Autor: 
Categoria: 
Regretatul domn
Alexandru Paleologu spunea, pe undeva, prin eseurile sale pline de
farmec şi de ironică înţelepciune, că la bătrîneţe
rămînem cu Biblia şi Televizorul. Iată că, înaintînd
prin ani, chiar dacă pretindem că putem fi şi altceva decît
sîntem, se confirmă multe dintre aserţiunile unui om care a
ştiut să trăiască frumos şi elegant în vremuri urîte
şi neelegante.
Într-un
serial bine documentat şi argumentat, difuzat la Europa Liberă şi
reluat, în formă scrisă, într-o revistă ce a fost,
cîndva, o tribună a opoziţiei democratice, pînă să
devină un simplu organ de partid, excelentul ziarist care a fost şi
este Neculai Constantin Munteanu face un clasament al celor mai
„scîrboşi turnători“. Pe fond are dreptate, dar nu credem
că se pot face clasamente. Aşa cum nu se pot face clasamente cu
„securiştii împuţiţi“, care nu pot fi clasificaţi pe
grade de ticăloşie sau vinovăţie. „Securiştii împuţiti“,in corpore, sînt ticăloşi şi vinovaţi, chiar dacă, acum,
unii sînt îngropaţi cu onoruri militare, iar alţii
trăiesc liniştit cu pensii babane sau dau lecţii de anticomunism
şi de democraţie. Clasamentul domnului Neculai Constantin Munteanu,
despre cei mai „scîrboşi turnători“, nu rezolvă nimic în
lumea de azi. Nimic, chiar dacă autorul are dreptate să
incrimineze, să dezvăluie – cu talent şi cu multă documentare –
acţiunile unor oameni care au slujit Securităţii. Şi care s-au
ticăloşit, fiecare ştiind bine ce rele sau alte mizerii a făcut,
fără să-şi asume relaţia cu Securitatea.
Ce vreau să
relev: trăim într-o lume violentă, în care apelurile la
conştiinţă, la pudoare, la recunoaşterea greşelilor cad în
gol. Relaţia cu trecutul comunist este pusă în umbră de
societatea care şi-a ieşit din matcă. O lume tulburată face ca
acţiunile violente să ţină prim-planul vieţii româneşti.
În loc să se aplaneze şi să ne armonizăm cu legislaţia UE
şi cosmosul, cu iubirea de aproape şi cu respectarea legilor în
vigoare, sîntem într-un crescînd proces de creştere
a violenţei. De toate felurile şi sub toate formele. Imaginile pe
care ni le livrează zi de zi televiziunile întrec orice limită
a imaginaţiei noastre.
Violenţa,
neomenia, ticăloşia, cruzimea şi barbaria, răul şi urîtul
se revarsă valuri-valuri din ştirile ce populează micile ecrane,
memoria noastră fiind afectată de ororile pe care le înregistrăm
zi de zi. Cine îşi mai putea închipui că într-un
microbuz de 9 locuri, arhiplin, pot fi 14 morţi? Am văzut imagini
şocante, cu maşini contorsionate, de parcă s-ar fi pregătit o
nouă instalaţie pentru o viitoare expoziţie de artă modernă la
MoMA. Numărul de morţi din accident este copleşitor. Violenţa
impactului a fost teribilă. Un monstru, cum sînt TIR-urile, a
izbit un microbuz – în mod cert, fără cine ştie ce
echipamente de protecţie. Ca şi în cazul mult mediatizat al
unui anume Huidu, vedetă de televiziune, care a intrat cu Jeepul său
puternic într-o amărîtă de Dacie, făcută din tablă
chioară. Şocul a fost preluat doar de Dacia cea vestită, dar cu
puţine şanse de a rezista impactului cu un 4x4, care face mîndreţea
ciocoimii române. Nu mai deschidem dosarul legat de
comportamnetul civic al posesorilor de maşini puternice. Violenţa a
intrat în sîngele celor care trăiesc mereu cu ideea
afişată pe caroseria personală a lui „Ştii-cine-sînt-eu?“.
Da, ştim fiecare
dintre noi cine sîntem, dar asta nu înseamnă că nu
putem înţelege şi accepta că există şi alţii, mai
prăpădiţi ca noi. Mai puţin avuţi sau mai neputincioşi, bolnavi
sau bătrîni. Se face mare caz, în ultima vreme, de
statul minimal, de intervenţia minimă a acestuia, de asistenţa
redusă a statului şi tot aşa, culmea, despre asta vorbesc mai ales
teoreticieni improvizaţi ce trăiesc chiar din banii statului român.
Toată retorica, violentă rău pe alocuri, cum este şi cea lansată
de manifestul unui june fripturist ajuns ideolog de dreapta într-o
ţară rămasă fără dreapta şi stînga, este o manifestare
grobiană a lui „Ştiţi-cine-sîntem-noi?“.
Ce etică
protestantă a muncii? Referinţa la cerşetorie şi la lene este o
demagogie retorică, dă bine doar în saloanele marilor
hoteluri, în care nu se servesc macaroane cu brînză,
drept aperitiv la vreun discurs democrat-creştin. Ne-au tot potopit
fel de fel de idei, tot pritocind manifeste ale nu ştiu cui şi
afirmaţii ale altora, nu prea mobilizatoare. Mesajul e simplu: să
îndurăm, din nou şi din nou, alte şi alte privaţiuni,
pentru că statul este doar „prudent“ şi nu prea mai are
legătură cu cetăţenii care-l compun.
O anume violenţă
(înrudită cu nepăsarea) trece din planul strict retoric în
cel fizic. Ne izbim de ea peste tot şi la tot pasul. Nu doar vorbe
şi idei contondente. Se ajunge la morţi şi răniţi. La spectacole
oribile, de la drame şi tragedii. Cine şi-ar mai fi închipuit
că „suporterul“ unei echipe de fotbal va intra în teren şi
va aplica, din alergare şi pe la spate, mişeleşte şi în
văzul unui întreg stadion, un pumn direct în maxilarul
unui jucător. Imagini şocante, continuate de coechipierii celui
lovit, care îl iau, dintr-o reacţie de autoapărare, la
„poceală“ – uitasem de acest cuvînt din copilăria mea –
pe acel huligan, scos din teren de forţele de ordine. Jucătorul
lovit de aşa-zisul suporter nu va putea juca două luni. Am aflat că
huliganul ar fi fost drogat. De parcă asta l-ar exonera de
răspundere. Răul a fost comis.
Violenţa a ajuns fără ideologie şi culoare politică. Este în sine. Nu ştim bine ce va urma. Nici pe şosele, nici pe stadioane, nici în politică. Două întrebări. De ce doar dreapta ar fi bună în România şi ar fi rea în ţările Americii de Sud? Cum să coalizezi toată dreapta din România fără ţărănişti şi fără Rege? Nu ştim bine. Totul este însă posibil.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters