OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan PETRESCU
In raspar
Editura Nemira, Bucuresti, 2000, 446 p., f.p.


Am citit pe nerasuflate, cu delicii perverse, cartea sau, mai bine zis, colectia de provocari eseistico-publicistice pe care directorul executiv al Editurii Nemira, Dan Petrescu, a adunat-o intre copertile acestui volum de 440 de pagini, cu o linie dreapta hasurata pe coperta. Spun „delicii perverse“ intrucit imi imaginam deja, citindu-l, reactiile urzicate ale reprezentantilor intelighentiei romanesti de toate orientarile politice, multi dintre ei atinsi rau de tot la onoare in aceste pagini vii, caustice, subiective, nedrepte uneori (dar aproape intotdeauna pline de spirit si inteligenta) ale unui eseist de calibru, afin, prin eruditia ludica, unor Luca Pitu si Sorin Antohi, pe cit de incomod (chiar dificil), pe atit de spumos (chiar sclipitor), apropiat, ca spirit polemic, de Goma si I.P. Culianu (cel din articolele de atitudine), mai putin vehement decit ei, mai exact insa si mai taios.

Dupa cum era de asteptat, reactiile „urzicate“ nu au intirziat sa se manifeste. Cel mai prompt, dar si cel mai previzibil dintre cei in cauza a fost, ca de obicei, Alex. Stefanescu, in numarul 27/2000 din Romania literara. Imi pot inchipui reactia sceptic-amuzata a lui Dan Petrescu in urma lecturii respectivei cronici: punct ochit, punct lovit, daca ne gindim la numeroasele intepaturi polemice la adresa cronicarului literar al Romaniei literare. Prin urmare, avem de-a face cu o polemica in si, iata, dincolo de intervalul prins in paginile acestei carti. Din pacate, Dan Petrescu cade si el, uneori, in acelasi pacat omenesc, prea omenesc al injustitiei din enervare idiosincratica (voi arata mai incolo de ce si cum), insa cel putin o recunoaste si si-o asuma: „Sigur, ma mai si enervez sau simulez enervarea, fiindca, la urma urmelor, serios considerind lucrurile, ce se intimpla in Romania mi se pare o continua jignire adusa inteligentei“. Isi mai asuma si alte pacate, pe care criticii care il contesta nu si le asuma, desi se vad uneori de la o posta: de pilda, D.P. isi permite sa scrie despre carti pe care afirma ca nu le-a citit, mai mult, ca nu le va citi niciodata, din pricina unor prostii „relevante“ pe care autorii lor le-ar fi rostit, intr-un moment sau altul (v. Mic interludiu despre placerea de a nu citi sau Pe necitite). Pacat, caci unele chiar merita.


Un spirit ludic si underground

Avem de-a face, inainte de orice, cu o culegere de note, notite si articole, opinii si reactii carora li se adauga citeva eseuri critice superbe, de mare portanta (Scandalul Sokal, Ce-a mai facut Wittgenstein, Perversitati retorice – o analiza sagace, exacta, neconcesiva a Paradoxului roman de Sorin Alexandrescu, Unde e melancolie e si dulce poezie – in care analizeaza poeticitatea rimelor involuntare din articolele de opinie politica ale Ilenei Malancioiu). Majoritatea notelor si a articolelor incluse in volum, grupate in patru sectiuni: Revolutia ca literatura, Carti enervante, Mediatice si Colaterale, au aparut, de-a lungul ultimilor doi ani, in ziarul National. Iata deja un motiv de suspiciune... Scandal jurnalistic, cirteala de Gica Contra in haina intelectuala? Comoditatea de a suplini eseistica „serioasa“ prin publicarea unor bruioane critico-eseistico-polemice si a unui puzzle de reactii sur le vif? Ei bine, nu, sau nu numai.

Textele din volum dezvaluie o intreaga serparie, jocuri de putere si influenta ideologica, rivalitati si probleme majore, politico-institutionale, ideologice s.a. extrem de delicate a caror despicare in patru, in patruzeci si patru etc. nu o vom termina nicicind. Inainte de orice insa, In raspar e o carte-document care mizeaza pe inteligenta, iar inteligenta eseistului si a disidentului iesean, demn reprezentant al vechii traditii eline a scepticismului cinic si al „stiintei vesele“ nietzscheene, are doua laturi: provocarea, nonconformismul, libertatea gindirii critice – pe de o parte. Gratuitatea ludica si esteta – pe de alta. De aici, ambiguitatea voita a titlului, care trimite, in acelasi timp, la nonconformismul autorului (mereu in raspar declarat cu „ierarhiile stabilite sau pe cale de a se solidifica“, reactionind acid si pe faza la „insultele aduse inteligentei“), dar si la estetismul decadent, rafinat pina la venin, capricios si suficient siesi al personajului din romanul omonim al lui Huysmans. De fapt, tocmai inteligenta ludica, intelectualitatea critica si rafinata il scuza si il justifica, iar „liniile de forta“ si de coerenta ale volumului sint cele ale personalitatii sale. Cu siguranta, a existat, in alcatuirea acestui volum, si un calcul strategic si comercial, de editor. Volumul este o seismograma, o veritabila sectiune subiectiva, „fierbinte“, prin mentalitatile, scandalurile si jocurile de interese care caracterizeaza culisele societatii romanesti de azi, o „gazeta de perete“ a cimpului nostru cultural din ultimii ani: „...am extins demersul critic si la atmosfera din jurul lumii literare, sondindu-i acesteia, pe cit posibil, culisele, adesea mai captivante decit ce filtreaza la suprafata – e doar un efort de rationalizare; nu am avut neaparat intentii pamfletare, ci insecticide“.

Pe de alta parte, nici un „caz“ nu-i scapa: de la cazul Revolutiei din decembrie 1989 si cazul I.P. Culianu la cazul Literatorul, cazul Coloanei fara sfirsit, cazurile Caraion si Goma, Eliade si Sebastian, Cartea neagra a comunismului si, fireste, „cazul Eminescu“, polemicile in jurul multiculturalismului, postmodernismul romanesc si generatia ’80 (din a carei aripa ieseana face parte si D.P.), reinterpretarile istoriei si miturile nationale, starea pietei editoriale, premiile, ierarhiile si „mafiile“ literare, (neo)ortodoxismele, situatia din TVR, vechea si noua Securitate, disidenta in Est si rezistenta prin cultura, toate – prilej de pasionante incursiuni „arheologico-psihanalitice“ in micile istorii personale si in marea istorie... Nu lipsesc cazurile Rona Hartner, Vergil Hincu, Pavel Corut, mama Omida... Un scanning holografic al Romaniei de azi in 440 de pagini. Cei care se vor apleca, in viitor, asupra acestei perioade tulburi si agitate vor gasi aici o adevarata mina de aur. Sa punem insa punctul pe i: D.P. e un antifundamentalist si antiautoritarist inrait, un spirit underground, un anarhist critic si ludic, ieri (in perioada revistei iesene Dialog si a dialogurilor anticomuniste cu Liviu Cangeopol de la Radio Europa Libera), ca si azi. Mi se pare, de aceea, imoral ca tocmai Alex. Stefanescu, un autor care nu s-a remarcat prin nici un act de curaj real inainte de 1989, sa-l caracterizeze astfel: „ne intrebam daca nu cumva inainte de 1989, cind a protestat impotriva lui Ceausescu, Dan Petrescu a facut-o nu ca «disident», ci pur si simplu, ca o persoana recalcitranta, care s-ar fi razvratit impotriva oricarei autoritati“.

E dreptul lui Dan Petrescu (si al oricarui intelectual liber) sa se razvrateasca, la o adica, impotriva oricarei autoritati, mai ales atunci cind aceasta se numeste Adrian Paunescu, Sergiu Nicolaescu sau Mihai Ungheanu si, de ce nu, Augustin Buzura, Alex. Stefanescu, Eugen Simion sau Fanus Neagu. Cit despre personalitati precum Andrei Plesu sau Gabriel Liiceanu (personalitati, iar nu tabuuri), lucurile se pot discuta si, dupa cum se vede, se tot discuta. Lista e, oricum, mult mai lunga, aproape nimeni din viata noastra literara nu scapa (cu exceptia unor scriitori publicati la Nemira si a altor citorva cazuri, intre care Paul Goma, Liviu Antonesei), toti sint prinsi, intr-un fel sau altul, in offside, mai caustic sau mai simpatic-anecdotic, adeseori cu un haz nebun. Aflam ca lui Dan C. Mihailescu i-a fatat vaca sau cum Alexandru Musina se confeseaza in versuri in Familia nr. 10/1999: „Ce bine-i sa fii tare in carici!/Aproape ca uitasem dimineata/In care te trezesti simtind cum viata/Pulseaza-n cele doua bile mici.“ – totul intr-un puzzle aiuritor, in care intra orice. E limpede, Dan Petrescu nu are „nimic sfint“ dar, cum spuneam, asta-i farmecul si miza personajului. Pentru el, autorii sint, pur si simplu, autori si oameni (mai buni sau mai rai), cu pacatele lor... si nu mai mult decit atit. Aproape ca nu exista formulare ridicola care sa scape de vitriolul eseistului, iar cel mai adesea executiile sint „exacte“, in flagrant, ca atunci cind il „prinde“ pe C. Stanescu cu enormitatea „Burebista = sef de stat roman“, plasata intr-un interviu cu Al. Paleologu sau cind il ridiculizeaza pe tinarul Razvan Voncu pentru includerea lui Emil Mladin in „paradigma lui Hermann Hesse“... Exactitatea, argumentatia redutabila, speculatia brianta caracterizeaza majoritatea eseurilor sale critice din Colaterale.

Un eseu despre hazardul obiectiv in istoria paranoica a Romaniei ii prilejuieste o serie de argumente cutremuratoare (si „fantapolitice“) privind ipoteza asasinarii lui I.P. Culianu (prieten apropiat si cumnat), ipoteza pe care o creditez, la rindul meu, ca perfect verosimila: anume ca dupa asasinarea lui I.P. Culianu, domiciliul i-a fost violat si o parte din dischete furate. Or, se stie ca profesorul se amuza sa construiasca pe computerul personal virtualitati ale politicii mondiale, iar cu putin inaintea mortii ii marturisea unui student ca facuse o descoperire importanta care-i punea viata-n pericol...
Cita deosebire, oricum, intre acest eseist pe cit de ludic si de talentat pe atit de erudit, apt sa se miste dezinhibat si dezinvolt, la nivel inalt (dar pe un ton hitru, popular, coroziv) intre literatura (de toate felurile), filozofie, antropologie, epistemologie, istoria ideilor, politologie etc. etc. si – de cealalta parte a baricadei – mahalagismul vioi dar gaunos al unui Nicolae Iliescu sau inchizitorialismul isteroid al lui Cristian Tudor Popescu, oameni talentati dar... Cind spun „baricada“ gresesc totusi, pentru ca adversarii lui D.P. sint tocmai aceia care judeca in categorii maniheiste.


Enervarea ca terapeutica

Iata acum o parte din cartile aparute in ultimii ani si care il „enerveaza“ pe D.P.: Cristian Badilita (Nodul gordian), Silviu Brucan (De la capitalism la socialism si retur – N.B.: aparut la Nemira) Mircea Daneliuc (Pisica rupta), Herbert Zilber (Actor in procesul Patrascanu), Alexandru Vona (Ferestrele zidite), Titus Popovici (Cartierul Primaverii), Katherine Verdery (Compromis si rezistenta), S. Damian (Replici din burta lupului), Dumitru Tepeneag (Hotel Europa si Pont des Arts), Augustin Buzura (Recviem pentru nebuni si bestii), Mircea Cartarescu (Nostalgia). De ce enervante? Prin „sacrificiile aduse unor idoli vetusti“. Altminteri „nu sint carti propriu-zis proaste: sint bine scrise, autorii lor sint oameni indubitabil inteligenti si informati, care, uneori, au produs si alte lucruri, demne de toata admiratia; in cazurile de care ma voi ocupa, ceva suna fals...“ Putem descoperi, in aceste cronici acide, multe umori personale, idiosincrazii si antipatii „strategice“ ale autorului. Nu ii putem contesta insa – eu, cel putin, n-am s-o fac – verva de zile mari, eleganta si inteligenta argumentelor, intotdeauna avizata, spiritul sau critic nonconformist si liber intr-o lume literara a elogiilor si a executiilor conformiste. Multe din aceste carti isi merita critica (romanul lui Buzura indeosebi: „o uriasa vorbarie plicticoasa“, onorabil daca ar fi avut vreo 200 de pagini mai putin, sau cele ale lui Tepeneag: „exercitii cu totul modeste, pentru nivelul unor seminarii de teoria literaturii“..., „satisfactie analoaga descifrarii de cuvinte incrucisate“ ).

E, aici, o problema de gust si de optiune estetica. Ar fi absurd, dogmatic si, pina la urma, prostesc sa i-o imputam, cum fac atitia oameni onorabili pentru care a nu-ti placea un autor (eventual „mare“, „important“) e o crima de les-majestate sau un „handicap“ intelectual. E dreptul lui Dan Petrescu sa fie iritat de „autoritarismul subiacent“ si de „infantilismul atitudinii“ din volumul lui Cartarescu, asa cum e dreptul lui Razvan Radulescu sa nu-i placa Eminescu. Si pe mine m-a iritat putin, recunosc, tratamentul gen nod in papura pe care D.P. il aplica Nostalgiei lui Cartarescu (o carte absolut extraordinara). N-am sa examinez aici motivele care-l mina in lupta pe D.P., si pe care le regasim, intr-o forma sau alta, si la alti reprezentanti extrabucuresteni ai generatiei (Al. Musina in special), care vad in desprinderea pe culoarul postmodern a lui Mircea Cartarescu o tradare sau un „pact cu diavolul autoritarismului cultural“ (prin Editura Humanitas). Ele pot fi discutate. Aprob insa relativizarea polemica a elogiilor encomiastic-promotionale gen E. Reichmann („o aparitie orbitoare pe firmamentul palid al literaturilor europene“) printr-o scanare a romanelor europene ale momentului. Ca, pina la urma, D.P. nu reuseste sa ii reproseze lui M.C. decit ca „scrie o proza prea inchisa la nasturi“ e un capriciu legitim, care il priveste personal. Prefer, oricum, o „contestare“ competenta in genul celei a lui Dan Petrescu decit un elogiu plin de inexactitati in care cutare carte a lui Mircea Cartarescu e tratata ca un roman traditional.
Ca si tizul sau fotbalistic (din perioada cind juca la Steaua), Dan Petrescu se pierde adeseori in driblinguri prelungite pe extrema, lasind, aparent, spatii libere in aparare. Capacitatea de travaliu si inteligenta pozitionarii il ajuta sa acopere insa tot terenul de joc. Critica lui (a eseistului, nu a fotbalistului) reprezinta un simptom de sanatate intr-o lume culturala ca a noastra. O lume care isi merita si soarta, si tratamentul aplicat.