OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela ADAMESTEANU
Drumul egal al fiecarei zile
Editia a IV-a revazuta, Cronologie si postfata de Sanda Cordos
Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2005, 264 p.

Ceea ce nu are o istorie, adica nu „beneficiaza“ de intensitatile evenimentelor, poate fi povestit? Nu in afara literaturii. Textul literar, in special cel catalogat ca fiind „de analiza“, are capacitatea de a prelua aceasta neputinta/lipsa a istoriei, prefacind-o in sursa a afectarii. Romanul Gabrielei Adamesteanu prinde contur intelegindu-l ca incercare de a scoate din subliminal o viata ce risca sa se identifice cu acel „aproape nimic“ constant al orasului de provincie sau al caminului studentesc. Framintarile adolescentei din Drumul egal al fiecarei zile exprima chinul cuiva avid de cunoastere, dar lipsindu-i ceva-ul de cunoscut. La fel ca in Greata lui Sartre, totul e impregnat de o familiaritate insuportabila. Ceea ce Gabriela Adamesteanu prezinta se afla la antipodul lumilor posibile sau al celor negate cu atit de multa energie: e lumea imposibila de aici, traita cu constiinta miilor de mici roluri pe care le jucam anulindu-ne destinul.

Personajul Letitiei Branea e construit ca antipod al tipului bovaric: ii este interzisa cu desavirsire imaginatia, subzistind aproape „anaerob“ prin stepa luciditatii. Dar ce vizeaza aceasta luciditate? Cu ce lupta ea? in primul rind, cu insuportabilul unor transformari previzibile („Nu vreau sa ma fac femeie ca voi!“), cu imposibilitatea de a accepta bucata de realitate pe care lumea (familia, profesorii, prietenele, iubitii) i-o rezerva. Letitia Branea nu vrea aceasta parte care ii revine („Nu ma recunosteam in numele cu care ma strigau, asa cum nu ma recunosteam in corpul meu“), ci una in care i se pare extrem de dificil de intrat, una care poate i s-ar fi cuvenit resemnatului unchi Ion, cel care-si traia zilele ca si cum „il mai astepta o viata dupa cea de acum“. intr-un fel, Letitia e condamnata la a trai un soi de viata de apoi a altcuiva. Poate chiar a ei insesi devenita altcineva. Dar intre eul prezent si cel care va sa vina musteste o eterna aminare, timpul se zahariseste… pina si frica devine „gelatinoasa“. Asteptarea acestui „eu“ viitor, plutind in „golul rotitor al sperantei“, e constant subminata de unica credinta a Letitiei, repetata obsesiv: „mie n-o sa mi se intimple niciodata ceva deosebit“. Marea tema a romanului imi pare angoasa ca forma exacerbata a acestei asteptari sau, mai bine spus, pendularea intre plictiseala, ca indiferenta in fata lumii, si angoasa, ca spaima de aceasta indiferenta.

Pentru ca traieste cu extrema acuitate starile de iritare pe care ajunge sa i le provoace familiarul, cu cit dorinta de altfel este mai puternica, cu atit mecanismele constiente vor deveni si ele mai active. Aceasta – sa-i spunem neobisnuita? – crestere impreuna a dorintei si a constiintei ii accentueaza Letitiei starea de captivitate intr-o lume de a carei familiaritate se simte tot mai straina. Nemiscarea (provinciala) devine un soi de intelepciune dureroasa a lehamitei de a trai, dar e o intelepciune la care plictisitul e condamnat din start, nu una la care ajunge, ca la capatul unei contemplatii. Letitia ar da orice sa-si schimbe vocatia aceasta nedorita de mistic, aflat mereu in preajma nimicului, cu cea de „martir“. Ingenioasa solutie romanesca data de Gabriela Adamesteanu este pe masura acestei dorinte: in plictiseala ei, Letitia nu gaseste, nu isi creeaza, ca Emma, oaze de emotie, iar daca reuseste sa devina un „martir“ al propriei vieti, nu o face ca Emma, care se sinucide pentru ca nu poate sa renunte la „miniciuna romantica“ ce o tinuse in viata. in ciuda plictiselii, Emma e un „eu“ care nu renunta sa fie „eu“. Letitia o va face.

Nu intimplator primele cuvinte fac referire la „somn“ (o alta modalitate a instrainarii), pentru ca, mai apoi, fraza sa opereze un urias salt printr-un timp-abator, din care poti taia indiferente bucati de existenta moarta. Numai cineva care nu poate scapa de curgerea cuantificabila in favoarea duratei poate fi capabil de astfel de „automutilari“. La fel ca in Yonville-ul Emmei, nici in provincia Letitiei Branea nu se intimpla nimic. A conjuga verbele intr-un astfel de loc e aproape un gest poetic: „Citiva ani am dormit toti trei intr-o camera, mama, unchiul Ion si cu mine, de cind incepea sa se faca focul adica din toamna si pina spre sfirsitul primaverii, in mai. Atunci, m-am gindit cu regret ca mie n-o sa mi se intimple niciodata ceva deosebit, si cu gindul acesta am trecut peste zile, pina in noaptea cind portarul de la camin a intrat in camera noastra, bijbiind printre cele cinci paturi, a aprins lumina si a zis: – Cine e Letitia Branea… a telefonat sa se duca de urgenta acasa…“ (s.m.).

in incercarea de a scapa de banalele certitudini cotidiene, Letitia se lasa uneori purtata de senzatiile corporale, care au de obicei rolul de a ambiguiza, de a „fluidiza“ automatismele constiente. in mod surprinzator, insa, ele nu vor reusi acest lucru. Plonjarea in corp nu pare decit sa sporeasca, o paradoxala atentie care se chinuie sa-si gaseasca intentia. Pentru Letitia senzatiile nu sint decit un mod de a-si ocupa gindurile, „golul clipei“, golul prezentului fara viitor (nici macar unul fantazat): „cautam senzatia cunoscuta, pe care o aveam inainte sa dorm, cu fata si gitul lipite de perna pe care dormeam de saisprezece ani. Poate e cel mai placut lucru din viata mea, mi-am spus, si daca stau bine sa ma gindesc, singurul pe care n-am sa-l pierd vreodata“. (Chiar si in momentele de intimitate erotica, definita ca „grija brutala“, Letitia isi spune: „Asa o fi intotdeauna, numai eu nu simt nimica“. Corpul nu devine aproape niciodata un generator de haos.)

Aceste stari de autoscopie, pe care le vom regasi mereu urmarind o adolescenta singuratica, se plaseaza la antipodul conduitelor performative, pe care subiectii sint nevoiti sa le etaleze, prinsi fiind in lantul de relatii prin care se autojustifica. Pentru Letitia insa, acest mecanism de identificare e gaunos. „Oare nu exista nicaieri un loc in care lucrurile sa nu se petreaca asa, ca intr-o sedinta?“ Face cu greu fata acestor conditii de „obiectivitate“ la care scoala si sedintele de cadre o supun. Obiectivitatea ar presupune ordonarea unei lumi din care simti ca faci parte, or, „luciditatea inselatoare“ a Letitiei are de-a face cu o dislocare, cu sesizarea unei ordini care nu-i mai spune nimic. Astfel, neprevazutul ajunge sa „lincezeasca in gesturi cunoscute“, iar revelatiile vor trebui „stoarse constiincios“.
intr-o psihanaliza extrema, am putea spune ca plictisitul e un gen de masochist special, nu unul indreptat spre trecut, reproducind la infinit o trauma, ci unul orientat inconstient spre viitor, asteptind, aproape cersind, o durere care sa dureze, o durere revitalizanta, una care sa introduca trairea in interpretarea rolului.

Pe drumul egal al fiecarei sile – sila de a descoperi eterna recognoscibilitate a lucrurilor –, plictisitul isi pune speranta intr-o trauma originara, datatoare de viata. Pentru Letitia, moartea unchiului Ion devine acest punct, al unei dureroase renasteri: „si am urcat in rolul asteptat, cu banuiala sau inceputul unei dureri pe care mi-o urmaream singura, silindu-ma sa o duc asa cum citisem si vazusem la cinema“ (s.m.). Suferinta este atacul cel mai dur asupra lumii „asa cum o stim“. Pe drumul anevoios al cunoasterii, cu greu ajungem la o reinterpretare radicala si curajoasa a propriei noastre situatii existentiale. Durerea are, insa, rapiditatea unui scurtcircuit, demontind habitudini mentale ce pareau cimentate. Tocmai de aceea, suferinta (la fel ca iubirea) devine sursa unei paradoxale coagulari: pe masura ce totul in jur devine din ce in ce mai indeterminat, subiectul are sansa de a se individualiza. Pe masura ce moartea unchiului Ion devine mai indepartata in timp, Letitia se simte tot mai aproape de „pragul celeilalte lumi“, lumea aceea neasteptata in care sa nu mai simta ca se misca „penibil si fara rost“ ca „intr-o vitrina“.

intrebarea „cine este Letitia Branea“, repetata de mai multe ori pe parcursul romanului, fisureaza inertia, introducind nesiguranta, si odata cu ea exuberanta iluziei ca exista realmente un raspuns. Planurile de viitor sint cele care insufletesc aceasta iluzie a unicitatii, cu care se alimenteaza orice eu. Numai ca „orice eu“, dupa cum remarca filozofii, nu e decit un „de exemplu“ in infinitul gregaritatii. Nu poti iesi din plictiseala decit „uitind“, ocolind cu privirea aceasta evidenta. Cred ca Drumul egal al fiecarei zile este un roman construit pe urmele acestei uitari, sau mai bine spus pe urmele reamintirii acestei uitari, caci, intr-un final, durerea si iubirea se defocalizeaza, devin abstracte, vaduvindu-ne de intensitatea cu care traiam zilele in care ne puteam uita in oglinda, spunindu-ne „eu“. Din nou, descoperim aceeasi propensiune catre viitor, chiar si in acest doliu dupa ceva ce nu vom deveni niciodata. „Cine e Letitia Branea?“ e intrebarea prin care incepe o febrila cautare a ceva despre care sa se poata spune cu certitudine: e al meu.

Structura angoasei traverseaza aceasta carte de la un capat la altul, pendulind intre doua stari insuportabile: cele in care aproape se reveleaza un sens aminat („Duceam in mine ceva imprecis care ma inunda cind si cind si-atunci chicoteam si-mi spuneam miine, miine. Eram iar atit de aproape de inteles…“) si cele care esueaza in resemnare sperind ca aminarea insasi are/va avea un sens. E cazul „lasitatii demne“ a unchiului Ion, care tot asteapta o „ocazie potrivita“ pentru a cere ceea ce i se cuvine. Aceasta asteptare fara sens a sensului (unui act sau al unei vieti) pindeste cititorul din fiecare pagina, iar intrebarea subsidiara pe care textul o lanseaza e probabil aceasta: ce poate sa i se intimple cuiva neangajat intr-un proiect existential? Cum va reusi lumea sa ii faca semn, sa-l momeasca, sa-l angreneze in miscarea ei? Se reduce totul la un simplu mecanism gen domino al determinismului psihic si social? Letitia Branea ar dori sa conteste tocmai acest apriori, si daca nu o vedem lansata decit spre finalul romanului intr-un „proiect“ e pentru ca stie cu o putere adolescentin-instinctiva ca nu-ti poti alege un drum decit din gama celor disponibile. Or, asta e insuportabil. Toate aceste posibiluri previzibile pe care colegele de camin le urmeaza aproape fara impotrivire Letitiei ii devin imposibile. S-ar putea argumenta ca si aceasta ezitare de a alege este pina la urma tot un posibil, cel al ratarii.

La urma urmei, ce e resimtit mai acut si mai personal decit ratarea? „De fapt, drumul egal al fiecarei zile purta in el semnele nereusitei“, cea a unchiului Ion si cea a Letitiei, incapabila sa-i retraseze destinul si sa i-l implineasca: „in buimaceala atitor clipe, simteam, de obicei, plina de revolta, doar ca el era altcineva decit mine“.
Aparitia lui Petru Arcan cimenteaza definitiv statutul ei de „altcineva“. Cu aceasta noua iubire vechea durere e „purificata de plictiseala si de uitare“. Letitia pare prinsa intr-un soi de dans nuptial, menit sa faca fata indiferentei cu care se simte tratata de aceasta noua lume pe care el o reprezinta. Asteptarea are, din nou, rolul esential in aceasta derulare nelipsita de cruzime a unei povesti de dragoste nesigure. Poate ca, in termeni de „gen“, lupta ar putea fi considerata cistigata. Petru Arcan este cel care ajunge sa astepte in fata usii caminului venirea Letitiei. Dar cred ca intirzierea ei „intentionata“ reprezinta mai mult decit introducerea unei tensiuni erotice. Poate ca intilnirea care trebuie sa aiba loc nu e doar cu Petru, ci cu acea noua Letitia, cea careia de-acum incolo ar trebui sa i se intimple si altceva decit acel obsedant „nimic“.

Ceea ce frapeaza in acest uluitor sfirsit de roman e felul de a depasi angoasa acestei asteptari, acea stare pe care Sartre o definise ca pe un mod de „a-mi da intilnire de cealalta parte a acestei ore, a acestei zile sau luni. Angoasa este teama de a nu ma gasi la aceasta intilnire, de a nu mai dori chiar sa ma duc acolo“. Si intr-adevar, intilnirea Letitiei cu ea insasi de cealalta parte a vietii din care-si dorise atit de mult sa iasa esueaza. Si asta nu atit pentru ca luase cu ea pentru totdeauna aerul de „provizorat“, cit pentru ca renunta cu totul, nu la lume, ci la propriu-i chip. „in ultimul geam pe linga care am trecut am zarit fetele noastre amestecate. Doar o clipa am mai incercat sa o deslusesc numai pe a mea, dar era prea tirziu. Viata lui mi se virise pe chip si-l oprise in loc...“ Acest joc dintre reflectie-reflectat introduce pentru prima data un surplus de vitalitate: ceea ce constientizam nu se suprapune niciodata in totalitate existentei noastre, ci le face loc celorlalti. Totusi, e vorba de fericirea comuniunii sau de cel mai mortal salt posibil (?): de la plictiseala de a fi mereu eu, tocmai pentru ca nu mi se intimpla nimic, la ratarea exuberanta de a fi mereu altul. Sa fie cu adevarat a mea doar aceasta putere de a ma autoanula? O intrebare deschisa pe drumul egal al fiecarei sile...