OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Personalitatea Piei Pillat Edwards, sora tatei şi mătuşa mea, m-a fascinat din copilărie. Încă înainte de a o cunoaşte în carne şi oase, o iubeam din povestirile părinţilor mei, care, atunci cînd îmi vorbeau despre ea, se cufundau în visare. Ea, care reuşise să evadeze în Occident, după război, era oaza lor de libertate, largul sufletesc unde îşi găseau refugiul din existenţa apăsătoare a cenuşiului comunist. Am crescut sub ochii ei, care mă priveau din fotografiile frumos înrămate de bunica mea. Curînd după ce am învăţat la şcoală literele, am început să-i scriu şi Pia mi-a răspuns vibrant, parcă m-ar fi ştiut dintotdeauna. S-au strîns, astfel, de-a lungul anilor, multe pagini, pe care şi ea, şi eu le-am păstrat cu sentimentul că vieţile noastre nu s-au depănat în zadar, că dragostea care ne-a ţinut împreună, în ciuda distanţelor şi a timpului, a dat destinului fiecăreia dintre noi un rost adînc şi o menire.

Pentru mine, ca, de altfel, pentru întreaga familie, primirea unei scrisori de la Pia era o sărbătoare. Ne aplecam asupra caligrafiei mărunte, care se desfăcea în cîrduri de rîndunele pe foile subţiri de hîrtie, şi ne bucuram de toate cuvintele venite de departe, cu lumina şi căldura fiinţei ei. Pia ne scria într-un fel special, mulîndu-şi sufletul pe temperamentul şi personalitatea fiecăruia, căci, după cum mărturisea, înainte de a intra în legătură cu noi, pe cale epistolară, avea nevoie de un răgaz de reculegere. În acel calm, ea capta stările noastre de spirit şi ne răspundea pe aceeaşi lungime de undă. Se putea dedubla şi comunicarea cu noi se făcea la un nivel care presupunea, de ambele părţi, o transfigurare.

Taina acestei neobişnuite deschideri şi-a avut originea în faptul că Pia era o ascultătoare de geniu, cu o putere de dăruire şi de înţelegere nelimitată. Nobleţea ei sufletească, umanitatea adîncă şi exigenţa de sine mi-au orientat paşii minţii spre o cunoaştere profund altruistă a lumii. Pentru mine, Pia a fost întotdeauna întruchiparea aventurii şi a neprevăzutului; îmi amintesc cît de fascinată o ascultam cum îmi povestea fragmente din viaţa ei, asemănătoare, în strălucirea trăirii, cu o vistierie scăpărînd în întuneric.

După întoarcerea din închisoare a tatălui meu, Pia a revenit de mai multe ori în ţară, astfel că toată tinereţea mea a stat sub vraja aşteptărilor şi a revederilor ei. De la 18 ani şi pînă nu demult, fiecare revenire a Piei m-a transformat, îmbogăţindu-mă cu noi sensuri. Am avut, astfel, parte de o experienţă unică: aceea a evaluării vieţii mele, de-a lungul timpului, în funcţie de ea. Cu fiecare plecare a ei, ceva din mine se năştea şi murea, căci Pia lua cu sine partea deja trăită şi filtrată a existenţei mele, lăsîndu-mi de explorat o vîrstă necunoscută. Căci, ascultîndu-mă ori urmărindu-mi gîndurile, ea îmi absorbea în sine toată intimitatea, neliniştea şi căutările, dezlegîndu-mă în acelaşi timp de ele, echilibrîndu-mă, pentru un nou început.

Aceasta era cu putinţă pentru că, într-un chip unic, puteam comunica atît de plenar, atît de liber şi fără obişnuitele constrîngeri pe care le aduc prejudecăţile şi teama de sinceritate.

În scrisul Piei se dezvăluie lumina unei înţelegeri adînc iubitoare, care dă incandescenţă peisajelor, micilor vietăţi ale naturii, gesturilor cotidiene, locurilor comune. Portretul lui Tanti Bi, pe care Pia o adună din ceaţa anilor, devine mesagerul unui suflet de o infinită discreţie, după cum evocarea unui pui de căprioară, drama unui ocnaş sau moartea fratelui relevă o amplitudine spirituală cutremurătoare.

Nu am putut păstra doar pentru mine norocul de a o fi cunoscut pe Pia îndeaproape. De aceea, prin acest volum de corespondenţă, am încercat, pe cît am putut, să dăruiesc şi altora ceva din frumuseţea fiinţei ei.

27 mai 2009