OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cred că un scriitor adevărat poate să-şi exprime teoria asupra literaturii prin cărţile de beletristică pe care le scrie. Îmi place la nebunie să ridic barierele dintre genuri şi cred că viitorul literaturii – chiar trebuie să se întîmple asta – e dispariţia genurilor literare. Un scriitor adevărat nu poate exprima decît ceea ce-i cere vocea lui interioară. Şi vocea interioară îşi găseşte singură registrul propriu în aceeaşi simfonie. Vorbeam cu Soviany şi cu Adela Greceanu despre acest lucru şi am numit acest nou tip de a scrie «cvasiliteratur㻓. Nu trebuie decît să deschidem cîteva dintre cărţile în proză ale Norei Iuga – Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara şi tînărul, Lebăda cu două intrări, poemul-roman Feţiţa cu o mie de riduri şi mai nou Hai să furăm pepeni – pentru a descoperi importanţa acestei declaraţii a scriitoarei. Fiecare nouă carte a Norei Iuga îşi găseşte un punct de sprijin în nevoia organică a autoarei de a scrie o literatură transgresivă – atît în plan estetic (Nora Iuga explorează noi formule literare cu fiecare volum), cît şi în planul social, autoarea mărturisind într-un interviu din Suplimentul de cultură (nr. 227/9-15 mai 2009) plăcerea resimţită în provocarea ordinii prestabilite: „Pentru mine foaia albă pe care scriu e o scenă şi pixul e trupul meu, care se mişcă pe această scenă, desenîndu-mi fiinţa interioară cu toate intenţiile previzibile şi imprevizibile“.

 

Ultima carte a Norei Iuga păstrează tot timpul în subtext această motivaţie ce presupune scrisul ca punere în scenă, ca spectacol, ca act provocator în care autorul se întîlneşte cu sine şi în care dispare orice certitudine. Totodată, provocarea literară presupune seducţia cititorului printr-o cruzime analitică asumată la nivelul explorării faptelor cotidiene. De altfel, scrisul Norei Iuga aminteşte de acea cruzime descrisă de Artaud, cel care cerea distrugerea universurilor prestabilite care-l împiedicau pe om să-şi „dovedească superioritatea asupra imperiilor posibilităţii“, cel care revendica dreptul de a face să danseze anatomia umană.

 

 

Este însă mult mai periculos să ataci valorile omologate atunci cînd literatura porneşte de la o întîmplare reală şi intens mediatizată pe unul dintre posturile de televiziune de mare audienţă. Romanul Norei Iuga porneşte de la povestea unei fetiţe rome de 10 ani, violată de un unchi cu cîţiva ani mai mare decît ea, care este dusă să avorteze un fetus de şase luni la o clinică din Anglia. Este deosebit de facilă intenţia analiştilor de a pune în centrul acestui roman problematica etică lansată de autoare, care presupune discuţia legată de accepţia socială a ideii de viol. În realitate, acest caz nu este decît un pretext pentru ca scriitoarea să-şi exploreze propriile amintiri de la vîrsta de 10 ani şi propria identitate incertă, aflată într-o continuă schimbare. De altfel una dintre revelaţiile romanului este voluptatea lipsei de identitate, căutarea şi cultivarea proteismului creator: „La mine se ating mereu culorile complementare, producînd cele mai stridente combinaţii, şi-mi place de mor anomalia asta a mea, mă distinge, înţelegeţi voi, cititorii mei care aici mă adoraţi, aici mă detestaţi, de ce sînt atît de fericită că sînt minoritară, dar nu că aş avea o altă identitate decît locuitorii pămîntului pe care m-am născut, ci pentru că simt, pe măsură ce mă pregătesc de decolarea definitivă, că n-am nici o identitate“.

 

Acestea fiind spuse, romanul Norei Iuga devine un permanent du-te-vino între ipostazele Norei de la 10 ani şi ipostazele Norei din prezent şi, totodată, un dialog între Nora A (fiinţa nonconformistă, gata oricînd să provoace şi să respingă ceea ce societatea şi legea morală iau drept idei inatacabile) şi Nora B (dublul raţional al Norei A, distanţa luată faţă de propriul exces, cea care o „ceartă“ şi pune întotdeauna la îndoială atacurile primei). De asemenea, trebuie pomenit faptul că în romanul Norei Iuga se aud nenumărate alte voci, precum vocea Floarei, protagonista cazului mediatizat, diferitele voci ale comunităţii rome, Nora de la 10 ani şi prietenii acesteia, precum şi vocile ce redau relaţia dintre fetiţa romă şi unchiul ei (minor la rîndul lui) ca o descoperire a sexualităţii şi a corpului. Ceea ce poate trece neobservat datorită centralizării problemei etice este abilitatea extraordinară a autoarei de a jongla cu toate aceste voci într-o manieră proprie unui mare scriitor. Departe de a fi doar o provocare a moralităţii tribului sau o extravaganţă artistică, romanul Norei Iuga lansează o discuţie mult mai interesantă, sesizată de Octavian Soviany (Tribuna, nr. 160/1-15 mai 2009): „poezia, ca şi sexualitatea sînt expresia unui elan vital, pe care autoarea îl plasează în afara domeniului raţiunii care lucrează împotriva vieţii“. Adevărata discuţie deschisă de romanul Hai să furăm pepeni nu orbitează în jurul întrebării „Ce este un viol?“, care nu este o problemă literară. Cred că este o eroare să atribuim literaturii calitatea de legislator, însă îi putem atribui acesteia calitatea de critică adusă tribunalului raţiunii.

 

Îmi amintesc din nou de Artaud, care insista asupra unei literaturi care se formează în noi „ca un nou organ“, „ca un al doilea suflu“. Autorul lui Le Pèse-nerfs atrăgea atenţia asupra erorii definiţiei – acceptate social – a omului „civilizat“. Pentru el, acesta ar fi „un monstru în care s-a dezvoltat pînă la absurd acea facultate de a extrage gînduri din actele noastre, în loc să identificăm actele gîndurilor noastre“. Artaud a insistat asupra acestei idei a culturii în acţiune, a susţinut o literatură şi o poezie capabile de a poseda viaţa. O cerinţă asemănătoare transpare în cuvintele Norei B (dublul raţional!): „Nu ştiu unde o să ajungă Nora A cu graba asta furibundă de a dezbrăca tot ce există pe lume pînă la nudismul absolut, pînă la sîngele absolut de iubire şi moarte: tînjim uneori să ne scoatem hainele cu care ne-a acoperit civilizaţia“. De altfel, jocul constant al dedublării vocilor narative, în care Nora B comentează ceea ce gîndeşte Nora A, demonstrează imposibilitatea de a ajunge la o concluzie în cazul mediatizat. Polemica dintre diferitele instituţii sociale este reluată şi ridiculizată de autoare în cadrul acestui roman, dezvăluindu-se astfel inumanitatea discursului public în dezbaterea unei asemenea probleme. Pe de altă parte, aceasta este şi maniera autoarei Nora Iuga de a purta aceeaşi discuţie, de data aceasta în literatură, într-o manieră fundamental diferită de cea purtată în mass-media. Nu cred însă că acest lucru ar trebui să ne determine să acordăm prioritate problematicii morale care se situează într-un plan secundar între temele romanului.

 

Mai interesantă mi se pare reflecţia – subtil lansată de autoare – asupra modului în care de obicei ne raportăm la anormalitate şi la iraţional: „pe traseele creierului curge bezmetic, nu gîndul, un curent anarhic, se rup mereu fără cauză; aşa ne explicăm noi treburile astea aruncînd piatra numai în căsuţele şotronului desenat cu creta pe trotuarul din faţa casei noastre… şi dacă ele, treburile astea, se supun altor legi decît cele ale şotroanelor noastre, dacă trimit semnale aberante care aparţin mai degrabă altor orînduieli şi aşezări, pe care ne place să le numim zona de absurd sau de anormalitate, uitînd că şi ele pot fi staţii de transmisie, turnuri de control care ne ghidează din spatele înţelesului? ş…ţ Am avut destul timp să văd că nimic nu-mi trezeşte mai mult interes decît ceea ce nu încape în baremul general: anormalitatea, rebeliunea – întunericul în care sclipătul cuţitelor urmăreşte jugulara logicei. Poate asta se întîmplă, pe traseele crepusculare ale creierului rulează Marele Mut, filmul care se rupe mereu şi totdeauna alb-negru, ca amintirea din uter, ca propoziţiunea din vis“. Nu trebuie să uităm că Nora Iuga a scris la început o poezie suprarealistă şi că scriitoarea a frecventat grupul oniricilor cu care a fost asociată, fapt ce a dus la interzicerea cărţilor acesteia timp de aproape un deceniu. Adevărata luptă, adevărata polemică a acestui roman se poartă între eul care scrie, cel care are curajul de a vorbi prin afecte, intensităţi, experienţe, curajul de a gîndi în nume propriu şi un „supra-Eu“ reprezentat de societate, un fel de morală a tribului care nu se dă înapoi de la a pronunţa sentinţe de moarte în numele normalităţii. Ceea ce Nora A susţine în acest roman – justificarea violului ca act vital îndreptat înspre viaţă – este pînă la urmă discutabil şi relativizat prin dedublarea vocilor narative şi, pe lîngă acestea, este desfiinţat prin intermediul uneia dintre vocile romanului: „Eventualele legături existente între tot ceea ce am divagat aici şi viol, ca forma cea mai autentică şi cea mai veche de normalitate sexuală, sînt pur întîmplătoare şi vă rog să le treceţi cu vederea, pentru că peste douăzeci de minute parcă văd că le voi contesta“.