OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aglaja Veteranyi
De ce fierbe copilul in mamaliga
Traducere de Nora Iuga. Postfata de Rodica Binder. Editura Polirom, Colectia „Proza XXI“, Iasi, 2003, 202 p., f.p.


Romanul personajului

Fetita din romanul De ce fierbe copilul in mamaliga nu are nume. E fiica unei familii de artisti de circ fugiti din Romania comunista si are o sora vitrega la care tine foarte mult, nici ea strigata pe nume vreodata in roman. „Specialitatea“ mamei este executarea de exercitii in timp ce atirna de par de cupola circului – „femeia cu par de otel“ sta scris pe afisele cu care familia se plimba prin toata lumea. Tatal e un fel de cineast, ceva intre un producator de pornografie (pentru pedofili &sado-masochisti) propriu-zisa si un „denuntator“ al caracterului mecanic, non- sau inuman al acesteia – ochii obositi de frica ai fetitei par a nu sesiza insa vreo diferenta intre „arta“ si cruzimea-pur-si-simplu. Copilul e terorizat la gindul ca mama sa ar putea avea, intr-o zi, un accident in timp ce atirna de cupola; tot ce i se intimpla in viata e, in consecinta, filtrat prin aceasta frica halucinanta care a topit, pentru ea, granita dintre realitate si lucrul-de-care-te-temi (e clar, de exemplu, ca tatal isi agreseaza fizic fiicele, dar nu e evident daca si sexual, cu toate ca fetita pare ferm convinsa ca sora ei mai mare a innebunit exact din aceasta cauza), dintre fapt si poveste, dintre dorinta si spaima (cind mama ei are, „in sfirsit“, un accident grav, ceea ce simte copilul e usurare: s-a intimplat, deci nu se mai poate intimpla inca o data – „femeia cu par de otel“ nu va mai putea „profesa“).

Aglaja Veteranyi ambiguizeaza la maximum „povestea“ depanata de personajul-copil. De ce fierbe copilul in mamaliga, roman-poem spectaculos si bizar, nu este doar o „perspectiva infantila“ impecabil construita, cochetind cu ridicolul fara a-i trece vreo clipa pragul. Nu este nici romanul „realist“ al unui copil victima a unui abuz in familie. Este, daca trebuie sa-i punem o eticheta, un roman al fricii si al fugii de amenintare – despre care nu stim nici o clipa daca e reala sau nu. Nu e clar, pina la ultimul cuvint al cartii, daca fetitei i s-au intimplat intr-adevar toate ororile rememorate – sau daca nu cumva acestea sint create din dorinta de a uita si a masca frica dementa ca mama ei se va prabusi de la inaltimea cupolei si va muri. Paralizanta mise en abime – sora mai mare (vitrega) ii povesteste celei mici, pentru a o face sa uite de spaima caderii mamei, despre un copil care „fierbe in mamaliga“, inventind, la fiecare „nou episod“, alte suplicii pentru imaginarul personaj. Si peste toate acestea, socanta este tentativa tuturor de a pretinde ca totul merge minunat, pentru ca, asa cum noteaza copilul in majuscule, „grijile slabesc parul“.

„In Africa, tata a inchiriat special citiva oameni goi din jungla care trebuiau sa ma violeze. In alt film mi-a pus un sarpe de guma pe piept, trebuia sa strig, el aparea dintr-un tufis, omora sarpele si ma salva. [...] In filmele tatei, el vorbeste uneori in limba lui materna, mama si cu mine avem roluri mute. Sau trebuie sa strigam: AJUTOR!“ (p. 45-46). Pasajul, tulburator, in fond, evita orice urma de dramatism prin mecanica rece a frazei. Copilul pare a nu simti nici urma de emotie in timpul relatarii. Povesteste placid, dar nu se opreste, pentru ca tacerea e sinonima cu a muri de frica. Poate ca scenele povestite chiar s-au intimplat, poate ca nu. Violata, ucisa sau cel putin exploatata ca obiect sexual film dupa film, fetita pare a renunta sa mai inteleaga ceva din toate acestea si le trateaza ca pe niste banalitati zilnice, le povesteste sec, aproape plictisit. Pentru ca, in finalul insiruirii, scriitoarea Aglaja Veteranyi sa-si permita chiar o voalata „poanta“ feminista: femeile, in filmele „tatalui“, tac sau striga „ajutor“. Un bun rezumat pentru o buna parte din literatura sentimentala europeana a ultimelor secole, in fond...
Granita dintre realitate si proiectia cauzata de frica, spuneam, nu mai exista pentru acest copil. Incercind sa integreze experienta filmica traumatizanta in existenta zilnica, „normala“, fetita pierde de fapt contactul cu realitatea si tinde sa aplice, aici, regulile „artei“: „Eu n-am sa mor decit in film. Iar dupa ce mor, se stinge lumina si ma fac din nou vie. N-am sa mor niciodata de tot! Am sa rezist in viata peste o suta de ani“ (p. 68). Caracterul redundant al discursului explicativ tradeaza incercarea disperata de a se convinge pe sine ca totul este in regula. Daca moartea din film este iluzorie, atunci, cu putin noroc, poate ca totul este o iluzie: agresiunea, obiectificarea sexuala, pericolul in care se afla mama ei/sora ei/ea insasi, frica. Fetita se incapatineaza sa povesteasca „filmele“ tatalui ei pentru ca, in ciuda ororilor, la sfirsitul lor toata lumea e inca in viata...

...Cu exceptia, poate, a cite unei papusi: „O padure./ O blonda frumoasa (face fel de fel de figuri cu o umbrela de soare) pe o sirma pe care tata a legat-o intre cei doi copaci./ Este surprinsa de un asasin care face crime in masa.// Pentru scena in care moarta a fost gasita in padure schingiuita, tata i-a rupt papusii mele blonde si vorbitoare un brat si un picior si i-a ars o rana pe fata“ (p. 108). Povestitul sec nu pare a masca, in pasajul acesta si in altele asemenea, o emotie, o spaima ridicata la cote dramatice, ci o blazare nefireasca. Blazarea e un efect ceva mai sofisticat al fricii decit simpla stergere a emotiei din discurs. Blazarea tradeaza o lunga obisnuinta a vecinatatii cu frica, o reiterare a traumei (de orice fel ar fi ea) pina dincolo de simpla acoperire a emotiei, pina la stergerea pur si simplu a acesteia. Blazarea e semnul ca intreaga mascarada a „banalului inofensiv“ e pe cale sa explodeze.

Delirul (exista, mai ales in ultima sectiune a cartii, destule pasaje in care coerenta discursului se pierde), automutilarea (practicata, se pare, de cele doua fete in timpul petrecut la internat), accesele de bulimie (vezi obsesia „astuparii gurii“, extinsa imediat si in plan sexual), fazele de mutism intrerup „cariera artistica promitatoare“ a fetitei. Nu destul de slaba si incapabila sa mai pozeze in papusa fericita care danseaza si se expune satisfacator, e concediata de „patroana de varieteu“ Pepita si nu-i mai ramine decit sa se intoarca la scoala... O „mica rautate“ cu care scriitoarea, ea insasi analfabeta pina in adolescenta si o autodidacta, „rotunjeste“ un scenariu de viata nelinistitor.


Romanul scriitoarei

Cit e „adevar“, biografie, si cit e inventie in acest roman-poem – s-au intrebat, pe buna dreptate, toti cei care au venit in contact cu cartea Aglajei Veteranyi. „Pe buna dreptate“ pentru ca elemente ca fuga familiei din Romania comunista si nesfirsitele turnee cu circul, sau chiar detalii precise, cum ar fi invatarea limbii germane tirziu, prin memorarea, in fiecare zi, a cite unei pagini de lexicon smulse, in acest scop, dintr-un volum sint preluate direct din biografia – intr-o oarecare masura cunoscuta – a autoarei. Aglaja Veteranyi declara insa ca, din punctul sau de vedere, fixarea unei asemenea granite intre biografie si fictiune nu are nici o relevanta. Poate ca ar trebui sa citim aici un refuz al identificarii ca atare a ceea ce este „real“, in conditiile in care, poate ca si pentru Aglaja Veteranyi insasi, dar pentru fetita din centrul povestii in orice caz, „realitatea“ nu poate decit sa-ti aduca moartea (vezi povestea din finalul romanului, in care fetita joaca rol de ingeras, in paralel cu recenta sinucidere a Aglajei Veteranyi la Zürich, in timpul unei serioase crize depresive). De ce scrie Aglaja Veteranyi un roman atit de negru? Din acelasi motiv pentru care fetita din roman are nevoie de povestea cu „copilul care fierbe in mamaliga“, probabil: din frica. Pentru a „se consola“ cu ideea ca lucrurile ar fi putut sta mult mai rau. Fetita traumatizata din roman este un substitut insarcinat sa preia toate ororile – reale sau imaginare – care o ameninta pe femeia-care-povesteste.

O „citire“ in asemenea masura speculativa, in directie psihologica, nu este in sine un abuz, dar se poate dovedi periculoasa daca pierdem din vedere un lucru esential: ca Aglaja Veteranyi nu este o producatoare de bizarerii literare bune de predat studentilor la psihologie ca studiu de caz, ci o scriitoare. Ca romanul ei „despre frica“ e impecabil ca scriitura si ca ochiul auctorial exigent si adesea ironic nu se inchide nici o clipa. De ce fierbe copilul in mamaliga nu e o scriitura „viscerala“, ne-lucida, „turnata“ direct din trauma in pagina de carte. Este, intr-un anumit sens, o privire strimba, chinuita, dar in acelasi timp sarcastica si nimicitoare (a se reciti scena „de film“ care incheie romanul) aruncata fricii – care, pina si ea, poate fi controlata prin irepresibila putere a frazei. Cel putin pentru o vreme.