Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2006   |   Aprilie   |   Numarul 315   |   Dramaturgia care (nu) este

Dramaturgia care (nu) este

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
„Descoperirea teatrului politic (cum altfel am putea sa-i spunem?) il relanseaza pe Matei Visniec in cursa, atat de bine inceputa, pentru obtinerea unui loc bun in dramaturgia universala contemporana (dupa ce in dramaturgia romana contemporana are deja locul intii).“ Astfel isi incheie Alex Stefanescu capitolul destul de generos dedicat scriitorului roma-no-francez, unul dintre cele mai generoase in aprecieri din intreg volumul de aproape 1.200 de pagini.
Si mai mult ca sigur are si dreptate in a-l considera pe Visniec cel mai mare dramaturg roman contemporan, pentru buna si incontestabila ratiune ca este, practic, aproape singurul dramaturg roman contemporan despre care scrie Alex Stefanescu – nici Ion Baiesu, nici Teodor Mazilu nu beneficiaza de entuziasmul plasarii in canon ce i se rezerva lui Visniec. Cit despre ceilalti dramaturgi ai ultimilor 50 de ani, unii dintre ei au parte de scurte capitolase descriptive (in acelasi stil anecdotic ce face nota specifica a sintezei lui Alex Stefanescu), altii sint pomeniti in treacat si pierduti pe parcurs, iar un numar important sint, inexplicabil, pur si simplu ignorati.
Si, pentru ca vocea criticului conteaza mai mult decit orice comentariu, iata citeva nume de dramaturgi romani contemporani despre care uneori Alex Stefanescu se face ca n-a auzit (ordinea este strict alfabetica, iar insiruirea nu se vrea exhaustiva):

- Lucia Demetrius
Autoarea celor Trei generatii (pentru dramaturgia careia Alex Stefanescu ar fi putut gasi analize interesante in, de pilda, seria de Cautari... si Explorari... in istoria culturala a comunismului semnata de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir) apare de doua ori, o data la pagina 301, in insiruirea sumarului primului volum al Literaturii romane intre cele doua razboaie mondiale, si din nou la pagina 359, intr-o lista care cuprinde numele scriitorilor pe care Partidul se baza in anii ’60.

- Paul Everac
Apare citat in bibliografia lui Ovid S. Crohmalniceanu (pag. 304), iar tatal sau i-a fost profesor lui Stefan Augustin Doinas (pag. 454). De ce e data o astfel de referinta in conditiile in care Everac nu exista ca autor in aceasta Istorie a literaturii romane... si, deci, cititorului inocent ii lipseste reperul persoanei nu e clar (dar nu e singurul caz in care se fac trimiteri la scriitori ignorati de sinteza lui Alex Stefanescu – vezi, mai jos, situatia lui Vlad Zografi).

- Dumitru Radu Popescu
Face parte din categoria persoanelor pe care Alex Stefanescu le antipatizeaza in mod vizibil. Activitatea dramaturgica a lui D.R. Popescu se reduce la pomenirea, in treacat, a comediei Un suris in plina vara (pag. 557). Cele doua piese antologice ale scriitorului, Acesti ingeri tristi si Piticul din gradina de vara, apar exclusiv in bibliografia de la sfirsit, parind a fi mai interesant pentru cititor sa afle cum joaca sah D.R. Popescu decit cum scrie teatru.

- Alina Mungiu
Exista ca prozatoare (cu Ultima cruciada, din 2001) in capitolul colectiv Nume noi in eseistica, imediat dupa Horia-Roman Patapievici. Cu aproape zece ani inainte, Alina Mungiu-Pippidi fusese remarcata ca autoare de texte dramatice, doua dintre piesele ei, Evanghelistii si Moartea lui Ariel, stirnind discutii aprinse in mediul literar si teatral.

- Vlad Zografi
Apare citat la pagina 1030, cu o descriere memorabila a lui Petru Cretia. Zografi fusese descoperit cu entuziasm, ca dramaturg (Petru – nici o legatura cu Petru Cretia – e un text esential pentru teatrul romanesc al anilor ’90), intii de catre Gabriel Liiceanu, si apoi, prin acesta, de catre Monica Lovinescu, cea care si semneaza prefata volumului publicat de Humanitas.
*

Alex Stefanescu scrie ceva mai mult despre:
- Aurel Baranga
A participat la o sedinta de analiza in jurul piesei Caragiale in vremea lui de Camil Petrescu (pag. 40); a luat, de asemenea, parte la Congresul Scriitorilor din 1956, facind parte din prezidiu (pag. 46); a scris prefata volumului Costandina de Zaharia Stancu (pag. 186); e pomenit de N. Steinhardt intr-o scrisoare catre Virgil Ierunca (pag. 217); e un „stilp“ al realismului socialist in anii ’60 (pag. 359). I se dedica totusi trei pagini, in capitolul Panoramic (in nemeritata companie a lui Radu Cosasu, un „gazetar de lux“, dar gazetar chiar si cind si-a cistigat dreptul de a fi considerat prozator...). Baranga e „un I.L. Caragiale produs de cultura comunista. Ceea ce inseamna un I.L. Caragiale cumintit, decolorat si previzibil. s…t Procedeele de creare a comicului sint in linii mari aceleasi. Ambii dramaturgi aduc pe scena viata de fiecare zi, cu insignifianta ei agitata, cultiva comicul de limbaj, exploatind resursele oralitatii, imagineaza qui-pro-quo-uri, stabilesc o complicitate cu publicul, pe deasupra personajelor“.

E de retinut caracterizarea, nu doar pentru aparenta ei banalitate (registrul social minor – viata de zi cu zi –, de pilda, nu l-a inventat Caragiale, el e conditia inerenta a comediei, o spune Aristotel si o practica Plaut, acesta din urma, o lectie ideala in exploatarea resurselor oralitatii), ci si pentru ca revine cu insistenta (inclusiv in interiorul aceluiasi capitol, la finalul paginilor ocupate de Baranga) – vezi Ion Baiesu. Pentru ca dramaturgia e un sector de granita al literaturii – e destinata intruparii scenice –, instrumentele de analiza a ei sint intr-o oarecare masura diferite de cele destinate prozei. E vorba de constructia personajelor, de notiunea de situatie si conflict dramatic, de conceptul de naratiune si discurs dramatic (in intelesul dat de postmodernism termenului naratiune). Insa motivul pentru care o astfel de analiza lipseste in cazul dramaturgilor discutati de Alex Stefanescu este ca analiza lipseste in general in Istoria literaturii romane contemporane, in favoarea acelei colocvialitati care-l face pe autor un bun moderator de televiziune si a expresivitatii care-i nota unica in paginile Romaniei literare. Dar care, uneori, chiar nu merge intr-o lucrare de factura la care aspira acest volum. Un exemplu, fara comentarii. Iata cum rezuma Alex Stefanescu ideea piesei lui Baranga Mielul turbat: „Spiridon Biserica li se infatiseaza (spectatorilor, n.n.) ca un Schwarzenegger al dosarelor“.

- Ion Baiesu
„Ca si I.L. Caragiale, Ion Baiesu a avut inspiratia de a cauta sursa de comic in viata de zi cu zi.“ (Caragiale, Cehov si Ionesco sint reperele unice, dupa toate semnele, pentru Alex Stefanescu.) Dar Baiesu „a fixat in literatura un mod de a fi specific oamenilor din Romania comunista. Urmarind evolutia eroilor sai, ne amuzam cuprinsi de duiosie si de sentimentul unei depline comuniuni sufletesti cu contemporanii nostri (dinainte de 1989), tocmai pentru ca situatiile descrise mai sus ne sint familiare“. Nivelul de vulgarizare (si nu doar de accesibilizare a informatiei) atinge cote frisonante, inacceptabile nici pentru un debutant in critica (fie ea literara sau de teatru), si nu doar in acest capitol.

- Teodor Mazilu
Atentia acordata lui se datoreaza, foarte posibil, si faptului ca despre Mazilu au scris critici literari creditabili in ochii lui Alex Stefanescu (Lucian Raicu, Eugen Simion si G. Dimisianu). E singurul caruia nu i se povestesc textele, dar sfirseste si el in aceeasi plasa de confuzii de lectura si receptare, intre autorul real si autorul implicit, intre instantele textului literar in general („Impresia de creatie generoasa si aleatorie este accentuata de ceea ce stim despre stilul de viata al autorului.“), ba chiar se alege cu sfaturi moraliste („Scriitorul trece dincolo de aparente fara sa inteleaga ca de multe ori aparentele, cu pilpiirea lor diafana, constituie esenta vietii. El nu are in fata fiintei omenesti acea bucurie plina de respect care seamana atit de mult cu religiozitatea si care face, din scriitori, mari scriitori“).

- Horia Lovinescu
Apare la paginile 37, 344, 345, 346, 352. In primul caz, e vorba despre replica de seminar a unui student care afirma, in gluma, despre Citadela sfarimata ca „E sfarimata, domnule asistent!“. Urmatoarele trei pagini citate vorbesc, intr-adevar, despre teatrul lui H. Lovinescu: este „declamativ, solemn, incarcat de simboluri si adeseori propagandistic. Dar ceva din el inca rezista. Chiar daca alegoria nu devine aproape niciodata parabola, chiar daca replicile aduc aminte uneori de o retorica romantica desueta, iar alteori de ideologia comunista, ansamblul, greoi si scirtiitor, sta totusi in picioare, datorita unui suflu unificator. s…t Valoarea teatrului lui Horia Lovinescu consta in chiar teatralitatea lui“. Dupa care urmeaza scurta biografie si rezumatul celor mai importante piese. Nimeni nu va afla vreodata ce inseamna aceasta teatralitate a textelor lovinesciene, care, cind vine vorba de ele, nu par a avea mari calitati: Citadela sfarimata e „lipsita de maretie, pentru ca autorul s-a lasat influentat de mecanica teatrului cehovian (nu si de poezia lui)“, in Surorile Boga „tensiunea pe cale sa se acumuleze se rezolva repede, prin actiune“ etc.

Iar aici se cam si termina cu dramaturgia romana contemporana.
Numele noi in teatru (titlul unui subcapitol) se rezuma in aceasta sinteza la Horia Garbea si Eugen Serbanescu. Pe orice om familiarizat, prin forta preocuparilor profesionale, cu starea actuala a scriiturii pentru teatru, identificarea acesteia cu Garbea si Serbanescu l-ar lasa cel putin cu gura cascata. Dar cum ar putea fi altfel, cind Alex Stefanescu nu-i pomeneste, nici macar, in nici un rind din groasa carte despre literatura contemporana, pe Dumitru Solomon, Iosif Naghiu, Stefan Caraman sau Alina Nelega? Iar daca in cazul celor din urma se poate invoca argumentul unei posibile lipse de notorietate a lor (amindoi sint si prozatori, totusi, iar Istoria literaturii... nu se face dupa criteriul „cei mai cunoscuti autori“), Iosif Naghiu a fost, pe linga un scriitor de mare importanta, si presedintele Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Dumitru Solomon a fost timp de 40 de ani figura dominanta a dramaturgiei romanesti (si despre el a scris Lucian Raicu, nu doar despre Mazilu), dupa ce a debutat editorial cu un eseu despre Camil Petrescu, e autorul unui teatru esopic, parabolic, ce a lasat urme masive in cultura dramaturgica a zilei de azi. De ce lipsesc, si Solomon, si Naghiu, din cartea lui Alex Stefanescu?

Nimic nu-l impiedica pe un critic care-si asuma misiunea unei structurari canonice sa afirme ca un anume autor de teatru e cel dintii al unei dramaturgii. Dar pentru asta ar trebui sa stii cu adevarat ce inseamna, la acel moment dat, acea dramaturgie. Selectia dramaturgilor de mai sus nu se vrea exhaustiva si are in vedere un criteriu fundamental pentru literaturitatea unui text de teatru – faptul de a fi fost publicat in volum. Listei li s-ar mai putea adauga Peca Stefan si Vera Ion (pe care Alex Stefanescu n-o cunoaste nici ca poeta – volumul ei de debut, Copilul-cafea, a obtinut premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti –, probabil din cauza ca nu are o simpatie deosebita pentru douamiistii apropiati lui Marius Ianus), ale caror texte au fost insa publicate dupa aparitia Istoriei literaturii romane contemporane, sau Gianina Carbunariu, al carei Stop the Tempo a aparut pe suport electronic (la Editura LiterNet). Scriitori fara opera, cei mai multi, deocamdata, ei sint, totusi, individualitati puternice care marcheaza un moment important in dezvoltarea dramaturgiei romanesti contemporane. Acesti oameni nu exista pentru Alex Stefanescu, la fel cum, de fapt, dramaturgia de azi, despre care face, totusi, riscante ierarhii valorice, nu exista in ampla lui sinteza.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
„Forma finală a operei este o surpriză şi pentru autorul însuşi“. Interviu cu Henry MAVRODIN
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Cele mai recente comentarii
Ce frumos!
o ye!
acuma,
serios, autorule?
Iata cum
 
Parteneri observator cultural
Sonoro