OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela Adamesteanu
Drumul egal al fiecarei zile
Editia a IV-a revazuta, Cronologie si prefata de Sanda Cordos,
Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2005, 264 p.

Aparut in 1975 si aflat la cea de-a IV-a editie, romanul de debut al Gabrielei Adamesteanu, Drumul egal al fiecarei zile, s-a bucurat si continua sa se bucure de o primire critica favorabila. Spre deosebire de scrierile esopice si de romanele parabola atit de gustate in perioada comunista, romanul reuseste sa-si mentina proaspat interesul dupa 1990. Nici esopic, nici disident, Drumul egal al fiecarei zile propune o perspectiva onesta asupra unor vremuri tulburi, care necesitau alegeri complicate si dureroase din partea unor oameni confruntati cu o realitate socio-istorica extrem de dura, cea imediat urmatoare instaurarii comunismului in Romania. O perspectiva lipsita de acuze, de moralizari de prisos, o perspectiva dincolo de bine si rau, centrata pe o tragica supravietuire, cu toate compromisurile si lasitatile sale, o perspectiva tulburator de umana.

- Mirajul normalitatii
Romanul reface, fara romantari si fara disimulari, traseul personajului-narator, Letitia Branea, din adolescenta pina in pragul maturitatii, intr-un univers inchis, marcat de teroare si lipsuri. Experientele naratoarei, de la iubire la ura, micile aventuri din facultate, totul se impregneaza de realitatea comunista prafuita si terna, plina de spaime. Onestitatea pe care si-o impune naratoarea confera istorisirii prospetime si credibilitate totodata. Incepind cu Letitia, personajele acestui roman refuza constant mistificarea sau eroismul: nu avem de-a face nici cu disidenti, nici cu lichele, ci cu oameni obisnuiti, aruncati in iuresul istoriei, nevoiti sa supravietuiasca, sa se descurce in vremuri de restriste, oameni striviti sau oricum ingenuncheati de o realitate crunta, deloc propice evolutiei individuale. Naratoarea ne arata constant felul implacabil in care realitatea social-istorica se rasfringe asupra individului. Destinele personajelor par sa ilustreze spusele cronicarului dupa care omul se afla mereu „supt vremi“.

Sint oameni obisnuiti, neputinciosi, fricosi, prin urmare fragili, care, intr-o epoca de anormalitate constitutiva, tinjesc dupa lucruri simple si firesti. Numai ca normalitatea devine un miraj cit se poate de indepartat in societatea comunista. Sa faci o facultate, sa ai o camera a ta, un spatiu intim, devin lucruri extrem de pretioase si de greu de atins. Dupa cum remarca antropologul Edward T. Hall, in cartea sa, Dimensiunea ascunsa, spatiul personal este vital pentru o existenta normala. In cazuri limita, cind spatiul intim se ingusteaza dramatic, cind aglomerarea devine prea mare, atunci pot aparea tot felul de tulburari psihice, se poate ajunge la depresie, sinucidere sau chiar crima. Certurile unchiului Ion cu stapinul casei, care-i ameninta intruna ca-i da afara, hartuielile zilnice configureaza o lume in plin razboi, un razboi meschin, de uzura, dar, pe de alta parte, sugereaza dorinta profund umana de a avea un chez soi, adica un spatiu rezervat persoanei, un spatiu privat, in care individul sa poata respira, sa se poata regasi si intrema, dincolo de colectivitatea sufocanta specifica perioadei comuniste.

Casa in care stau toti claie peste gramada devine imaginea graitoare a unei societati pestrite si crude, dar si metafora unui univers concentrationar, dincolo de inchisoarea propriu-zisa, un univers in care fiecare este prizonierul celuilalt sau prizonierul unei necesitati mai mult sau mai putin aberante. Mirajul normalitatii devine in aceste conditii profund uman, prin urmare de inteles, dar si un obstacol. Dorinta de normalitate duce la compromisuri si umilinte, facind imposibile gesturile eroice. Exista insa un eroism al gesturilor cotidiene in astfel de situatii-limita, dupa cum remarca Tzvetan Todorov in cartea sa In fata extremei, un eroism fara glorie, merituos insa prin sacrificiul de sine. Frint inainte de vreme de un sistem politienesc, care l-a anchetat, incarcerat, privat chiar de dreptul de a preda un timp, unchiul Ion se zbate pentru lucruri marunte si totodata importante: obtinerea unui apartament, trimiterea Letitiei la facultate. Din perspectiva marilor gesturi, pe care Letitia si le-ar dori, faptele unchiului par derizorii. Adolescenta va intelege insa mult prea tirziu eroismul si tandretea gesturilor sale.

- Nobletea subterana
Fragil, cu o prea mare doza de a indura mizeriile unei existente pline de lipsuri si mizeriile morale deopotriva, profesorul Ion Silisteanu pare sa fie din start sortit ratarii. Romanul poate aparea asadar ca roman al unei infringeri: „drumul egal al fiecarei zile purta in el sensurile nereusitei“, noteaza autoarea chiar din primele pagini. Numai ca ar fi o concluzie pripita, caci Drumul egal al fiecarei zile este totodata romanul unei nobleti ascunse, subterane. Asemeni tinarului grec din filmul America, America, de Elia Kazan, Letitia Branea se revolta, isi blameaza unchiul prea indulgent si dispus la compromisuri, pina ce va descoperi ca uneori, in vremuri potrivnice, aceasta noblete ascunsa ramine singurul refugiu din calea barbariei.

Tinarul grec se revolta cind tatal ii spune ca demnitatea ii este ascunsa adinc inlauntrul sau, pentru ca dupa tribulatii, dupa injosiri si compromisuri mult mai mari, sa ajunga sa-i serveasca domnului Kebabian, care-l acuza ca s-a prostituat, replica tatalui. La rindul sau, Letitia Branea nu va ajunge la adevarul intim al unchiului decit mult mai tirziu, cind frica de dosarul care ar putea s-o excluda din facultate si sa-i ruineze sansele la o existenta cit de cit normala, precum si disparitia unchiului, la care tinea mai mult decit ar fi vrut sa recunoasca, ii vor aduce o intelegere mai profunda a existentei. Revoltata la inceput, privindu-l mereu din afara („in buimaceala atitor clipe, simtisem de obicei, plina de revolta, doar ca el era altcineva decit mine“), dorind mereu sa fie altfel, cautind un destin mai putin banal, Letitia Branea ajunge de fapt sa implineasca exact destinul pe care i-l doreste unchiul sau.

- Romanul unei alteritati consubstantiale
Romanul devine astfel nu numai un roman al formarii, al unei educatii sentimentale, ci si romanul unei existente ingreunate de o alta existenta, al unei alteritati consubstantiale, caci Drumul egal al fiecarei zile vorbeste nu numai despre Letitia Branea, ci si despre Ion Silisteanu sau mai degraba despre felul in care o existenta trece in alta, despre modul subtil si inextricabil in care vietile noastre se hranesc, as putea spune, cu experientele celorlalti. Viata frinta, necajita a unchiului va fi absorbita de tinara naratoare. Optiunile si lasitatile sale, neintelese la inceput, chiar blamate, vor trece, printr-un transfer afectiv, pe care moartea il va amplifica, in fiinta Letitiei, cu o dureroasa pregnanta: „indoiala lui neajutorata mi-o recunosteam in mine“. Formarea Letitiei nu este una directa, nemijlocita, ci una mediata, modelata de destinele celor apropiati. In faptura ei, se regasesc de-a valma experientele tragice ale mamei si ale unchiului si tot nefericirile lor ii compun chipul, ii umplu gindurile si-i traseaza destinul. Fiinta umana devine, asadar, in mare masura, un soi de relicvariu, in ciuda dorintei de a fi altfel. Acel „totul incepea s…t acum cu mine“ este umbrit de prezenta staruitoare a celuilalt inauntrul nostru („Duritatea mamei, din anii cind asteptase intoarcerea tatei, irupea acum, atotputernica, in mine“, observa naratoarea in legatura cu tacerea ei incapatinata fata de Petru).

Un adevar existential pe care fiecare il descopera pe cont propriu si care constituie de fapt axa cartii.
- Un amestec surprinzator de concretete, autenticitate si constructie riguroasa
Dar la adevarul fictional nu ajungem decit dupa un parcurs romanesc dens, concret si cu totul captivant. Povestirea curge firesc, cu taieturi fine, cu un montaj subtil de episoade, rezultat al unui amestec surprinzator de autenticitate si constructie riguroasa. De exemplu, cartea se deschide cu amintirea anilor petrecuti in camera inchiriata, alaturi de mama si de unchiul fetei, intr-o totala lipsa de intimitate, pentru ca, dupa primele rinduri, intr-un spatiu la fel de lipsit de intimitate, cel al caminului studentesc, sa fie strecurata o replica nelinistitoare: „Cine este Letitia Branea… a telefonat sa se duca de urgenta acasa….“ care va face sa planeze asupra povestirii o aura intunecata.

Apoi, fix la mijlocul romanului, tot fara nici o tranzitie, replica este reluata, amenintarea dintru inceput capatind acum forma, iar in final, cind Petru Arcan vine sa o caute la camin, aducindu-i, in mod simbolic, intimitatea mult visata, replica revine si deviaza spre un alt punct existential („Cine este Letitia Branea… o asteapta jos cineva…“). In plus, aceasta intrebare „Cine este Letitia Branea“ va jalona evolutia naratoarei, punctindu-i etapele: de la dorinta de a fi altfel, de a trai ceva deosebit, la recunoasterea acelei alteritati constitutive, mentionate mai sus. Insa concretetea si fluiditatea fictiunii nu sint nici un moment destramate de problematica sau de constructia romanesca extrem de precisa. Avem de-a face cu o naratoare atenta la detalii, la modificarile din jur, cu o povestitoare innascuta, care mizeaza pe sinceritatea fata de sine si fata de cititor, pe un soi de dezgolire, care, de la un punct incolo, risca sa devina chiar incriminanta. De exemplu dorinta Letitiei de a scapa din camin si de a deveni bucuresteanca poate trece drept parvenitism. Numai ca, in contextul colectivismului obligatoriu, degradant si alienant, dorinta ei isi pastreaza dimensiunea pur umana.

In plus, naratoarea stapineste foarte bine registrul afectiv, variatiile trairii. Paginile in care descrie golul lasat de disparitia unchiului, acea lipsa acuta a unei fiinte dragi, paginile in care Letitia descopera ca iubirea este mai degraba o invatare, un moment de deprindere a iubitului („Un umar imi amortise, l-am simtit prin somnul subtire care se sfisia incet. Ii auzeam alaturi rasuflarea egala. Capul lui alunecase pe un colt al pernei botindu-l, si asa, intorcindu-ma din somn inspre el, l-am recunoscut dintr-odata si l-am privit cu mirare s…t N-avusesem cind sa-l vad pina acum s…t Se miscase tot timpul ca intr-un spatiu gol, era ca un necunoscut intr-o poarta. Si clipa se legana intr-o cumpana invizibila, doar eu ii simteam balansul, mai puteam inca sa renunt la viata lui nestiuta s…t Si atunci mi s-a parut ca stiu, material ca un pas, cum aleg, inconstient deja absorbita de el, de rasuflarea lui egala. Mi-am intins mina si i-am atins, cu o curioasa tandrete, parul, umezit de caldura“) s.a.m.d. sint pagini de roman la care te poti intoarce oricind cu placere.

Drumul egal al fiecarei zile este un roman complex, care aduce o viziunea necrutatoare si totodata tandra asupra unor destine umane incercate de o istorie tulbure, precum si o explorare profunda si autentica asupra resorturilor sufletesti, mai putin vizibile, care ne ghideaza existenta, ne determina parcursul si in cele din urma ne constituie. Scris cu finete, rigurozitate si cu un acut simt al concretului fictional, romanul Gabrielei Adamesteanu este deja, fara indoiala, un punct de referinta in literatura romana, dar, lucru mult mai important, este un roman viabil, care-si pastreaza prospetimea la fiecare noua lectura.