OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iat-o, în sfîrşit, surprinzătoare şi majestuoasă! Lumina fericită a începuturilor! După Cobe şi WMAP, satelitul european Planck ne transmite de la distanţa ameţitoare la care se află în acest moment de Pămînt, 1. 420. 800 km (4,74 secunde-lumină), o imagine completă a Universului în care apare lumina fosilă a Big-Bangului. Vă invităm să o contemplaţi pe site-ul:http://public. planck.fr/allsky.php.

Lux ecce surgit aurea!...

Fizicianul german Max Planck, de la care satelitul european şi-a luat numele, spunea cu umor că întrebarea legată de originea lumii este „cea mai mare enigmă poliţistă din toate timpurile“. Pasageră sau obsesională, insondabilă sau insolubilă, ea are însă meritul, dacă nu de a ne conduce către certitudine, cel puţin de a ne deschide poarta secretă a unei alte căutări necesare, aceea a sensului de care ascultă lucrurile şi care justifică însăşi existenţa noastră. Lucru surprinzător, în ciuda dificultăţilor de înţelegere a limbajului ştiinţific şi a complexităţii formulelor matematice, istoria descoperirii originii Universului, aşa cum o prezintă fizicienii, nu este lipsită, ca orice aventură umană, de poezie şi pasiune. Pentru a ilustra acest demers, am ales două studii, două lecţii, cea dintîi despreprivirea lui Dumnezeu, cea de-a doua despre privirea omului, inspirate de două cărţi apărute de curînd la Paris.

Lecţia întîi: Privirea lui Dumnezeu

Le Visage de Dieu este titlul cărţii pe care fraţii Igor şi Grischka Bogdanov, doctori în matematică şi în fizică teoretică, o publică la Editura Grasset, şi care reproduce formula folosită de savantul american George Smoot, „the face of God“ după fotografierea, în 1992, a fluctuaţiilor imaginii fosile de către telescopul spaţial Cobe. Smoot va reveni, cinci ani mai tîrziu, cu o altă sintagmă, tot atît de misterioasă, descriind de data aceasta radiaţia fosilă ca pe „scriitura secretă a lui Dumnezeu“. Să pătrundem, aşadar, în paginile acestei cărţi, pe urmele aventurii umane a cunoaşterii lumii. În 1936, Einstein scria că, dacă dăm fie şi foarte puţin la o parte perdeaua misterului acestei vaste maşinării, nu ne putem împiedica să nu vedem prezenţa unui spirit „cu mult superior celui al omului“. Prima lumină din Univers, cea a Big-Bangului, după fizicianul Robert Wilson, impresionează prin regularitatea ei, care ţine de miracol, temperatura de fond nu deviază decît cu o infimă fracţiune de secundă din 100.000. „O abatere atît de nesemnificativă, că ar putea fi comparată cu căldura infimă pe care aţi putea-o resimţi dacă cineva ar aprinde un băţ de chibrit pe Lună!“ Acelaşi lucru se poate observa şi în cazul celor patru forţe din Univers, cea a gravitaţiei, forţa elecromagnetică şi cele din infinitul mic, forţa slabă şi forţa tare în cazul cărora intervine acelaşi tip de „reglaj“ aproape supranatural. Or, atrag atenţia autorii cărţii, nu trebuie uitat că, în urmă cu nici măcar o sută de ani, la începutul anilor ’20, nimeni nu-şi punea problema măsurării Universului. Primind un grup de academicieni la Palatul Elysée, preşedintele de atunci, Raymond Poincaré, vărul marelui matematician Henri Poincaré, îi spunea unui academician care-i oferea ultima sa lucrare: „De ce vă obosiţi să măsuraţi Universul? Toată lumea ştie că este infinit“. La acea epocă, nimeni nu credea că mai există altceva în Univers în afară de Calea Lactee, cu atît mai puţin că este în expansiune. Însuşi Einstein, susţine, după calcule şi ecuaţii complicate, că „dacă materia este distribuită în mod uniform, atunci Universul este în mod necesar sferic“ (cf. teoriei relativităţii restrînse), nu se mişcă, există dintotdeauna şi pentru eternitate. În îndepărtata Rusie, în acest început al secolului al XX-lea, un tînăr matematician va face o descoperire tot atît de mare precum cea a lui Copernic. Este vorba de Alexander Friedmann, care îi va uimi pe puţinii cititori ai singurei cărţi pe care ne-a lăsat-o, Universul ca spaţiu şi timp, şi în care afirmă nu numai că Universul are un început cu miliarde de ani în urmă, dar şi că, în momentul naşterii sale, el era concentrat într-un punct de volum nul, a cărui rază s-a mărit ulterior. După ezitări şi opoziţii vădite, Einstein va accepta în principiu teoria lui Friedmann. Fără să fi citit un rînd din cartea lui Friedmann, abatele belgian Lemaître, ajunge la aceeaşi concluzie, pe care i-o încredinţează episcopului de Louvain: „Cosmosul este supus unei formidabile expansiuni care îl propulsează către infinit“. „Calculele dumneavoastră sînt corecte, va scrie Einstein, dar fizica dumneavoastră e abominabilă“. Aşadar, dacă teoria lui Lemaître este corectă, înseamnă că nu numai materia are un început dar că, din acelaşi neant, şi-au făcut apariţia şi spaţiul şi timpul. Această descoperire va fi realizată de astronomul american Edwin Hubble în 1929, la observatorul de pe muntele Wilson din California. Împreună cu colegul său Humason, Hubble va aduna nenumărate clişee şi calcule care-i vor conduce la proba că galaxiile se îndepărtează unele de altele cu o viteză vertiginoasă. După vizita la observatorul lui Hubble, Einstein va recunoaşte importanţa descoperirilor lui Friedmann şi Lemaître, despre care va spune: „este cea mai frumoasă şi mai satisfăcătoare explicaţie a creaţiei din cîte am văzut“.

Savantul rus Prigorin scria că: „Universul nu este numai un imens ansamblu material de stele şi de planete, el este mai ales o stupefiantă organizare ierarhică ce conduce în mod necesar moleculele inanimate către viaţă“.

Stephen Hawking completează: „Dat fiind că sînt un om de ştiinţă educat după modul de gîndire din secolul al XX-lea şi nu din al XVIII-lea, nu pretind că arhitectura Universului dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, eu spun doar că această arhitectură este compatibilă cu ipoteza conform căreia «spiritul» joacă un rol esenţial în funcţionarea Universului. Cred că Universul tinde către viaţă şi către conştiinţă şi că el are un sens pentru că noi sîntem aici pentru a-l observa şi a sesiza frumuseţea sa armonică. Dar insist asupra faptului că este vorba aici de un pariu metafizic, şi nu de un strict raţionament ştiinţific“.

Lecţia a doua: Privirea omului

Omul de litere şi artistul continuă la rîndul lor să privească lumea cu aceiaşi ochi îndreptaţi către imaginar, ca pe un spectacol în faţa căruia se exclamă, cu suflul reţinut, vel admirationis vel questionis, cum spune Cicero, beneficiind de libertatea sa cea mai mare, aceea de a se gîndi pe sine, de a gîndi divinitatea şi de a detecta în raport cu acestea coordonatele ontologice şi epistemologice ale lumii. Jean d’Ormesson îşi argumentează astfel demersul scriiturii sale în ultima sa carte, C’est une chose étrange à la fin que le monde (Ce lucru straniu este, pînă la urmă, lumea), publicată la Editura Robert Laffont: „Istoria lumii, în ea însăşi, este deja un fel de vis. Povestea despre eforturile oamenilor pentru a încerca să înţeleagă această istorie este un alt vis. Ipotezele care se vor înşirui aici sînt vise peste alte vise. Ca şi Universul, ca şi viaţa fiecăruia dintre noi, această carte este o lungă reverie“. Ca om al secolului al XX-lea, Jean d’Ormesson îşi construieşte discursul pe o retrospectivă mai amplă, în care include şi ultimele descoperiri ştiinţifice, punîndu-i alături, într-o suită insolită, pe Abraham, pe Moise, Peguy, T. S. Eliot sau pe baronul de Münchhausen, dar şi pe Einstein, Planck sau echipajul misiunii Apollo. Chestionarul autorului, ajuns la vîrsta bătrîneţii – în sensul ei ciceronian de vîrstă a înţelepciunii –, are însă o nuanţă eminamente epistemologică: „Există Dumnezeu? [...] Ce este după moarte?“, fără pretenţia dezvoltării unui sistem: „El [autorul] scrie aceste pagini pentru a încerca să vadă un pic mai limpede“. În faţa vastei întrebări despre cum să aflăm cine este Dumnezeu şi ce este moartea, autorului nu-i rămîne decît să chestioneze fiinţa: „putem oare spune că fiinţa există?“. Răspunsul se focalizează pe această valoare ontologică chemată în ajutorul gnoseologiei, toată cunoaşterea rezumîndu-se la următoarele rînduri: „De ce există ceva în loc de nimic? Pentru că există fiinţă pentru a învinge neantul. Fiinţa este. E de-ajuns. Iar alegerea cuvintelor este liberă: putem să o numim Dumnezeu“. Ca orice artist, el resimte timpul nu ca pe o categorie astronomică sau ca pe o noţiune de fizică, ci cu fibra virgiliană a unui fugit irreparabile tempus, atunci cînd glosează despre trecut, prezent şi viitor. Pornind de aici, reflecţia d’ormessoniană luminează vastele probleme ale fiinţei, nu fără a abandona însă un stil vioi, plin de un umor dus uneori pînă la calambur. Ce este istoria, de vreme ce omul nu o poate schimba, ce este viaţa, de vreme ce trebuie să cedăm în faţa morţii, ce este mărirea omului, ce e istoria pe care, deşi noi o facem, ignorăm unde ea ne va purta mîine? Pentru scriitor, remediul rămîn cărţile, de la Biblie la Iliada şi Odiseea, la Eseurile lui Montagne, la Cugetările lui Pascal, la Fraţii Karamazov şi lista continuă, urmată de o emoţionantă declaraţie de dragoste pentru carte în sine: „Nu ştiu dacă această carte este bună, nici dacă ea i-a schimbat, cît de puţin, pe cititorii săi. Ea m-a schimbat pe mine. M-a vindecat de suferinţele, de rătăcirile mele. Mi-a dat fericire, un fel de încredere şi de pace. Mi-a dăruit speranţa“. Dintre toate sentimentele pe care spectacolul lumii le trezeşte în sufletul său, Jean d’Ormesson se opreşte la patru dintre ele. Cel dintîi este admiraţia: pentru timp, pentru lumină, pentru necesitate, pentru hazard, pentru ordinea lucrurilor, pentru oameni şi geniul lor, pentru frumuseţea misterului care a făcut să curgă atîta cerneală, fără a ajunge vreodată să spună ceva sigur şi definitiv. Voioşia este al doilea sentiment, un amestec de admiraţie şi indiferenţă în faţa gloriei trecătoare a omului. A se naşte din ţărînă şi a se întoarce în ţărînă nu merită nicidecum o reverenţă. Mai bine, deci, să rîdem de scurtimea vieţii. Al treilea sentiment este gratitudinea faţă de indulgenţa vieţii. Ce recunoştinţă mai de preţ, spune autorul, decît această carte „destinată să rezolve această problemă“! În fine, în ceea ce priveşte al patrulea sentiment, autorul se declară incapabil să-l închidă într-un singur cuvînt, el fiind un amestec de compasiune (chagrin) şi de speranţă în faţa răului care se naşte odată cu omul şi cu gîndirea, în faţa timpului, a foametei, a sărăciei, a secetei, a violenţei şi a disperării. Cum nu ni se spune care dintre ele este cel mai puternic, ne mulţumim să transcriem frazele de la sfîrşitul volumului, ca o concluzie în clin d’oeil, un gest subtil, delicat, de prietenie, adresat cititorului în chip de reverenţă de autorul octogenar: „Există, la oameni, şi numai la oameni, un elan către frumuseţe şi către adevăr şi o sete de speranţă. Totul este, aşadar, bine“.