OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Speculaţiile care s-au făcut atunci aveau un anumit temei în trecutul său nu prea îndepărtat, cînd poetul intrase în disidenţă faţă de regimul ceauşist şi fusese marginalizat. Mîna lungă, fie şi a defunctei Securităţi, a putut fi de aceea văzută ca avînd legătură cu moartea poetului.

O carieră fulminantă

În anul 1948, Deşliu este angajat ca redactor al ziarului Scînteia. Intrase deja în rîndurile Partidului Comunist, încă din anii studenţiei. Absolvise Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică. A scris cu juvenilă înflăcărare pe formularul de adeziune la Partidul Comunist: „declar solemn că nu voi face niciodată vreun lucru care să nu corespundă cu credinţa mea interioară“. În anul 1980, cînd îşi va depune carnetul de partid, îşi va aminti de această monstruoasă autoînşelare din anii adolescenţei.

Cînta cu toate goarnele inimii Partidul Comunist. „Împingea căruţa poeziei spre rîpa proletcultismului.“

Prin Decretul nr. 447, emis în anul 1949, Partidul Comunist inventează Premiul de Stat ce se acorda anual celor care au realizat opere de o deosebită valoare pentru construirea socialismului în RPR. În anul 1949, sînt răsplătiţi, din lumea literară, A. Toma, Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu, Maria Banuş, Astaloş Istvan, Dan Deşliu. Într-un deceniu, Deşliu editase zece volume şi beneficiase de trei Premii de Stat.

Balada a fost scrisă, aşa cum se ştia, dintr-o comandă politică directă, menită a glorifica victoria armată a Securităţii asupra celor din rezistenţa anticomunistă, pînă cînd „ultima bandă“ a fost prinsă şi „vînătoarea de lupi“ ia sfîrşit.

În satul Rusca există urmaşi ai lui Lazăr Cernescu. Mitizarea biografiei acestui lăutar, turnător al Securităţii, a luat, în poem, proporţii groteşti. Povestea lui Lazăr Cernescu va fi spusă de Dan Deşliu, aşa cum i-a fost dictată de Securitate. Lazăr, cel care avea pe conştiinţă mulţi partizani, fiind o unealtă a represiunii şi a terorii, devenea în poemul de tristă amintire, la fel de mare, de drept, de viteaz precum muntele Padeş.

De altfel, Cernescu a rămas în memoria satului ca un martir comunist, ucis mişeleşte de partizani. La mormîntul lui e o stea cu cinci colţuri şi aceeaşi dedicaţie căreia istoria recentă nu i-a dat, pare-se, nici o replică: „Eroului comunist ucis mişeleşte de bandele teroriste subversive – 8 noiembrie 1949“.

Convertirea

Prin anii ’70, conştiinţa poetului se limpezeşte, versurile sale se schimbă esenţial, apropiindu-se de adevărata poezie.

Fănuş Neagu, prieten al lui Deşliu, îl descrie astfel:

„Unul dintre cele mai tragice personaje pe care le-am întîlnit şi cu care viaţa s-a purtat cel mai adesea monstruos. Fulgera în el, la tinereţe, o neomenească sete de mărire. A gustat din mărul puterii, i-a plăcut poate, dar mai tîrziu şi-a blestemat tinereţea înşelată şi cărările pardosite cu aur furat“.

Este o perioadă în care poeţii continuă să răspundă chemărilor politice. Deşi se strîngea şurubul în ceea ce priveşte libertatea scriitorilor. Cînd simt mirosul de cerneală, activiştilor de sus le vine rău. „Cultul personalităţii este astăzi mai pregnant decît în vremea lui Stalin“, remarca poetul.

Cinci dosare de urmărire operativă deţine Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în legătură cu obiectivul Dandu – scriitorul Dan Deşliu. Încă din anul 1962 şi cu intensitate după anul 1970, Deşliu are frecvente manifestări ostile, duşmănoase la adresa politicii partidului.

Acasă, în familie, la Casa Scriitorilor, în grupuri restrînse, în manifestări publice, la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, Deşliu este filat, urmărit, îi sînt ascultate telefoanele, îi sînt înregistrate convorbirile din propria casă. Se încearcă anihilarea, temperarea şi influenţarea sa pozitivă: Nici o acţiune a Securităţii nu dă rezultate. Este ciudat că aprecierile, expresiile lui Deşliu coincid cu cele ale comentatorilor de la Europa Liberă.

„Curînd roata istoriei se va întoarce şi va chema la răspundere tiranii“, avertiza poetul.

Lumea colonelului Achim, cel care supraveghea Uniunea Scriitorilor, acţionează asupra lui Deşliu cu mijloace de gherilă, dar şi deschis, aplicîndu-i corecţii în plină stradă, la Casa Scriitorilor sau în propria locuinţă.

Poetul beneficiase de şapte incursiuni, violări ale domiciliului în Calea Victoriei, o spargere cu jaf, pe care le punea pe seama „Hidoasei fără chip“, a Securităţii.

Îşi predă carnetul de partid

Primul Congres al Uniunii Scriitorilor are loc în 1968, la trei ani după înscăunarea lui Ceauşescu. Atunci s-au deschis larg porţile Uniunii, au intrat o serie de scriitori, după scena balconului, după primăvara însîngerată de la Praga.

Cota lui Ceauşescu a crescut foarte mult, aşa încît nişte intelectuali care se opuseseră Partidului Comunist şi suferiseră închisoare politică, precum Goma, Ivasiuc, au intrat în partid.

Perioada aceasta de aparent dezgheţ a durat pînă în ’71, cînd cuplul Ceauşescu s-a întors dintr-o vizită în China şi a declanşat revoluţia culturală.

Dar pînă atunci, scriitorii importanţi beneficiaseră de remuneraţii şi gratuităţi importante. Docilitatea lor era bine retribuită. La o întîlnire a Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, preşedintele obştii, Zaharia Stancu, încheie momentul festiv asigurîndu-l pe fiul iubit al naţiunii că trebuie să aibă deplină încredere în scriitori. „Ne vom face datoria faţă de dumneavoastră. Ne-aţi dat sfaturi şi mijloace materiale.“

Sigur, în masa compactă de aplaudaci existau şi scriitori care nu puteau accepta dogmatismul, partinitatea, literatura angajată.

La discuţie ia parte şi un instructor al CC al PCR. Deşliu le mărturiseşte că se simte urmărit. Este marginalizat, numele lui este scos de pe genericele emisiunilor TV, nu i se publică nimic, trăieşte în mizerie în demisolul unui bloc din bulevardul Aviatorilor, nu are libertate de exprimare, „nu poţi să scrii ca Tolstoi despre ceea ce se întîmplă în lumea celor care ne conduc“, se justifică poetul.

Vrea să-şi predea carnetul de partid. Cei trei, speriaţi de intenţia lui Deşliu, încearcă să-l oprească, îi cer să-şi retragă vorbele. Sînt terorizaţi de pericol.

„Tu nu eşti Goma“, îi strigă Traian Iancu. Instructorul de partid îl avertizează că nu dă el, Deşliu, un ultimatum partidului. Poetul pare neclintit în hotărîrea lui. „Partidul nu e ceva abstract. Eu am terminat de mult cu mistica asta“. Acelaşi Traian Iancu, disperat că Deşliu părăseşte brusc discuţia, îl somează: „Opreşte-te aici! Nu pleca de lîngă noi pînă nu-ţi retragi cuvintele“.

De data aceasta, îndrăzneala Securităţii a depăşit orice limite. Deşliu este mai intens supravegheat. Fiecare pas, afară. Fiecare cuvînt, în casa din strada Dr. Tomescu. Microfoanele funcţionau în camera de zi, în baie, în bucătărie, în dormitor. Telefoanele ascultate şi fişate non-stop. Există, evocată de colegii scriitori, o zi în care Deşliu este agresat pe faţă.

În acea zi, Deşliu se duce la Uniune să ia prînzul. Intră. Se aşază la o masă cu scriitori cunoscuţi. Începe să comenteze „politice“. Ospătarul, obişnuit cu conversaţiile îndrăzneţe ale lui Deşliu, îi face semn că este înregistrat. Scrumiera? Deşliu ia obiectul-delict, se ridică şi pleacă.

În hol îl aşteaptă o echipă de bătăuşi. Vor să-i smulgă „proba“. Nu-i interesează că în fiecare secundă puteau fi surprinşi. Execuţia este profesională. Plin de sînge, de lovituri, Deşliu are puterea să se ridice, intră înapoi în restaurant şi declară: „Iată ce face Partidul Comunist“.

„Iubiri, dezastre, zîmbete, suspine

Nu s-au pierdut ca undele pe lac.

Tot ce-am trăit rămîne scris în mine

Ca vîrstele în cercuri de copac“.

Moral, îşi asumă bărbăteşte, demn trecutul: „Nu merge să spui: n-am trăit o bucată de vreme, cîteva anotimpuri. N-am fost decît o confuzie, dacă vreţi regretabilă“. Se identifică adesea cu Ovidiu, trist, însingurat, exilat; evocîndu-şi mereu greşelile tinereţii.

Deşi copleşit de erorile tinereţii – „Parcă un înger cu păcate grele mi-ar fi trecut prin inimă oftînd“ –, Deşliu devine un opozant pe faţă, deschis, al lui Ceauşescu.

Mea culpa

Deşliu şi-a făcut mea culpa. „Este, dacă nu greşesc, spune Nicolae Manolescu, singurul scriitor român care a recunoscut că a greşit şi care s-a angajat public să nu mai tolereze nici o manipulare ideologică şi politică a literaturii încă din timpul regimului comunist.“ Aşadar, în plină dictatură, a rupt-o cu propriul trecut, fără să se cruţe. Curajul lui, la un moment dat, s-a bazat şi pe puterea de a se dezice de laşităţile de dinainte.

O interceptare telefonică de la domiciliul lui Dan Deşliu, aflată în Arhiva CNSAS, reproduce cuvînt cu cuvînt refuzul poetului de a participa la Telejurnal „cu un gînd despre noul imn“. Deşliu îi taie jurnalistului de la redacţia literară oferta. „Noul imn este o tîmpenie, domnule Grecu. Adică textul. Muzica e frumoasă şi de un compozitor talentat.“ Jurnalistul insistă. „Maestre, nu ne-ar interesa această părere. Altceva!“ „De ce?, răspunde Deşliu. Eu nu spun decît ceea ce gîndesc.“

Cvasimuritor de foame, bolnav, redus la mizerie, Deşliu simţea presiunea exercitată asupra lui prin urmăriri operative ale Securităţii, cenzură şi alte persecuţii. Consideră că fiecare scriitor are o responsabilitate faţă de dezastrele care se întîmplă în jurul lui şi, într-o zi, scriitorii vor fi întrebaţi de ce au acceptat ca un singur om să aibă dreptate în toate domeniile. Nu se desparte doar de epoca lui Ceauşescu, ci de întreg trecutul lui politic.

Scrisoare către Iliescu

Aşa cum în martie 1989 i se adresase lui Ceauşescu, în 29 mai 1990, cu puţine zile înainte de mineriadă, Deşliu îi scrie lui Ion Iliescu. Printre altele, dezavuînd public uluitoarea afirmaţie a lui Silviu Brucan conform căreia poporul român nu s-a revoltat împotriva comunismului, ci, vezi doamne, doar împotriva ceauşismului.

Îi cere lui Iliescu să nu construiască măşti noi pentru o piesă veche, huiduită de public. Şi îl întreabă respectuos: „Dumneavoastră, domnule Iliescu, cînd aţi ieşit din PCR? pe 21 decembrie sau pe 22 decembrie 1989?“.

O moarte încă neelucidată

Venise la Neptun, ca în fiecare concediu, cu mari sacrificii materiale. Vînduse un tablou sau o icoană. Îi plăcea marea. Se afla şi într-o scurtă convalescenţă. Venise însoţit de Alina Maria Beiu şi de băiatul ei.

În ziua aceea de vineri, 4 septembrie 1992, marea la Neptun avea valuri cenuşii, prevestitoare de rău. Poetul s-a plimbat pe faleză şi după-amiază a ieşit pe plajă. S-a dus să înoate singur, în larg, dincolo de geamandură. A dispărut dintr-o dată. Toate încercările scafandrilor de a-l găsi au dat greş. „Îl îmbrăţişase marea cu labe fioros de drăgăstoase.“ Între Costineşti şi Vama Veche, de-a lungul a 20 de kilometri, este căutat asiduu.

S-a sfîrşit ca o corabie cu ancora frîntă, cum ar fi spus poetul. Cum a fost şi propria lui viaţă.

Scriitorul a vorbit mereu, obsedant, despre propria concesie morală. „Crimele sînt crime şi rătăcirile sînt rătăciri. E greu de admis că aceia care au comis crime o să îmbrace sutana preoţească. Dar cei care au mers pe cărări greşite şi cărarea i-a dus pînă la un punct critic, văzînd ei unde duce această potecuţă înflorită, care ajunge în balta de noroi amestecat cu sînge, se pot dumiri. Trebuie s-o facă.“

Deşliu este unul dintre puţinele cazuri ale culturii române în care convertirea nu e doar o robă de faţadă, nu doar o renegare a trecutului, ci o strădanie obsedantă de a-şi redobîndi demnitatea de creator, strădanie care uneori se plăteşte cu propria viaţă.

În numărul viitor: Documente din Dosarul „Dandu“

Din dosarele CNSAS I213914 şi I6195: Obiectivul „Dandu“ (Dan Deşliu)

n „Nu există libertate de exprimare.“

n  „Raiul comunist s-a dovedit un iad.“

n  „Părerea unuia este lege.“

n „Partidul nu e ceva abstract. Am terminat demult cu mistica asta.“

n „Toate neajunsurile de azi le-a adus comunismul.“

n „Totul e o farsă şi un circ.“

n „Exista tendinţa de a se pune gheara în gîtul scriitorilor.“

n „Scriitorii au fost dintotdeauna o armată de luptă, nu una de defilare.“

n „Dacă lucrurile nu se îndreaptă, eu îmi predau carnetul de partid.“

n „Tinichelele care atîrnă de coadă sau cele care atîrnă de gît nu reprezintă pentru mine nici o importanţă.“

n „În obştea scriitorilor, partidul este însăşi obştea.“