Jean Verdon
Dragostea în Evul Mediu. Trup,
sexualitate şi sentiment
Traducere din franceză de Dana-Ligia
Ilin
Prefaţă de Ioan Pînzaru
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009,
296 p.
Jean Verdon este un istoric francez
pasionat de Evul Mediu, epocă despre care a publicat peste zece
cărţi, focalizate pe variate aspecte ale vieţii sociale sau intime
(plăcerile, călătoriile, femeia, rîsul, băutul etc.),
pentru două dintre acestea primind chiar Premiul Academiei Franceze.
Editura Humanitas a publicat de curînd cea mai recentă carte
semnată de Jean Verdon – Dragostea în Evul Mediu. Trup,
sexualitate şi sentiment, carte ce recompune panorama obiceiurilor
amoroase ce-au înfiorat trupuri şi suflete din secole
îndepărtate, de atenţie bucurîndu-se (din păcate!)
doar relaţiile dintre persoane de sex opus, deşi homosexualitatea
îşi avea locul său în contextul comunitar.
Punînd cap la cap variate surse
literare (Cîntarea lui Roland, Povestea Graalului, Tristan şi
Isolda, Romanul trandafirului, Decameronul, cîntecele
trubadurilor şi ale truverilor, precum şi diverse fabliaux-uri),
dar mai ales istorice (inscripţii tombale, formule din jurăminte,
petiţii pentru achitare, registrele primăriilor, diverse texte
normative datorate teologilor şi moraliştilor, corespondenţă,
anecdote, fapte diverse), cartea se insinuează în realitatea
vie a Evului Mediu pentru a ne oferi porţii concrete de dragoste,
recuperate din diverse medii sociale. Unul dintre cele mai importante
merite ale cărţii este acela că face un pas înainte în
a oglindi nu doar iubirea aristocraţilor (pentru care sursele sînt
mai numeroase şi despre care se mai scrisese), ci şi pe aceea a
claselor sociale de jos. Autorul este, prin excelenţă, o fire
scormonitoare şi decupează abil din realitate fragmente
spectaculoase din sfera amorului conjugal, condiţionat în fel
şi chip de presiunea mentalităţilor sociale. Această dimensiune
este neglijată de textele literare care preferă o viziune
purificată (şi, prin urmare, mistificată) a iubirii, situîndu-se
destul de departe de realitatea vieţii.
Paginile alcătuiesc o cronică
documentată şi vie a acelui timp şi ne demonstrează că dragostea
era o ecuaţie cu termeni mai numeroşi decît în zilele
noastre, combinaţiile mai complicate ale acestora ducînd
deseori la rezultate dezastruoase, pentru că, vorbind despre
dragostea medievală, trebuie să avem în vedere o combinaţie
de sentiment – sexualitate – căsătorie – Biserică –
justiţie – adulter – procreere – violenţă – interese
economice şi politice. Cartea este scrisă într-un stil
degajat şi oferă o imagine a evoluţiei în trepte a
obiceiurilor, fiind structurată în trei părţi ce oglindesc
schimbările de mentalitate în veşnica luptă dintre raţional
şi pasional, dintre dreptul canonic şi cel laic, permiţînd o
confruntare a unor practici şi orizonturi diferite care aduc sub
ochii noştri modalităţile de compromis între iubire şi
supunere, sexualitate şi procreere, căsătorie şi iubire (sau
măcar afecţiune conjugală), tandreţe şi tehnicile care le
îngăduiau oamenilor să simtă plăcerea, libertatea personală
şi rigorile impuse de Biserică, vitejie şi dragoste, dragostea ca
obligaţie şi dragostea ca distracţie etc.
În capitolul în care
autorul inventariază motivaţiile căsătoriilor (creşterea averii
şi a puterii individuale şi familiale, întărirea alianţelor,
raţiuni politico-economice şi zămislirea de copii), atenţia este
atrasă în special de statutul femeilor care, la începutul
epocii, nu aveau nimic de spus. Ele apar, nu de puţine ori, ca nişte
obiecte ale unor manevre frauduloase, fiind expuse unor acte de
violenţă care, culmea, era garantată de lege: „Un soţ poate
să-şi bată şi să-şi vatăme nevasta, să o taie, să o cresteze
de sus pînă jos şi să-şi scalde picioarele în sîngele
ei, şi să o coasă la loc fără a săvîrşi vreo fărădelege
faţă de senior, cu condiţia ca ea să rămînă în
viaţă“. Pe de altă parte, există mărturii că, puse în
situaţia de a alege din două rele, femeile preferau să fie bătute
decît înşelate. Puterea soţului era, aşadar, în
prim-plan. Surprinzătoare este şi puterea Bisericii la începutul
Evului Mediu, cînd tindea să controleze pînă şi
periodicitatea raporturilor sexuale, propovăduind atitudinea de a
„răbda plăcerea“ în locul aceleia de a te bucura de
plăcere. Fulgerele Bisericii cad sub forma penitenţialelor asupra
celor care recurg la vrăji pentru a amplifica iubirea celuilalt,
ocazie pentru autor de a ne uimi atît cu practicile, cît
şi cu pedepsele practicate: „În cele mai multe cazuri,
femeile doresc să sporească ardoarea amoroasă a soţului. Cele
care îi beau sperma în scopul de a obţine acest rezultat
primesc canonul să mănînce şi să bea în anumite zile
doar pîine şi apă, timp de şapte ani. Postul se întinde
pe numai doi ani în cazul următoarelor fapte. «Ai făcut
şi tu ca alte femei: iau un peşte viu, şi-l vîră în
sex, îl ţin acolo pînă ce moare şi apoi îl fierb
sau îl prăjesc şi-l dau soţului să-l mănînce, pentru
ca ardoarea acestuia pentru ele să sporească?»“.
De la iubirea curtenească pînă
la iubirea cavalerească, şi pînă la principiul „sexul
înainte de toate“, formele iubirii (inclusiv adulterele din
rîndul clericilor) sînt exemplificate punctual, Jean
Verdon dovedindu-se un priceput detectiv care a răscolit febril
urmele iubirii, atît în viaţa reală, cît şi în
literatură. Însă, în ansamblu, fluxul anecdotic
depăşeşte capacitatea de sinteză şi de generalizare de care
dispune istoricul. Acesta nu excelează la nivel de speculaţie,
demers interpretativ şi mobilitate a gîndirii critice, cartea
fiind mai mult o colecţie de decupaje. Dovadă stau şi rezumatele
prea întinse ale operelor literare, aglomerarea exemplelor şi
mai ales concluzia, care, în ciuda bogăţiei materialului
strîns între paginile cărţii, este de o platitudine
dezamăgitoare: „Rămîne totuşi faptul că în cadrul
căsătoriei, şi uneori chiar în afara căsătoriei, dragostea
care îmbină trupul cu sufletul a fost trăită şi în
Evul Mediu, deoarece este o constantă a condiţiei umane“. Ar fi
putut rămîne mai mult!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters