Draga ANI, sărmana ANI!

Autor: Ștefan STOICA | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Agenţia Naţională de Integritate, „copilul“ cel mai iubit al fostului ministru al Justiţiei, Monica Macovei, este ultima victimă din ringul constituţional, acolo unde se dispută, de ani buni, marea majoritate a meciurilor publice. Lovită sub centură chiar de arbitru, ANI se va retrage, probabil, la azilul instituţiilor nedorite şi neputincioase. Fără a mai putea să sesizeze Parchetul în legătură cu discrepanţele dintre averile şi veniturile demnitarilor sau să ceară instanţelor confiscarea averilor ilicite, precum şi în lipsa atribuţiilor de a reclama şi sancţiona incompatibilităţi ori conflicte de interese, Agenţia de Integritate devine un organism-legumă. La fel s-a întîmplat cu CNSAS, pe care aceeaşi Curte Constituţională l-a emasculat, tot în urma unei excepţii de neconstituţionalitate invocate de avocaţi şi acceptate de magistraţii Curţii. O bună parte dintre aceştia erau verificaţi la avere de ANI în momentul pronunţării deciziei, deci se aflau în vădit conflict de interese.

Agenţia Naţională de Integritate a fost creată pentru a controla sănătatea averilor persoanelor cu responsabilităţi publice. Funcţionarea ei nedisturbată politic sau administrativ reprezenta o garanţie pentru Uniunea Europeană, care, prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, veghează la sănătatea justiţiei. După explozia mediatică a cazului Voicu, anihilarea de facto a ANI consolidează, la nivelul percepţiei publice, scenariul potrivit căruia o reţea subterană, politico-economico-judiciară, se simte ameninţată şi reacţionează dur, cu preţul scoaterii ţării din sfera de onorabilitate.

Cu CNSAS şi ANI prăbuşite, petele trecutului şi ilegalităţile unui prezent lucrativ ce jalonează biografia multor parlamentari, miniştri şi alte persoane cu funcţii publice vor rămîne ascunse. Toate acestea se întîmplă natural într-o ţară doldora de instituţii create pentru a menţine la un nivel salubru spaţiul public, instituţii pe care nimeni nu îndrăzneşte să le conteste, în principiu, dar pe care destui sînt gata să le saboteze în realitate. CNSAS şi ANI au destine similare pentru că au o rădăcină comună – ipocrizia. Cîţi reprezentanţi oneşti găseşti în clasa politică, comunitatea magistraţilor, cea a clericilor sau în breasla jurnaliştilor, care să-şi fi dorit ca instituţia menită să scoată la lumină dosarele de agenţi, colaboratori şi informatori ai Securităţii să-şi facă, cu adevărat, treaba? În aceeaşi logică, de ce să laşi neperturbată o instituţie avînd ca scop verificarea caracterului licit al averilor demnitarilor?

Sabotajul a apărut firesc, încă de la naşterea celor două organisme. Viciile constitutive ignorate sau menţinute intenţionat, tentativele de decredibilizare, suspiciunile de subjugare politică, scandalurile interne au minat continuu activitatea la CNSAS şi ANI. În aceste condiţii, loviturile constituţionale aplicate celor două s-au dovedit decisive. CNSAS nu a mai fost resuscitat din momentul în care Curtea Constituţională a decis că diagnosticul Colegiului în privinţa acţiunilor de poliţie politică este literă moartă în absenţa unei sentinţe judecătoreşti. Tradiţia punerii pe linie moartă a instituţiilor incomode alimentează temerea că nici Agenţia de Integritate nu va mai fi vreodată ce-a fost, în pofida promisiunilor Guvernului Boc de a o reînvesti cu putere decizională.

Ca intrigă la ultima ispravă a Curţii Constituţionale nu este atît imoralitatea magistraţilor cercetaţi de ANI de a delibera asupra constituţionalităţii unor prevederi din legea de funcţionare a instituţiei, ci mai ales constatarea bruscă a neconcordanţei acesteia cu legea fundamentală. Se poate deduce că politicieni, Curte Constituţională, organizaţii neguvernamentale specializate pe domeniul juridic acceptau, pasivi, o lege strîmbă, ale cărei hibe nu ar fi deranjat pe nimeni dacă nu ar fi existat un „client“ greu al ANI, precum doctorul Brădişteanu – în cazul căruia agenţia ceruse confiscarea averii –, iar avocatul nu ar fi reclamat la Curte nelegalitatea măsurii. Probabil că astfel de situaţii vor mai apărea, iar avocaţi isteţi, plătiţi să apere clienţi potenţi financiar vor demonta, cu sprijinul Curţii, legi şi reglementări care riscă să-i prejudicieze pe aceştia din urmă. În acest mod, terenul constituţional riscă, domnilor constituţionalişti, să se transforme într-o plastilină modelabilă după interese. Poate că a sosit timpul unei dezbateri profunde asupra rolului Curţii Constituţionale în viaţa publică şi a modului în care sînt desemnaţi magistraţii acesteia. Avantajul perpetuu de care ei se bucură este acela că toată lumea este obligată să le accepte, fără a comenta, deciziile, în virtutea unei presupuse infailibilităţi, de sorginte aproape divină. Politicienii au acceptat, suspect de uşor, regula jocului, iar Curtea, prin hotărîrile sale, a demonstrat că ştie să mulţumească, pe rînd, toate taberele.

Recomanda articolul prin: