OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Uritul si groaza sint reactii
pentru vecie, tristetea si teama – doar pentru moment.

A cunoscut Uritul si a incercat sa se salveze descoperind partea amuzanta a lumii, al carei grotesc il fascina chiar si atunci cind nu se afla sub influenta alcoolului. Veselia si buna dispozitie pe care le degaja in prezenta altor persoane erau insa inselatoare. Sub masca mucalitului petrecaret se ascundea o fire trista, a carei viata reprezenta un lung sir de esecuri pe toate planurile, inclusiv cel literar. Scria pentru sertar, manuscrisele sale circulau din mina in mina, iar la „serate bahice“ isi citea opera personal, largindu-si cercul admiratorilor.
Absenta unei carti publicate il rodea ca o boala care ii storcea organismul de vlaga. Nici macar in forul interior nu se putea numi scriitor, nici unul din manuscrisele sale neprimind avizul cenzurii. Un disident al regimului s-ar fi laudat cu o opera atit de prolifica, el insa se simtea vaduvit de satisfactia de a tine in miini o carte care sa-i certifice apartenenta la breasla scriitorilor. A incercat sa pacaleasca vigilenta cenzurii si s-a mutat in septembrie 1972 de la Leningrad la Tallin (Estonia), devenind ziarist la o publicatie locala (Krasnaia Estonia), cu speranta de a-si publica macar unele dintre manuscrise.

Avea suficient material pentru trei volume. in epoca sovietica, cenzura era mai flexibila in zonele limitrofe altor tari, iar Lituania, Estonia si Letonia pareau intruchiparea Occidentului fata de restul teritoriului URSS. Nici aici insa nu era loc pentru proscrisi. Prima sa carte, aflata sub tipar (decembrie 1974), a fost retrasa imediat ce s-a aflat ca numele autorului aparuse intr-un apel-protest al scriitorilor sovietici disidenti. El insa nu aderase la nici o miscare disidenta, ci se impotrivea sistemului doar prin viata sa de fronda. Serghei Dovlatov – una din figurile-cult ale literaturii ruse in ultimele decenii, caci despre el este vorba – n-a incercat sa schimbe realitatea in care i-a fost dat sa traiasca, ci doar sa-si faca existenta respirabila. „Din pacate, viata nu este o ciorna pe care sa o poti rescrie, ea este totala, unitara si indivizibila. Ori accepti lumea asa cum este, ori ii intorci inapoi Creatorului biletul de calatorie.“
Nu era adeptul solutiilor definitive, a gasit insa supapa de salvare in ris, persiflare si alcool. Acest amestec impregnat de o tristete sui-generis („Tristetea, la fel ca trasaturile de caracter, nu depinde de imprejurari“) constituie savoarea si farmecul scriiturii sale, al carei stil alert, clar, direct si fara artificii baroce se datoreaza in mare parte experientei de ziarist a autorului.

Dupa publicare, multe din textele sale au devenit folclor, facind cariera sub forma de bancuri spumoase sau fraze memorabile, de fapt, reintorcindu-se in mediul care le generase. in literatura rusa a secolului XX, un traseu asemanator l-au cunoscut doar Douasprezece scaune (Ilf si Petrov) si Maestrul si Margareta (M. Bulgakov). Cititorul roman are posibilitatea sa cunoasca scriitura lui Serghei Dovlatov prin volumul Rezervatia Puskin (Rezervatia, in original), aparut in colectia „Cartea de pe noptiera“ a Editurii Humanitas, in traducerea inspirata a Margaretei Sipos. „intr-o limba straina iti pierzi 80% din personalitate si capacitatea de a glumi“, considera Dovlatov – care in limba tarii de adoptie (SUA), indragita de copiii sai, nu s-a simtit niciodata confortabil – si a continuat sa scrie doar in ruseste, fiind consacrat in SUA drept scriitor in aceasta limba, dupa ce in fosta URSS manuscrisele sale circulasera numai in samizdat. Rezervatia este considerata de unii critici cea mai buna lucrare a sa, iar traducerea Margaretei Sipos reuseste sa surprinda nuantele umorului dovlatian, rezultat din atitudinea autorului fata de sine, lume, viata, nepretentios si frust.

Autorului Rezervatiei ii placea sa spuna ca este mai mult povestitor decit scriitor. Iar marturie stau nu doar amintirile prietenilor si numeroaselor cunostinte, ci si cele trei istorioare povestite de Dovlatov in documentarul Vecinul meu – Serioja Dovlatov (2000) realizat de scriitorul Volodia Soloviov, cel care a scris si necrologul la moartea lui Dovlatov (New York, 1996). Trei texte literare care n-au cunoscut niciodata tiparul, dar care se pretau sa fie incluse intr-o carte.
…Iata-l: urias, stind la o masa, cu un canoi de ceai negru in fata, dregindu-se dupa o betie crunta si tinind in priza citiva musafiri picati pe neasteptate dis-de-dimineata. Dar poate ca nu tocmai inoportun. Casa lui Dovlatov de pe strada 108 din New York devenise un fel de gara Leningrad, deschizindu-si larg usile multor conationali care scapasera din inchisoarea comunista. „Pesemne ca armonia era tainuita pe fundul sticlei…“

De la comemorarea unei mite moarte la paza inchisorilor…
„Ma vad obligat sa dau citeva detalii din biografia mea, altfel multe lucruri vor ramine neclare. Voi puncta, pe scurt.
Un baietel grasun si timid… Saracie… Mama – dintr-un impuls autocritic – abandoneaza teatrul si se angajeaza corector…
Scoala… Prietenia cu Aliosa Lavrentiev, luat de la scoala de un «Ford»… Aliosa e cam neastimparat, sint facut responsabil de educatia lui… Voi fi luat atunci la dacea… Ma transform intr-un mic guvernant… Sint mult mai destept si mai citit… Stiu cum sa ma fac placut in fata adultilor…
Curti cenusii… Atractia crescinda fata de plebe… Visuri despre putere si temeritate… Funeraliile unei mite moarte, dupa un sopron… Discursul meu funebru stirneste lacrimile Janei, fiica electricianului… Vorbesc elocvent, sint un bun povestitor….

La nesfirsit, note nesatisfacatoare… Indiferenta totala fata de stiintele exacte… Pregatirea temelor in doi… Gagici… in cele din urma, Alla Gorskova… Limba mea ascutita… Epigrame stingace… Povara grea a inocentei sexuale…
1952. Trimit la ziarul Scinteile leniniste patru poezii. Una este, bineinteles, despre Stalin. Celelalte trei – despre dragostea pentru animale…
Primele povestiri. Toate – publicate in revista pentru copii Rugul. Amintesc de lucrarile proaste ale profesionistilor de mina a treia.
Cu poezia am terminat-o pentru totdeauna. Cu inocenta – de asemenea.
Diploma de bacalaureat… Stagiu in productie… Tipografia pe numele lui Volodarski. Tigari, vin si discutii ca intre barbati… Atractia din ce in ce mai mare fata de plebe… (Nu am practic nici o cunostinta printre intelectuali.) Universitatea «Jdanov»... (Nu suna mai rau decit Universitatea «Al Capone»)… Facultatea de Litere…. Chiuluri… incercari literare studentesti….

*

1960. Un nou elan creator. Povestiri, licentioase in ultimul grad. Tema – singuratatea.
Anturaj neschimbat – petrecerea continua.
Subtexte categorice. Hemingway – ideal literar si uman… Citeva lectii de box… Divortul, sarbatorit prin trei zile de betie crunta… Inactivitate… Ordin de chemare de la Centrul de recrutare…Cu trei luni inainte, parasisem universitatea. La motive m-am referit ulterior destul de nebulos. Faceam referire in mod enigmatic la oarece motive politice.
in realitate, totul era mult mai simplu. De patru ori am dat examen la limba germana. Tot de atitea ori l-am picat. Din limba asta nu cunosteam nici macar un cuvint. in afara de numele conducatorilor proletariatului mondial. in cele din urma, m-au dat afara. Cum se obisnuieste in astfel de cazuri, faceam aluzie ca sufar pentru dreptate. Apoi, am fost luat in armata si incadrat intr-un convoi de paza la inchisori. Se vede ca trebuia sa trec prin infern…“ (fragment din Cartea nevazuta inserat pe site-ul lui Aleksandr Ghenis, un prieten newyorkez al lui Dovlatov).

Marele Poet, in perspectiva iepurelui
La fel ca mai toate cartile sale, Rezervatia este o naratiune cu tenta autobiografica. Bine localizata in spatiu si timp, Rezervatia apare ca un muzeu al lucrurilor moarte, ingraditura ce separa orizontul lui Puskin de restul lumii si nu locul in care se pastreaza viu spiritul Marelui Poet. Scriitorul satirizeaza sabloanele in care este incorsetat spiritul Poetului – redus la ipostaza de patriot si cetatean – prin prisma ideologiei momentului, precum si casta slujitorilor cultului Poetului, care – mai mult decit pe Puskin – isi iubesc propria dragoste pentru Poet. Pentru ca nu-si sesizeaza fetisismul, absorbiti de dragostea oarba pentru „obiectul muncii lor“, slujitorii Poetului din rezervatie expun in locul portretului lui Hannibal – harapul lui Petru cel Mare, recunoscut ca stramos al lui Puskin – pe cel al unui general rus, Zakomelski, a carui asemanare cu primul consta doar in tenul bronzat capatat in „luptele din sud cu asiaticii“. „Dar ce conteaza daca-i Hannibal ori Zakomelski?... Turistii vor sa-l vada pe Hannibal. Dau bani pentru asta. Nu mai pot ei de Zakomelski! Asa ca directorul nostru l-a expus pe Hannibal… Mai exact pe Zakomelski in chip de Hannibal.“

Pe Dovlatov l-a sedus capacitatea lui Puskin de a imbina contradictiile, fara a le anula, subliniindu-le. Pentru ca, asa cum au remarcat unii critici, in universul lui Puskin nu este loc pentru antagonisme, ci exista doar polaritati. Piotr Vail observa ca lumea sa este rotunda, are forma cercului, simbolul antic al perfectiunii. Atingind ultima limita a decaderii, eroii puskinieni sint condamnati sa semene binele, nu raul. „Poezia este mai presus de morala“ – clarviziune, dar nu amoralitate! –, fraza puskiniana fiind reluata cu obstinatie de Dovlatov pentru ca doar pastrind bipolaritatea existentei, necesara si invariabila precum barbatul si femeia, scriitorul poate recrea lumea in plenitudinea ei originara, neafectata de platitudini morale. „Morala impusa prin forta e totuna cu sfidarea fortelor naturii…“.
inainte de toate, Rezervatia este un omagiu adus Poetului, pe care autorul il apara de oficiosul steril si de stereotipiile timpe. Ducindu-se sa se angajeze ca ghid in Rezervatia-Muzeu Puskin de linga Pskov, protagonistul este intrebat de ce il iubeste pe Puskin. Aceluiasi chestionar-standard enervant i-a fost supus si Dovlatov insusi, care a lucrat o vreme in „rezervatie“:
„– Calmati-va, sopti Mariana, ce nervos sinteti… Eu doar am intrebat «De ce il iubiti pe Puskin»?…
– Iubirea in public e o porcarie!, am urlat eu. Exista si un termen in patologia sexuala…
– Puskin e mindria noastra!, rosti ea. Nu e doar un Mare Poet, ci un mare cetatean…“

*

Potrivit lui Ghenis, Dovlatov l-a iubit pe Puskin mai ales pentru ca Poetul nu a respins nici unul din rolurile pe care i le-au impus altii, ci le-a acceptat pe toate ca pe ceva firesc: „Nici monarhist, nici complotist, nici crestin, ci – mai intii de toate – poet, geniu sensibil la miscarea generala a vietii“. Poate si pentru ca Geniul cuvintelor a fost, in acelasi timp, si un simplu om. Puskin, in care se „impacau de minune si Dumnezeu si cel rau“, a murit impuscat ca un erou de roman ieftin, oferindu-le contemporanilor sai ocazia sa afirme: „A fost un mare om, dar a sfirsit ca un iepure“.

intreaga naratiune este presarata cu aluzii puskiniene, pe alocuri neasteptate. Bunaoara, replica ghidei Natella, care cocheteaza cu personajul principal – „Dumneavoastra, zau asa, sinteti un om periculos!“ –, vulgarizeaza, de fapt, cuvintele Donei Ana din Oaspetele de piatra. Tot de acolo provine si verisorul viitoarei neveste Tania, iar scena intilnirii dintre acesta si scriitor este o savuroasa parodie a intrevederii dintre Don Juan si Comandor: „Verisorul era un munte. Deasupra umerilor stincosi, se inalta capul caramiziu. Cupola lui era incununata cu un strat de iarba aspra si prafuita, de antart. Pavilioanele urechilor se pierdeau in semiintuneric. Pe avanpostul fruntii, lipseau doar locurile de tragere. Baltile lucioase ale ochilor, cu o pojghita de gheata pe margini, cereau raspunsuri. in haul gurii, ca o grota in stinca, statea la pinda amenintarea. Verisorul se ridica si intinse o mina ca un crucisator. Era cit pe ce sa gem cind menghina de fier mi-a strins palma…“

„Mihail Ivanovici avea ceva aristocratic. Nu ducea inapoi sticlele goale, le arunca…“
Mult mai importanta decit analogiile directe este viziunea puskiniana asupra lumii, materializata in Rezervatia in chipuri si personaje, fiecare compus din contradictii firesti, fara insa a se exclude. Pe cel mai fermecator in galeria personajelor – incurabilul betiv Mihail Ivanovici Sorokin – Dovlatov il descrie cu multa caldura, parca ghidindu-se dupa proverbul „la Fat-Frumos si mucii sint frumosi: „Era un barbat cu umeri largi, bine facut. Nici macar hainele rupte, murdare, nu-l puteau sluti de-adevaratelea. Fata stacojie, clavicula proeminenta, sub camasa descheiata, pasul elastic, apasat. Fara voia mea, il admiram…“.

„Ridicol si in bunatatea si in rautatea lui“, traia si vorbea la intimplare. Ceea ce are mai bun – limbajul dens, din care strabate uneori poezia. Despre nevasta spune ca „dormea cu grija, linistita ca o omida…“. Replicile spontane ale lui Mihail Ivanovici au ca destinatie nu comunicarea si nici autoexprimarea, ci umplerea pauzelor intre o betie si alta. „indeobste, discursul lui Misa era ciudat organizat. Misa rostea articulat si cu simt de raspundere numai substantivele si verbele… Vorbirea lui era inrudita cu muzica clasica, pictura abstracta sau ciripitul sticletelui. Emotiile inecau sensul... Vorbirea lui Misa aducea cu inregistrarile din scoala lui Remizov. Femeilor gurese le spunea taraboante. Gospodinelor lenese – janghinoase. Infidelelor – saltele. Berea si vodca erau timpeala, otrava si carburant. Generatia tinara era pisacioasa…“
Mihail Ivanovici se situeaza pe primul loc intr-o lista lunga de betivi-aristocrati care in proza lui Dovlatov joaca rolul pe care il aveau „hotii cu simtul onoarei“ in opera lui Puskin. „Plini de viata, respingatori si belicosi ca buruienile“, acestia sint liberi si inutili. Fideli naturii lor, ei sint ca flora si fauna, fara sa poata fi altceva.

De fapt, Dovlatov isi incadreaza mai multe din personaje in lumea vegetala. Bunaoara, abulicul Mitrofanov „era un fenomen al lumii vegetale. O floare pretentioasa si fastuoasa. O crizantema nu se poate sapa singura…“.
Fotograful Valera poate fi inclus in aceeasi categorie, acesta fiind mai aproape de natura decit de cultura. „Vorbeste Moscova! Vorbeste Moscova! Ascultati Zorile pionieresti… La microfon Evstiheev, omul pletos…“

Colapsul imperiului, vazut prin fundul sticlei
Viata bruta necesita un punct de vedere nepartinitor. Scriitorii rusi ai generatiei anterioare lui Dovlatov au scris despre felul in care ideile schimba lumea, o literatura sociala axata pe doua mari intrebari: „Cine-i de vina?“ si „Ce-i de facut?“. Dovlatov a scris insa despre felul in care ideile nu schimba nimic pentru ca nu mai exista idei, nu e nimic de schimbat. „Viata fara idei din lucrarile lui Dovlatov compromite vechiul sistem etic“ a fost principalul repros adus de cenzura sovietica autorului, a carui viziune asupra lumii sfida retorica partinica a moravurilor ce a facut nenumarate victime pe altarul bigotismului comunist. Prozei lui Dovlatov ii este caracteristic un fel de amoralitate subterana din care este expulzat criteriul binelui si al raului. Personajele lui Dovlatov se afla „dincolo de bine si de rau“, dar nu in sensul supraomului nietzscheian, ci, in opinia lui Ghenis, a subomului – bunaoara, a pisicii.

Spre deosebire de avangardisti, scriitorul distrugea forma fara zgomot. El nu ridica niciodata stacheta, ci o coboara. Unii dintre adversarii sai il situeaza intre literatura si scheciul pentru estrada. in opera sa se simte un deficit al gravitatii, persiflat de critici, dar agreat de cititori. intr-adevar, in cartile lui Dovlatov nu exista nimic important in afara de viata insasi, care se deschide in fata cititorului in toata goliciunea sa: fara intentie, fara scop, ea socheaza prin faptul ca nu se justifica. Personajele lui Dovlatov nu traiesc nici bine, nici rau, ci asa cum le duce capul.
in mod surprinzator, scriitorul, care n-a putut sa publice in URSS nimic de ceea ce a scris, nu da vina pe regim pentru viata dezorganizata a personajelor sale. Puterea, chiar si cea sovietica, este perceputa de scriitor ca un rau necesar existentei. Nu pentru ca Dovlatov ar fi subscris la tarele regimului. Pur si simplu, el nu credea in posibilitatea de ameliorare a fiintei umane. Reprezentind puterea sovietica precum o forma de absurd national, Dovlatov nu o privilegia fata de celelalte regimuri, ci isi exprima convingerea ca absurda este insasi viata. Regimul este forma existentei noastre, ascuns in interiorul nostru, si nu o administrare din afara. Personajele sale – in genere, opera lui Dovlatov este populata cu suflete pierdute, fara principii – sint private de insemnele ideologice, motivele lor personale prevaleaza asupra interesului public.

Dovlatov a deconceptualizat puterea sovietica. in fapt, el a spus ceea ce toata lumea stia de mult: colosul e putred, de la cap la coada, si e pe cale sa se prabuseasca. „Vrei sa stii ce va pune capac puterii sovietice? iti spun eu: vodca ii va pune capac. Eu cred ca, in prezent, seara de seara, se matolesc cam optzeci la suta dintre oamenii muncii. Si indicele e in crestere. Va veni o zi cind se vor imbata toti fara exceptie. De la racan pina la maresalul Greciko. De la muncitor pina la ministrul industriei grele. Toti, in afara de doua-trei femei, de copii si, poate, de evrei. Ceea ce pentru construirea comunismului e, fara vorba, prea putin…“, profeteste un kaghebist din Rezervatia. Istoria nu statea nici ea locului, ci pregatea, cu migala, conditiile iesirii din scena a imperiului sovietic.