp de razboi era insa fireasca stirnirea sentimentului de incurajare prin informatii neadevarate.

Problema terorismului prezinta, asadar, diferite ambiguitati: actiunile teroriste pot fi justificate moral daca lovesc intr-o tiranie in mod evident nejustificata si cumplita, in forta unui ocupant, daca sint indreptate spre scopuri clar delimitate, si nu intimplatoare. Sint putine insa actiunile teroriste incununate de succes in sensul schimbarilor sociale dorite. Ucigasii regilor si tiranilor nu au obtinut nimic in afara de a-si inscrie numele in cronici sau, mai curind, in trimiterile de subsol. De obicei, teroristii nu cistiga puterea, iar, cind se intimpla sa o dobindeasca, instaureaza de obicei guvernari teroriste. Cu toate ca experienta istorica nu-l incurajeaza, terorismul va exista insa, deoarece nu avem motive sa credem ca nedreptatea si marile resurse ale urii ar urma sa dispara. Cu certitudine este mai bine sa negociem decit sa impuscam, dar adesea tiraniile nu pot fi obligate la negocieri si e nevoie sa pui mina pe arma. Nici in acest caz nu exista indicatii clare si universal valabile.


Democratia este potrivnica naturii

Afirmind ca democratia este potrivnica naturii nu am in vedere sensul banal al acestei afirmatii; nu ma refer la faptul ca, in masura in care stim, pasarile, pisicile sau bacteriile nu cunosc democratia; nu am in vedere nici faptul ca natura umana, daca imi este permis sa vorbesc despre ea, inclina mai mult spre folosirea fortei decit a negocierii in cazuri de conflict. Spunind ca democratia este potrivnica naturii doresc sa fac pe scurt presupunerea ca institutiile umane care se nasc spontan, neplanificate, nu numai ca nu genereaza democratie, ci i se impotrivesc in mod instinctiv.
Democratia este un instrument care dirijeaza conflictele interumane, facind posibila solutionarea lor – uneori chiar eliminarea, alteori atenuarea – fara folosirea fortei. Aplicarea acestui instrument presupune implicit ca el este folositor si ca renuntarea la el, adica tirania, aduce mult mai multe necazuri si suferinte; in plus, pentru a functiona, nu are nevoie de nici o doctrina sau ideologie.

Cred ca putem cadea de acord ca exista trei componente ale democratiei.
In primul rind, mecanismele datorita carora importanta si influenta elitelor politice asupra vietii colective sint, in linii mari, proportionale cu sprijinul de care se bucura in rindul populatiei.
In al doilea rind, legislatia care functioneaza in mod real, adica legalitatea sau mecanismele datorita carora oamenii cunosc regulile importante, carora trebuie sa li se supuna, stiu ce anume este sau nu este permis si impus, datorita carora aceste reguli actioneaza intr-un mod previzibil, iar legea este independenta de puterea executiva. Legalitatea nu este, ce-i drept, logic preconizata de prima conditie, dar empiric este legata de ea in modul cel mai evident. Daca ordinea juridica este haotica, daca legea nu functioneaza, daca cetateanul nu stie la ce sa se astepte din partea actiunii elitelor, insusi sistemul de instituire a acestor elite trebuie sa cedeze. Insasi institutia electorala, de exemplu, se prabuseste sau va fi doar propria parodie acolo unde legea nu guverneaza, asadar, unde cei ce guverneaza nu asculta de lege. Exista numeroase exemple in acest sens.

In al treilea rind, unele drepturi cetatenesti elementare, indeosebi dreptul la exprimarea publica a propriilor opinii, dreptul la libera circulatie in tara, dreptul de proprietate si de protejare a acesteia in fata confiscarii arbitrare, dreptul la aparare in fata arestarilor efectuate dupa bunul plac si a torturilor, dreptul de a practica orice religie sau nici una, dreptul la intimitate, asadar, printre altele, dreptul la comportamente sexuale libere, daca nu implica forta, folosirea copiilor si incestul. Lista acestor drepturi constituie inevitabil o problema disputata, trebuie doar sa observam ca este usor de imaginat (sau de aratat) un regim legitim, unde legea este previzibila si executata, dar oamenii, in virtutea legii, sint condamnati la moarte, de exemplu, pentru adulter sau pentru abandonarea religiei dominante, ca in unele tari islamice, sau obligati sa respecte segregarea rasiala. Libertatea cuvintului este, fireste, conditia functionarii mecanismelor democratiei politice.
Exista doua forme mari ale vietii colective care pot fi numite opere ale naturii in sens figurat, intrucit nu sint planificate, ci se nasc spontan: entitatea etnica (poporul sau tribul) si religia. Ambele sint amenintate de democratie si ambele se straduiesc sa se apere in fata acestei amenintari. Acum vorbim doar de prima.

Poporul, ca orice formatiune a naturii, poarta in sine instinctul de autoconservare (conatus ad suum esse conservandum): doreste sa dureze si sa fie puternic. Democratia este un instrument care diferentiaza oamenii dupa virsta (numai dupa o anumita virsta se obtin anumite drepturi), si nu dupa criterii etnice: este indiferenta fata de apartenenta nationala. Democratia organizeaza statul, dar poporul ar dori ca statul sa fie instrumentul sau, or statul democratic nu este instrumentul poporului, ci al comunitatii cetatenilor. Poporului nu-i place acest lucru. Poporul nu este neaparat un dusman al tuturor celorlalte popoare – desi in Europa, spre a nu mai vorbi de Africa si de Asia, este greu sa gasim popoare care sa se invecineze si sa nu fi avut o lunga istorie de conflicte si de lupte –, dar, instinctiv, nu agreeaza popoarele care locuiesc pe teritoriul „lui“, asadar, minoritatile etnice. Pentru democratie, minoritatile etnice sint, de fapt, inobservabile sau, mai curind, observabile in masura in care poporul si minoritatile in sine fac ca acestea sa devina o mare povara. Poporul isi imagineaza ca are de la Dumnezeu sau de la natura teritorii delimitate, iar ceilalti pot trai pe aceste teritorii – daca nu sint in numar prea mare – doar din generozitatea lui, revocabila in orice moment. Poporul crede ca minoritatile il jefuiesc, fiindca uneori detin anumite bunuri, iar toate bunurile apartin poporului.

Asadar, diferite institutii democratice ameninta poporul: egalitatea cetatenilor in viata politica, deci si in alegerea organelor puterii; dreptul egal la achizitionarea proprietatii, precum si libertatea cuvintului, deoarece cuvintul poate fi – si este – folosit la ridiculizarea poporului sau a increderii acestuia in sine, fiind angajat in aceasta actiune intr-o mare masura de oamenii instruiti –, iar cei instruiti sint mult mai deschisi spre cultura altor popoare decit cei fara instruire, asadar, sint mai inclinati spre un climat cosmopolit. Poporul cere cenzura. Democratia slabeste poporul, iar poporului, ca orice entitate, colectiva sau individuala, nu-i place sa fie slabit. Poporul nu trebuie sa aiba ideologie, existenta in sine ii este uneori de ajuns, dar o creeaza cu o mare usurinta atunci cind este nevoie, iar de cele mai multe ori este nevoie.
Este usor totusi de formulat obiectii impotriva unei descrieri atit de schematice. „Cum asa – se poate intreba cineva –, oare nu au existat in istorie perioade indelungate de coexistenta fara maceluri, pogromuri si razboaie intre diferite nationalitati pe un teritoriu comun, in Polonia, de pilda, sau in Marea Britanie? Si oare sa fie adevarat ca poporul, prin insusi faptul ca exista, creeaza ideologii nationaliste nefaste, incarcate de ura? Oare nu a existat o multime de oameni care isi recunosc apartenenta etnica si sint patrioti adevarati, fara a fi din aceasta cauza dusmani ai altor popoare si, cu atit mai putin, dusmani ai democratiei? Si oare nu-si aminteste Europa de anul 1848, cind „principiul democratic“ si „principiul national“ au conlucrat si s-au sustinut reciproc?
La toate aceste intrebari exista un raspuns: da, cunoastem perioade de buna coexistenta; nu, existenta insasi a unui popor nu genereaza automat nationalisme; da, multi oameni isi iubesc atit propriul popor, cit si democratia; da, institutiile democratice sint puternic ancorate in statele nationale; da, a existat anul 1848.

Toate acestea sint adevarate, dar, cu toate acestea, nu ne putem multumi cu concluzia inteleapta: o data se intimpla intr-un fel, alta data, in alt fel. Sustin in continuare ca democratia ameninta poporul si ca poporul ameninta democratia (va rog sa observati: nu spun „poporul polonez“, „poporul francez“ sau „poporul evreu“, nu spun nici „orice popor“, spun „poporul“, analizind astfel insasi esenta poporului, in spirit aristotelic, si nu manifestarile lui empirice, care apoi ar putea fi „generalizate“).
Tendintele spre autoconsolidare nationala si spre construirea ordinii democratice sint corelate pozitiv acolo unde poporul este inrobit de o putere straina, neputind sa-si exprime aspiratiile si in care, in felul acesta, sint distruse institutiile democratice. Acesta a fost cazul protectoratelor sovietice in Europa; inlaturarea concomitenta a ambelor forme de nesuveranitate constituie cea mai favorabila solutie. Pe de alta parte, unele tari africane au scapat de colonisti si au instituit guverne tiranice cu sefi locali, mult mai apasatoare pentru populatie decit guvernele suveranilor europeni; in mod similar s-a intimplat cu unele republici din Asia Centrala, pina nu de mult colonii sovietice. Puterea despotica intr-un stat suveran este, desigur, posibila, iar intr-un stat nesuveran este necesara, daca nesuveranitatea este impusa.

Fiecare stie ca aproape in toate tarile exista miscari radical-nationaliste care ii urasc pe cei „de natie straina“. Acestea sint miscari cu o forta variata, dar de obicei ele reprezinta o mica parte a populatiei (probabil cele mai puternice sint astazi in Rusia). Ne putem insa intreba: avem, in esenta, huligani englezi la competitiile de fotbal, neonazisti germani care dau foc caselor locuite de turci, teroristi nord-irlandezi, „adevarati polonezi“ furiosi care le poruncesc unor mucosi sa scrie pe ziduri „gazare evreilor“, extremisti evrei gata de teroare pentru a-si realiza visul despre „marele Israel“ pe seama exterminarii sau alungarii palestinienilor? Avem toate acestea; de ce ar trebui sa consideram insa toate aceste boli ca o expresie a „ideii nationale“ sau a „principiului national“ sau, pur si simplu, a fiintei nationale, de vreme ce se stie ca, de obicei, este vorba de grupulete cvasi-fasciste, iar acolo unde institutiile democratice actioneaza, majoritatea populatiei nu doreste nicidecum sa distruga aceste institutii?
De fapt, aceasta este principala intrebare a acestor reflectii, iar raspunsul, asa cum mi-l imaginez, este urmatorul:
Nu, nu exista temei – fereasca Dumnezeu – pentru a considera ca asemenea grupuri de neobrazati fanatici reprezinta sensul propriu-zis al fiintei nationale. Este cert ca atunci cind, din diferite motive, iau amploare, devin o nenorocire nu numai pentru democratie, dar in general si pentru interesele poporului. Dar ele nu sint pur si simplu o excrescenta patologica, ci un adevarat produs al poporului, daca acesta se simte amenintat, uneori de democratie, alteori de alte circumstante. Niciodata nu se stie dinainte cind, in ce conditii pot ajunge la dimensiuni monstruoase, dar nu este niciodata exclus; istoria Europei din secolul trecut ne ofera dovezi concludente in acest sens.

Simtul amenintarii apare nu doar in ajunul razboaielor si al invaziilor. Iata un exemplu simplu. In deceniile postbelice autoritatile sovietice au populat Estonia si Letonia cu un numar tot mai mare de rusi in speranta ca, pina la urma, aceste popoare mici se vor topi in multimea rusa. Era o politica intentionata si ambele tari baltice s-au regasit, dupa destramarea imperiului, in fata unei afluente de populatie nedorita si impusa. Din fericire, nu s-a ajuns la expulzari in masa; daca insa estonii cer ca rusii, pentru a obtine cetatenie deplina, sa invete limba estona, oare o asemenea cerinta poate fi considerata o extravaganta nationalista insuportabila? Strainii care se stabilesc in Marea Britanie nu trebuie sa fie indemnati si nici obligati sa invete sa vorbeasca englezeste, stiu ei insisi ca acest lucru este necesar, iar daca rusii din Estonia nu au chef sa invete limba tarii respective este mai curind o dovada ca ei se afla in continuare in captivitatea visurilor lor imperiale.

Ce sa spunem despre Tibetul ocupat de chinezi, lacas al uneia dintre cele mai vechi culturi pastrate, unde cu siguranta numarul chinezilor trimisi acolo de guvern este acum mai mare decit populatia bastinasa? Guvernul despotic de la Beijing ar fi putut sa organizeze cu usurinta un referendum, in care majoritatea populatiei din Tibet sa se pronunte cu entuziasm de partea ocupatiei chineze. Ar fi acesta un exemplu de autodeterminare sau de autodefinire nationala?
Vedem, pe baza acestor exemple simple, cit de ambigua este problema autodeterminarii nationale in secolul nostru si cum foarte multi ani de viata intr-un regim tiranic pot face o parodie din aceasta autodeterminare.
Asadar, cind spun ca democratia este potrivnica naturii nu vreau nicidecum sa spun ca se poate intelege de aici ca democratia are dreptate sau ca natura are dreptate. Nici prima, nici cea de a doua asertiune nu este potrivita pina la capat. De obicei, democratia – in sensul intereselor majoritatii – are dreptate, dar, asa cum se vede din exemplele date, nu totdeauna, fiindca daca, de exemplu, democratia se instaureaza dupa o tiranie indelungata, principiul national poate avea dreptate impotriva democratiei.

Sa privim ca atare in ambele directii. Poporul ca formatiune naturala exista si are dreptul sa existe; la fel, omul individual are dreptul sa existe prin insasi ratiunea ca exista; nu mai este nevoie de alte ratiuni. Un popor, cind se simte amenintat, produce anticorpi pentru a se apara; acestia pot avea o actiune nefasta si potrivnica ordinii democratice. Dar nu trebuie sa se inteleaga din acest rationament ca exista ceva amenintator in insasi existenta poporului si ca, in final, ar fi mai bine ca institutiile democratice sa extirpeze fortele nationale irationale. Nu, poporul este o energie creatoare a spiritului uman, o minunata inventie a naturii sau a lui Dumnezeu si datorita acestei inventii omenirea este o multime diferentiata, iar prin diferentiere capata forta. Sa preamarim multitudinea, sa preamarim deosebirile. Nu merita sa ne necajim din cauza ca principiile active din viata colectiva sint discordante intre ele, iar aceasta discordanta abunda in primejdii ingrozitoare – nu avem ce face.

Multi oameni se gindesc astazi cum se intimpla si de ce se intimpla ca, o data cu „globalizarea“, cu miscarea de unificare a Europei, cu toate fortele cosmopolite, cresc nationalismele si separatismele, avind de multe ori caracter criminal. In orice caz, este cert ca oamenii nu doresc sa traiasca intr-o lume fara de popoare, ca au nevoie de o casa etnica sau tribala din care fac parte, ca uneori sint disperati cind vad sau cred ca cineva doreste sa le ia aceasta casa – fie si pe cale pasnica, fara violenta si razboi; unii sint gata sa foloseasca arma terorismului pentru a-si intari lacasul lor inchis. Exista in lume nu doar o multime de institutii inter- si supranationale, ci si o multime de oameni care functioneaza intr-un spatiu inter- si supranational si se simt bine. Uneori se pare ca „globalizarea“ politica si economica va merge inevitabil inainte, fie si ca urmare a globalizarii ireversibile a instrumentelor de informare si comunicare; alteori avem impresia ca, dimpotriva, nationalismul are destula forta pentru a impinge omenirea in noi razboaie si masacre (ceea ce se si intimpla, deocamdata la scara locala) si sa demoleze acele supraconstructii cosmopolite. Si un lucru, si celalalt sint de inchipuit. Este nevoie, asadar – morala triviala –, atit de o analiza atenta a semnalelor, chiar si a celor care nu suna deloc bine, din partea partilor stapinite de pasiuni nationale, cit si de tinerea acestor patimi in friu de catre institutiile democratice; este posibil ca, in cazuri deosebit de periculoase, sa fie folosite in acest scop instrumente a caror legitimitate democratica este indoielnica sau si mai rau.

Traducere de Constantin Geambasu