OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este inutil să mai înşir aici motivele pentru care cred – la fel ca mulţi nabokovieni – că această „carte“ nu trebuia să apară: nu editurile (deci inclusiv Poliromul) sînt de vină pentru această gafă cu iz de lezmajestate, ci Dmitri Nabokov însuşi; oricum, „cartea“ este pe piaţă, deci e un caz închis...

O să mă rezum, aşadar, la contraacuzaţiile pe care mi le aduce dl Stănescu – cu o tenace tendenţiozitate:

1.  Numărul de pagini; dl Stănescu zice că sînt mai puţine (267) decît are Penguin-ul (304). Aşa e. Numai că, dat fiind puţinătatea conţinutului acestei „cărţi“, a publica tot textul în versiune fotocopie-sus, transcriere-jos ar fi redus totul la un fel de broşură. Or, această „carte“ trebuia să arate – totuşi! – ca o carte... Este exact sensul spuselor mele, nicidecum pretinsa (şi auto-acuzatoarea) sugestie de „arghirofilie“.

3. În chestiunea Persoanei („Person“) din Porlock; aici, dl Stănescu scoate la înaintare întreaga sa erudiţie nabokoviană într-o situaţie care ar fi cerut, mai degrabă, un bun-simţ comun... Dumnealui e de părere că Dmitri N., în „Introducere“ (o mostră, altminteri, de ridicolă aroganţă à la manière de V.N., cum remarca şi John Banville, dar cu la fel de ridicole enormităţi – vezi comparaţia cu „cazul“ Kakfa/ Max Brod), foloseşte „Person from Porlock“ (sintagma standard pentru a vorbi despre acest personaj) ca un fel de „palimpsest“ al mai multor avataruri nabokoviene – primul, „A. Person“ din Lolita, al doilea, Hugh Person din Transparent Things. Prima mi se pare, realmente, o „glumiţă“ pe care Maestrul şi-o îngăduia fără efort şi fără speranţa (sper!) ca „exegeţii“ să-i acorde pagini întregi de disertaţii... A doua pare mai spectaculoasă şi este, cu certitudine, mai speculativă; dar şi aceasta rămîne, în fond, o teorie pe care o accepţi sau o respingi în funcţie de îngăduinţa pe care o ai faţă de Dmitri N. – fiul infam al ilustrului său Tată; personal, mi se pare o suprainterpretare în acord cu pompozitatea fiului. Dar să presupunem, pentru o clipă, că ar fi aşa; nu ar fi fost mai cinstit, în acest caz, ca traducătoarea/editura/cineva să pună o notă – în subsolul paginii – în care să ne împărtăşească această ofertantă & suprainterpretantă ipoteză? Ca să zic aşa: da, pot înţelege contextul (incendiu etc.) care să-l fi făcut pe Dmitri N. să scrie „Person from Porlock“ gîndindu-se la Hugh Person; dar poate fi, la fel de bine, a slip of the pe(rso)n, o farsă arsonistă, un Person/arsonist care s-a jucat (psihanalizabil) în mintea lui cînd a scris fraza respectivă. Oricum, mi se pare că indecizia (explicabilă) în cazul unui asemenea joc de cuvinte era uşor de rezolvat, cum spuneam, printr-o notă de subsol (mă rog, în măsura în care Dmitri Nabokov ar merita o notă de subsol); ar fi fost, în orice caz, mai de înţeles şi mai util decît în cazul „explicării“ unor termeni precum „Fido’s Feast“ = „mîncare pentru cîini“ (p. 29), „I, în engleză, înseamnă «eu» (p. 143), „A.N.D.: Iniţialele formează în engleză cuvîntul «ŞI» (p. 175) sau „«marbrosa»: Cuvînt ce ar putea porni de la englezescul marble = «marmură»...“ (p. 223) – de n-ar „putea porni“ mai degrabă, Nabokov fiind poliglot&polifonic, din „sinestezia“ latină marbre, arbre + rosa... e doar o ipoteză, fireşte!

5.  Dl Stănescu mai opinează (cu o virgulă în plus) că „fraza în care criticul de film consideră că accidentul suferit de Dmitri Nabokov a fost o pedeapsă divină avant la lettre pentru publicarea Laurei, mi se pare una dintre cele mai urîte fraze citite într-o presă care numai frumoasă nu e“. Mă bucur că i se pare „urîtă“, pentru că aşa s-a şi vrut: pe măsura faptei celei mai urîte pe care o poate face cineva (nerespectarea dorinţei unui mort), agravate de faptul că cel care a săvîrşit-o este chiar fiul celui mort... „Muritul e amuzant“, într-adevăr, atunci cînd ai parte – după moarte – de asemenea „surprize“! Scandalizat de „urîta frază“, dl Stănescu nu pare să fie sensibil la aceeaşi „transparenţă a lucrurilor“ care face ca, iată, incendiul nabokovian să fi coborît din paginile romanului in real life, desfigurîndu-l pe detestabilul Dmitri... Life imitates art, nu? J

6.  Dl Stănescu termină în trombă: „Cu speranţa că am lămurit incertitudinile unor cititori care au încredere în judecata unui intelectual de talia domnului Leo Şerban, închei spunînd că mi-aş dori anual cîte o descoperire din laboratorul lui Nabokov. Cred că asta e diferenţa dintre a iubi cu adevărat un scriitor şi a te preface, eventual, din snobism“. Eu, personal, nu pot decît să fiu uimit de înţelepciunea, generozitatea şi eleganţa cu care se autoafirmă – dumnealui şi restul nabokovienilor de la Polirom – drept singurii „moştenitori“ legitimi ai legacy-ului V.N. (logistic, stilistic, hermeneutic etc.); toţi ceilalţi (cititori obişnuiţi, care l-au citit pe Nabokov încă de pe vremea cînd nu era „la modă“ – c/o Polirom – şi  care au suferit, cu Originalul Laurei în faţă, tocmai pentru că îl venerează pe Nabokov) sînt, nu-i aşa?, nişte „snobi“. Ce insinuare frumoasă – numai bună de presa noastră, care numai de insinuări frumoase e plină...