Nr. 746 din 31.10.2014

Istorie culturală
Avanpremieră
Focus
Editorial
Eveniment
în dezbatere
Polemici
Opinii
Informaţii
Interviu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Aprilie   |   Numarul 469   |   Dreptul la educaţie şi segregarea şcolară a copiilor romi

Dreptul la educaţie şi segregarea şcolară a copiilor romi

Autor: Enik˝o Magyari-Vincze | Categoria: | 2 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Politica economică şi drepturile omului
 

Dreptul la educaţie este unul dintre drepturile universale ale omului. Totuşi, aşa cum ne arată studiul despre politicile educaţionale şi situaţia şcolară a copiilor din nouă ţări europene1, accesul chiar şi la învăţămîntul definit drept obligatoriu este problematic. Mai ales în cazul copiilor de imigranţi din statele Europei de Vest şi ale celei de Nord, precum şi în cazul copiilor autodeclaraţi romi în ţările din Europa Centrală şi de Est. Cercetători, activişti ai drepturilor omului, factori decizionali îşi pun întrebarea: dacă statul asigură prin Constituţie şi/sau alte legi dreptul la educaţie al tuturor copiilor (şi în această categorie nu intră doar cei care au calitatea de cetăţeni) şi dacă el stabileşte perioada învăţămîntului obligatoriu, de ce nu pune în practică propriile sale reglementări? Întrebarea este cît se poate de actuală, nu doar din cauza statisticilor alarmante, ci şi din motivul că legea învăţămîntului – aflată în proces de reelaborare la noi – trebuie să reflecteze şi asupra acestui lucru.
 

Unii afirmă că în România s-au definit şi implementat deja suficiente iniţiative şi s-au cheltuit suficienţi bani în vederea îmbunătăţirii accesului copiilor de etnie romă la educaţia şcolară. Alţii nu sînt deloc convinşi de acest lucru (printre ei, cîţiva activişti romi susţin chiar că toată strategia incluzionistă este un eşec), iar alţii consideră că îmbunătăţirea de facto din această sferă a vieţii se va putea asigura doar cu armonizarea politicilor educaţionale pentru romi cu politicile din celelalte domenii (locativ, al muncii, al sănătăţii etc.) şi numai în contextul schimbării radicale a întregului sistem de învăţămînt românesc. Oricare ar fi aprecierile, putem cădea de acord asupra faptului că educaţia şcolară, pe de o parte, este calea prin care individul se poate realiza în viaţa sa adultă atît pe plan economic, cît şi social, parcurgînd trasee de mobilitate socială. Dar, pe de altă parte, trebuie să observăm că ea este unul dintre mecanismele prin care se perpetuează inegalităţile sociale şi statutul dezavantajat al multora, printre altele şi din cauză că accesul la educaţia şcolară este strîns legat de accesul la locuire, locuri de muncă decente sau sănătate – toate aceste aspecte ale vieţii fiind interdependente, determinînd oportunităţile individului şi, într-un final, constituind acel cerc vicios prin care, în cadrul anumitor categorii sociale, se cumulează exponenţial şi se moştenesc dezavantajele structurale de-a lungul multor generaţii.

 
De ce statul român nu este capabil să asigure de facto drepturile de bază ale fiecărei persoane şi de ce acest lucru se întîmplă cu precădere în cazul celor care se autodefinesc şi/sau sînt percepuţi drept romi? Această „inabilitate“ pînă la urmă rezultă din mecanisme structurale, din lipsa voinţei şi/ sau a capacităţii de a pune în practică la nivel local legislaţia existentă şi, nu în ultimul rînd, din atitudinile şi prejudecăţile antiţigăneşti ale actorilor de la diversele niveluri ale sistemului educaţional.
 

Politicile educaţionale pentru romi
 

În România, politicile educaţionale pentru romi s-au elaborat în două cadre generale – cel al politicilor privind minorităţile naţionale şi cel al politicilor privind accesul la educaţie a grupurilor dezavantajate, ele structurîndu-se în politici pentru oportunităţi egale, politici privind segregarea/desegregarea şi politici referitoare la limbă şi cultură (şi la educaţia multiculturală sau, mai nou, la cea interculturală).

Primele măsuri vizînd politicile pentru oportunităţi egale, aduse între 1998 şi 2000, au fost acţiunile afirmative care asigurau locuri speciale pentru romi la universitate (în primul rînd, la specializarea de asistenţă socială) şi la liceu. Mai departe, crearea poziţiei de inspector pentru romi la inspectoratele şcolare judeţene şi a consilierului pentru romi la Minister, lansarea programului de mediere şcolară „A Doua Şansă“, precum şi iniţiativa privind grădiniţele estivale se înscriu în perimetrul măsurilor reparatorii care şi-au propus să îmbunătăţească accesul copiilor de etnie romă la educaţie. În sine, toate aceste măsuri sînt eforturi lăudabile, dar în realitate şi în viaţa de zi cu zi, ele nu întotdeauna funcţionează bine, căci nu sînt însoţite de investiţii financiare adecvate şi de atitudini favorabile.
 

Politicile împotriva segregării şcolare s-au conturat în urma acţiunilor unor organizaţii neguvernamentale pentru romi, care au reuşit să conştientizeze în rîndurile factorilor guvernamentali existenţa acestui fenomen şi au impus recunoaşterea lui ca o manifestare a discriminării. În aprilie 2004, MECT a elaborat şi publicat o notificare prin care a condamnat segregarea şi a lansat apelul către factorii centrali şi locali privind elaborarea strategiilor de desegregare eficiente. Din cauza structurii administrative decentralizate, a lipsei legislaţiei şi a măsurilor de sancţionare a unităţilor şcolare în care se înregistrează fenomenul de segregare, această notificare nu s-a pus în practică la nivelul inspectoratelor şcolare. În 2006, Romani Criss, în raportul său către Comisia Europeană, a observat exact aceste lucruri, şi-a continuat activitatea de monitorizare a şcolilor segregate în multe regiuni ale ţării, iar în februarie 2007, mobilizînd alte cîteva organizaţii, dar şi MECT, a lansat un Memorandum privind colaborarea instituţională în lupta împotriva segregării. Ordonanţa Ministerială nr. 1.540 din 19.07.2007 a fost adoptată în urma acestor acţiuni şi a fost explicită în definirea segregării ca formă a discriminării, care funcţionează ca un obstacol în calea accesului copiilor romi la educaţie de calitate.

Considerarea segregării şcolare ca formă de discriminare şi definirea unităţilor segregate drept acelea în care sînt cuprinşi mai mult de 50% copii romi nu contestă, desigur, recunoaşterea dreptului de a învăţa la şcoli (şi) în limba romani. Începînd cu 1998, politicile privind învăţămîntul pentru minorităţile naţionale au început să fie aplicate şi în cazul romilor. Drept consecinţă, au început să se creeze, în şcoli, condiţii pentru predarea acestei limbi, precum şi a tradiţiei şi istoriei romilor. Printre acestea se află formarea, în cadrul învăţămîntului superior, a cadrelor didactice de specialitate. Cu toate acestea, se poate observa că limba romani este subapreciată şi stigmatizată în societatea românească şi există riscul ca dreptul la învăţămîntul în limba maternă, în cazul romilor, să fie manipulat în direcţia legitimării învăţămîntului segregat. Oricum ar fi, discrepanţa între gîndirea în termenii redistribuţiei economice şi în cei ai recunoaşterii culturale continuă să caracterizeze, şi în cazul romilor, mişcarea pentru drepturile minorităţilor. În această privinţă, influenţa modelului minorităţii maghiare este tranşantă.
 

Segregarea şcolară a copiilor romi

 

Cercetările în domeniu ne arată că printre cauzele segregării şcolare găsim atît unele de natură structurală, cît şi unele care ţin de prejudecăţi şi alte concepţii culturale privind convieţuirea între persoane de diferite etnii. Printre primele, cu siguranţă, se află segregarea rezidenţială a comunităţilor de romi – fenomen provocat, la rîndul său, şi de stabilirea/mutarea lor la marginile localităţilor şi/sau de pauperizarea zonei în care trăiesc. În condiţiile în care înscrierea la şcoală nu mai este condiţionată de locuirea în vecinătăţile unde se află unitatea de învăţămînt, segregarea rezidenţială în sine n-ar trebui să fie un obstacol în înscrierea copiilor romi în alte şcoli decît cele aflate în cartierul în care ei trăiesc. Dar alte cauze, ce ţin tot de condiţia materială a ghetoului şi a familiei (lipsa transportului în comun în aceste zone şi imposibilitatea de a asigura transportul copiilor prin alte căi), reproduc relaţia dintre segregarea rezidenţială şi cea şcolară. Mai departe, cea din urmă se poate datora şi faptului că părinţii majoritari îşi retrag copiii din clasele şi/sau şcolile unde copiii romi se află într-un număr mai mare, lucru perceput a fi „insuportabil“ pentru ei. Venind în preîntîmpinarea retragerii copiilor români din şcolile lor, cadrele didactice, de multe ori, preferă să refuze să înscrie copiii romi. Segregarea poate să apară şi din cauza temerii părinţilor romi de a-şi trimite copiii la şcolile mixte şi a dorinţei lor de a-i proteja, înscriindu-i „printre cei care sînt la fel ca ei“.
 

O cercetare realizată recent în Timişoara2, oraş definit drept modelul multiculturalităţii şi al convieţuirii interetnice, ne arată că romii nu prea şi-au găsit locul în această zonă. Statistica Ministerului Educaţiei pentru anul şcolar 2004/2005 reflectă că proporţia copiilor preşcolari şi şcolari romi înscrişi în sistemul de învăţămînt al judeţului se află în jur de 3% faţă de numărul total de copii preşcolari şi şcolari din acest sistem. Cam în acelaşi procent sînt prezenţi elevii romi în învăţămîntul gimnazial, ponderea lor faţă de numărul total de elevi fiind un pic mai mare în clasele I-IV (în jur de 6%). Acest procent este mai scăzut în sistemul de învăţămînt preşcolar (dintre preşcolari doar 2% sînt copii ai căror părinţi se declară romi) şi este cu mult mai scăzut la nivelul claselor IX-XIII (care include toate formele de învăţămînt, adică licee, şcoli profesionale şi şcoli de ucenici), el fiind doar de 0,003. Investigaţiile noastre, prin metodologii cantitative şi calitative, s-au efectuat în opt şcoli ale oraşului, dar şi în alte cadre ale evenimentelor legate de proiect, precum şi la un număr de 50 de familii. Pe baza datelor colectate de la şcoli, putem concluziona că (din varii motive) ele au cîteva clase segregate şi că în oraş, în vecinătatea unei şcoli unde nu este înscrisă nici o persoană care se declară romă, funcţionează o şcoală cu o populaţie de elevi romi cu o pondere mai mare de 50%, ea nefiind o instituţie în care învăţămîntul se derulează în limba romani.
 
Cu ocazia discuţiilor purtate la şcoli şi la diverse evenimente legate de proiect, ne-am putut da seama că problema segregării şi cea a desegregării este învăluită într-o ceaţă densă. Unul dintre cele mai problematice aspecte ale sale se arăta a fi confuzia între dreptul minorităţilor naţionale la învăţămînt în limba maternă (şi, implicit, la menţinerea şi dezvoltarea culturii proprii) şi dreptul copiilor, indiferent de etnie, gen şi statut socio-economic, la educaţie de calitate (şi, implicit, la desegregare). Poate şi mai dificilă s-a dovedit a fi recunoaşterea existenţei stereotipurilor antiţigăneşti proprii şi a mecanismelor de discriminare structurală înglobate în instituţiile şcolare ale locului. Cu ocazia vizitei sale la AFŢPCN, ministrul Educaţiei de la acea dată (noiembrie 2008) şi-a exprimat indignarea faţă de întrebările părinţilor şi ale mediatorilor şcolari legate de înscrierea copiilor romi la grădiniţe, în sensul că „aşa ceva nu se întreabă un ministru“. Pe deasupra, făcînd apel la „democraţia care se practică de jos în sus“ şi la o (falsă) lipsă de populism din partea Guvernului (dar pînă la urmă negînd asumarea „propriilor“ decizii), ministrul a accentuat de mai multe ori că Ministerul nu are nici posibilitatea, dar nici obligaţia să implementeze reglementările sale şi/sau să supravegheze această implementare. Acest fals argument „a uitat“ de obligaţia Guvernului de a executa nu doar la nivel central, ci (prin forurile sale locale) şi la nivel local legile statului, care (odată ac-ceptate) sînt obligatorii pentru toată lumea.
 

Chiar dacă educaţia şcolară a majorităţii femeilor cu care am discutat şi care au copii de vîrstă şcolară sau preşcolară este foarte redusă, doar unele avînd opt clase absolvite, cele mai multe dintre ele consideră că azi nimeni nu se mai poate descurca fără şcoală. Chiar dacă nu au prea mare încredere în această instituţie, sau nu au prea mari speranţe în legătură cu orizontul maxim pînă la care copiii lor ar putea să ajungă, sau chiar dacă înfruntă mari lipsuri materiale, care le fac de multe ori să fie disperate în legătură cu posibilitatea de a-şi trimite copiii la şcoală, şi chiar dacă trebuie să lupte împotriva tratamentului lor nedrept, ele îşi exprimă speranţa că şcoala va face ca fetele şi băieţii lor să trăiască altfel decît au trăit ele. În viaţa lor de zi cu zi nu au prea multe repere faţă de care ar putea să creadă că viaţa lor şi a familiilor lor s-ar îmbunătăţi, dar, dincolo de rutina cotidiană a supravieţuirii, chiar dacă nu este un element pe care să-l poată controla sau un factor pe care să-l agreeze prea tare, proiectează asupra şcolii o serie de aşteptări. Acceptarea, nevoită, de fapt, a situaţiei în care se află nu înseamnă, în cazul acestor femei şi bărbaţi, că ar fi renunţat la visurile proiectate în viitor, ceea ce arată că nici „trăirea în prezent“ nu este lipsită de abilitatea de a face planuri dincolo de supravieţuirea de pe o zi pe alta. Şi faptul că aceste planuri au de a face – poate doar în lipsa alternativelor, dar oricum, asta este situaţia – cu una dintre instituţiile societăţii în care trăiesc reflectă foarte clar că ei/ele (chiar dacă, în diferite măsuri, îşi păstrează sentimentul diferenţei) doresc să se integreze în comunităţile din jurul lor. Excepţie fac doar familiile de gabori care – făcînd referire la tradiţiile strămoşeşti – rămîn consecvenţi ideii de a nu trimite copiii lor (mai ales fetele) la şcoală de la un anumit nivel încolo. Această decizie rezultă în mai mică măsură din dorinţa lor de a nu se amesteca cu alte „naţii“ (cu toate că nici acest element nu îi este străin), ea mai degrabă se înrădăcinează în cultul şi strategia protecţiei fetelor (şi, prin ele, a onoarei familiale), precum şi în speranţa (chiar dacă tot mai puţin realistă) de a-şi putea asigura traiul din meseriile lor tradiţionale, învăţate din tată în fiu.
 

Problemele din domeniul şcolarizării nu sînt, deci, problemele romilor, ci ţin de relaţia dintre ei şi majoritari, fiind generate de o serie de precarităţi materiale, ierarhii sociale şi prejudecăţi culturale, care, toate împreună, îngreunează accesul la educaţie şcolară şi la performanţele recunoscute drept adecvate în această sferă. Segregarea şcolară (împreună cu ghetoizarea rezidenţială) cu siguranţă acutizează această problemă, făcîndu-i incapabili pe indivizi să se afirme altfel decît acest sistem le permite. Mai departe, ea privează atît romii, cît şi neromii de beneficiile diversităţii culturale. O societate şi un stat care permit ca segregarea şcolară să existe sau nu fac totul (inclusiv prin politicile lor economice) pentru a o elimina au mari deficienţe în asigurarea drepturilor sociale, economice şi culturale ale cetăţenilor lor.

 

–––––––––––––––––

1. Cercetarea comparativă în cadrul proiectului EDUMIGROM, cu finanţarea Programului Cadru 7 al Consiliului Europei, se va derula pînă în 2011, în Ungaria, Slovacia, Republica Cehă, România, Germania, Franţa, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia.

2. Investigaţia s-a derulat în perioada august 2008 - ianuarie 2009, în cadrul proiectului „Femei rome împotriva segregării“, elaborat şi implementat de către Asociaţia Femeilor Ţigănci „Pentru Copiii Noştri“ (AFŢPCN) din Timişoara, cu sprijinul Roma Education Fund/Open Society Institute.

 


Comentarii utilizatori

romiiboris marian - Joi, 9 Aprilie 2009, 10:05

O problema de secole, ca și cu afro-americanii, nu se rezolvă usor, iar xenofobia are un rol dezgustator

dreptul la educatie??!!sever anton - Marti, 14 Aprilie 2009, 22:11

Intotdeauna statul este dator sa faca ceva pentru tigani, acestora, insa, nimeni nu le cere nici un efort sa isi schimbe conditia. O groaza de ONG-uri idioate le plang de mila.La cantinele sociale este plin de tiganci cu puradei in brate si cu barbati plecati in Italia la furat. Ca unul care a lucrat 15 ani in politie, la OP, pot sa va dau doua idei a unor tiganci :
1. a nu se spala ,a cersi, a nu respecta normele de buna purtare este modul lor de viata( tiganca din loc. Spini, jud. Hunedoara)
2."facem copii ca sa-i depasim numeric pe romani"-o discutie purtata cu o tiganca din Deva, dupa o vizita a reprezentatiilor primariei in zona de unde urma sa fie evacuata impreuna cu mai multe familii de tigani care transformasera zona in focar de infectie.
Nu le mai plangeti de mila. Modul de viata este atent urmarit de elitele acestei minoritati. Aceste elite nu doresc o integrare a tiganilor.

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Profil de preşedinte (I)
Ideologia Băsescu
În numele tatălui
România după Băsescu: epoca postbelică
Profil de preşedinte (II)
Cele mai comentate articole
„Ajunge zilei povara ei“
România după Băsescu: epoca postbelică
În numele tatălui
Efectele „originalităţii“ constituţionale
DNA
Cele mai recente comentarii
Multzumesc pentru raspuns....
@un elev
Incredere in DNA
Precizari
foarte bine argumentat
 
Parteneri observator cultural
Kilipirim