OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul de Comedie, Bucuresti
Inmormintarea de Péter Nádas
Traducere de Anamaria Pop
Regia: László Bocsárdi
Scenografia: József Bartha
Miscarea scenica: Liviu Matei
Cu: Mihaela Teleoaca, Dragos Huluba

„Un Thomas Mann al vremurilor noastre“, urmas al central-europeanului Robert Musil si al francezului Marcel Proust, autorul „celui mai mare roman scris in epoca noastra“ (Susan Sontag); ani de zile (mai bine de un deceniu), in timp ce lucra la Apocalipsa memoriilor, pauzele in constructia romanesca au corespuns unui ragaz dedicat teatrului. Péter Nádas a scris trei piese de teatru – Curatenia (1977), Intilnirea (1979) (dupa spusele autorului, reluarea in limbaj teatral a ultimului capitol din Apocalipsa…: „Alte personaje, aceeasi idee – am vrut sa vad daca doi oameni pot avea o confruntare si pot rezolva o problema istorica fara sa-si piarda carnalitatea si corpul erotic.“) si Inmormintarea (1980). Aceasta din urma a avut de curind premiera pe tara in Romania, intr-o montare a Teatrului de Comedie din Bucuresti semnata de László Bocsárdi.

„Celor care citesc Inmormintarea in traducere engleza, aceasta drama cu doua personaje fara nume miscindu-se pe o scena goala le poate aduce aminte de Beckett, dincolo de care sta traditia simbolista ilustrata, de pilda, de Orbii lui Maeterlink. Nu aceasta este, cred eu, genealogia lui Nádas.“, spune Susan Sontag intr-un eseu dedicat piesei lui Nádas (Nádas’s Comedy of Interment, aparut in revista Common Knowledge), in care o apropie de textele Pinei Bausch si ale lui Thomas Bernhard. De fapt, chiar si pentru cei care urmaresc in traducere romaneasca Inmormintarea, asa cum a fost ea montata, acum, la Teatrul de Comedie din Bucuresti, referinta prima, la care fuge gindul pe nesimtite, e tot Beckett. S-ar putea sa fie din cauza meloanelor, s-ar putea sa fie jocul actorilor.

Nádas face parte din acea categorie de autori pentru care dramaturgia e un spatiu al meditatiei filozofice, un razboi de tesut al ideilor, care nasc imagini in masura in care aceste idei au nevoie de un desfasurator al demonstratiei logice, iar limbajul sau e cel al absurdului colat pe corpuri vii.
In spatiul controlat ideologic al Estului european, s-ar putea spune, speculind putin, ca absurdul e pentru teatru ceea ce e conceptualismul pentru artele vizuale (si dans): o forma estetica de rezistenta culturala. La limita, cind miza politica dispare si nu-si gaseste un substitut, absurdul, ca si conceptualismul pur si dur, devine extrem de usor o strategie de escapism intelectual. Dincolo de timpul lui de existenta, acest filon al dramaturgiei estice rezista, scenic (literarul e o alta istorie), in conditiile in care contextul sau originar e integrat spectacolului, iar textul e recreat teatral dupa aceeasi logica, dar cu unelte diferite, precum marii clasici. Absurdul e si el acum, la urma urmei, un clasicism.

La Ionesco/Beckett/Adamov, la „inaintasi“, absurdul e o forma de investigare a conceptului de limbaj (ca purtator al sensului lumii). La