OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apărut în această primăvară la Gallimard, în colecţia „Du monde entier“, romanul de debut al Gabrielei Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile (1975), tradus de Marily Le Nir prin Vienne le jour, a avut, într-un interval relativ scurt, o receptare elogioasă în presa de limbă franceză. Şi, pentru că ni se pare firesc şi necesar să oferim cititorilor noştri ocazia de a afla ce ecou au scriitorii români în străinătate, am selectat cîteva dintre cele mai consistente şi semnificative cronici, pe marginea acestui roman care, deşi bine ancorat în realitatea cotidiană a României socialiste, vorbeşte convingător despre o umanitate profundă, dincolo de mode şi timp.

„Zile de aşteptare în România“

Stéphanie Dupays

Acum aproape 35 de ani, la Bucureşti, jurnalista şi scriitoarea Gabriela Adameşteanu, personalitate a intelighenţiei postceauşiste, publica primul său roman, Drumul egal al fiecărei zile. O carte explozivă, în care evocă o viaţă cotidiană bîntuită de teama arestărilor, de lipsa locuinţelor, de mizerie. Titlul original al romanului, Drumul egal al fiecărei zile, înseamnă literalmente „monotonia fiecărei zile“.

A vorbi despre monotonie, sentiment prea puţin potrivit cu optimismul idilic propovăduit de realismul socialist, era deja o provocare. E de la sine înţeles că, în prima ediţie, anumite pasaje din Drumul egal al fiecărei zile au fost cenzurate.

Lumea şi-a schimbat faţa în aceşti 35 de ani. Dar lucrurile esenţiale rămîn aceleaşi. Dificultatea de a-şi alege destinul, primele emoţii ale dragostei, aşteptarea febrilă a viitorului, toate aceste teme constitutive ale romanului de formare sînt universale. Letiţia traversează perioada copilăriei ca pe un lung deşert, între mama sa „cea dintotdeauna oropsită în neînţelegere şi sacrificiu“ şi unchiul „cu ochii înrăiţi de contrarietate reţinută“, a cărui carieră a fost frîntă după excluderea sa din Partid. Aspirînd la o viaţă mai plină decît cea a familiei sale, tînăra fată visează ca intrarea la universitate să rupă cursul plictiselii sale: „Dar, mai ales, în mod sigur, acolo aveau să mi se întîmple mereu lucruri neprevăzute şi zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obişnuit“.

În camera familială, ca şi în aceea de cămin, Letiţia se sufocă mereu în viaţa sa prea mărginită. Totuşi, chiar dacă eroina are impresia că nu i se „întîmplă niciodată ceva deosebit“, esenţialul este pe cale de a se petrece: din întrebările şi sfîşierile sentimentale, din alegerea între indignare şi supunere, între dezvăluire şi tăcere, un destin se construieşte sub ochii noştri.

Reeditată de nenumărate ori în România, capodoperă a scriitoarei, Dimineaţă pierdută/Une matinée perdue (Gallimard, 2005) ne-a revelat deja un lucru: Gabriela Adameşteanu excelează în descrierea intruziunii politicului în viaţa intimă. Într-o manieră mai clasică, dar cu o egală măiestrie narativă, Drumul egal al fiecărei zile vine din acelaşi filon artistic, amestecînd cu abilitate cronica istorică cu povestea unei educaţii sentimentale şi politice.

Gabriela Adameşteanu reuşeşte să facă simţită, aproape fizic, promiscuitatea sufocantă, nevoia vitală de singurătate, cu accente care amintesc uneori de Virginia Woolf, cea din O cameră separată: „Dar dacă aş avea o cameră singură, aş învăţa numai acolo... Trebuie să fie nemaipomenit să ai o cameră a ta, numai a ta...“. Un frumos portret de femeie în pragul maturităţii, asupra căreia planează umbra maşinăriei totalitare.

(Le Monde, vineri, 19 iunie 2009)

„Roman“

Claire Devarrieux

România anilor ’50. Un trio, într-o cameră: mama, adolescenta şi unchiul. Tatăl este absent, într-o zi se va întoarce, dar pare să nu mai conteze deloc în viaţa fiicei sale. Este piatra de moară pe care familia o tîrîie după ea. Mama ar vrea ca amintirea lui să fie păstrată: „Tot lui să îi reproşezi după ce stă acolo, şi ei îi arde de ceaiuri şi de plimbări“. Asta, fiindcă adolescenta are bucuriile şi neliniştile vîrstei sale, dorinţele, elanurile, piedicile, corpul stînjenitor şi tiranic, chemarea din afară, sensibilitatea vie pentru mirosuri, pentru substanţe. Romanul este monologul ei interior prin care luptă împotriva cenuşiului existenţei. Curînd pleacă la Bucureşti. Sînt anii ’60, nici acum nu are o cameră numai a sa şi aşteaptă în continuare ceva ce băieţii cu care se întîlneşte nu-i pot da. Unchiul o însoţeşte pe tînăra fată în formarea ei. Predă la un liceu, în vreme ce era destinat învăţămîntului superior, speră ca, într-o bună, zi să fie publicat, îşi acceptă soarta, în vederea unor zile mai bune, care nu vor veni. S-a sacrificat mereu pentru ai săi. Cînd moare, continuă să fie obsedant de prezent în povestire: „suferinţa unchiului a trecut în mine abstractă“.

Autoarea s-a născut în 1942. Drumul egal al fiecărei zile a fost publicat în 1975, cu tăieturi pe care traducerea franceză le-a restabilit.

(Libération, joi, 18 iunie 2009)

„Preţul care trebuie plătit“

Thierry Guichard

Editura Gallimard dă la iveală, în versiunea lui necenzurată, primul roman al scriitoarei românce Gabriela Adameşteanu. Apărut în România, în 1975, titlul lui original descrie mai bine decît cel ales de Gallimard sensul cărţii: literalmente, l-am putea traduce prin „Monotonia fiecărei zile“. Un titlu mai puţin comercial, cu siguranţă, decît Drumul egal al fiecărei zile, dar care este pe aceeaşi linie cu Dimineaţă pierdută, primul roman al autoarei tradus în franceză şi publicat în 2005. Acesta din urmă era polifonic şi susţinut de un limbaj zeflemitor uneori, colorat şi contrastant; Drumul egal al fiecărei zile nu foloseşte decît o singură voce, pe aceea a Letiţiei Branea, o adolescentă la începutul romanului, în România anilor ’50, pe care o vom urmări pînă în punctul în care devine pe deplin adult.

Crescută de mama ei – tatăl, divorţat, ispăşeşte ani de puşcărie, fără ca fiica lui să ştie şi să se întrebe de ce –, Letiţia trăieşte în unica lor cameră, alături de unchiul Ion, profesor ţinut la distanţă de cariera universitară de către regimul aflat la putere. Tată de substituţie, Ion renunţă la viaţa lui socială, continuîndu-şi lucrările printre orele predate la liceu, fără speranţa de a le vedea publicate cu numele său. Va prefera să facă pe negrul pentru directorul instituţiei în loc să-şi revendice statutul pe care lucrările sale i-ar da dreptul să-l pretindă, dacă n-ar fi refuzat în tinereţe un serviciu cerut de un demnitar al Partidului... O umbră printre cei vii, Ion îşi poartă umanitatea batjocorită în mijlocul tăcerilor sale.

Dimensiunea politică nu este evocată aproape deloc la începutul cărţii, ca şi cînd Letiţia ar fi incapabilă să-i perceapă impactul, ca şi cînd politicul ar sta dincolo de orizontul ei, în spatele zidurilor vieţii sale: camera familiei, şcoala, prietenele. Sau ca şi cînd şapa impusă de regimul Gheorghiu-Dej şi de Ceauşescu ar fi consecinţa unei fatalităţi imuabile. Tînăra fată îşi descrie universul cu o precizie proustiană, într-un limbaj bogat, însă fără strălucire, atentă la tresăririle sentimentale. În acest univers cenuşiu, în care banii lipsesc, iar canalizarea se tot înfundă, în care trebuie să faci foamea ca să-ţi cumperi, cu banii puşi deoparte, perechea de pantofi la care visezi, dar care nu va şterge apartenenţa socială modestă, radioul unchiului ei îi aduce „semnele celeilalte vieţi, de neajuns, care arăta aşa cum mă gîndisem că trebuie să arate viaţa“. Începînd de atunci, tînăra fată va încerca să găsească uşa de intrare a acestei adevărate vieţi, înarmată doar cu cheia pe care o consideră potrivită: iubirea. Îndrăgostită pătimaş de un băiat, Letiţia trasează seismograful sentimental al iubirilor adolescentine: cuvintele nespuse, gesturile care trădează, pornirile inimii, lacrimile vărsate. Ar putea fi romanul sentimental al oricărei adolescente occidentale, hrănit aici cu o analiză atît de fină, încît povestirea îmbracă accentele unui jurnal intim. Numai că totul pare strîmt, reţinut de o greutate care împiedică avîntul, cuvintele, dăruirea. În asta constă marea forţă a cărţii: în a nu ţine discursuri despre anii dictaturii din România, ci în a face simţită, din interior, pregnanţa irepresibilă a plumbului pe care puterea îl lasă a curge peste viaţa cotidiană a oamenilor simpli. Monotoniei zilelor i se adaugă incertitudinea asupra a ceea ce sînt cu adevărat lucrurile: Mihai este într-adevăr îndrăgostit? Tatăl Letiţiei este un deţinut politic? Ion a renunţat la viaţa adevărată? Prin elipsele care separă capitolele cărţii, cititorul rămîne şi el îndoit, nelămurit, ceea ce sporeşte identificarea sa cu naratoarea: „conturul lucrurilor se dizolva în nelinişte“.

„Cine este Letiţia Branea?“, întreabă, la începutul cărţii, portarul căminului studenţesc, unde Letiţia aşteaptă în continuare „să vină ziua“. Această întrebare identitară este cea care o va elibera, dat fiind că ea vesteşte vizita unui bărbat: un fost elev al lui Ion, devenit membru de partid, care îi face curte Letiţiei. El este uşa către viaţa adevărată, este cel mulţumită căruia va putea, speră ea, să obţină viza de şedere în Bucureşti, ceea ce o va scoate din lîncezeala în care murise Ion.

Magistral compus, romanul ni se înfăţişează ca un fel de tablou monocrom, cenuşiu. Subtilitatea privirii autoarei, capacitatea ei de a face simţită o apăsare intimă îl cruţă pe cititor de plictiseala pe care monotonia descrisă ar putea-o genera. Dimpotrivă, prin forţa evocatoare pe care o atinge, Gabriela Adameşteanu face din Letiţia mai mult decît un personaj – un mit. Cel al opresiunii care nu-şi rosteşte numele, oriunde s-ar instala.

(Le Matricule des Anges, iulie-august 2009)

„Să te desprinzi fără să trădezi“

Gabrielle Napoli

Să aspiri la o viaţă mai bună, diferită, în timp ce aştepţi momentul propice, cel al „adevăratei vieţi“. Cel puţin aşa se gîndeşte Letiţia să trăiască, în această aşteptare nesperată a Evenimentului capabil de a aduce o schimbare radicală în viaţa ei. Titlul românesc insistă poate mai mult decît cel al traducerii franceze asupra monotoniei acestei vieţi lipsite de libertate, asupra zilelor care se înşiruie asemănătoare, fără nici o surpriză.

Într-adevăr, pentru Letiţia, partida pare să fie jucată dinainte. Mai întîi, este greutatea regimului care apasă asupra personajelor din Drumul egal al fiecărei zile şi asupra tinerei fete. Dosarul politic al familiei, care, după părerea ei, o va împiedica să obţină o bursă de studii, mama sa, singură şi îndurerată, unchiul său care a trebuit să accepte resemnat postul de profesor la un liceu de la periferia oraşului, în ciuda lucrărilor sale de cercetare, răposata sa mătuşă, care a zăcut bolnavă de inimă după ce au scos-o dintre dărîmăturile pricinuite de bombardamentul american, lagărul de muncă aşa-zis „voluntar“, autorizaţiile speciale necesare pentru a merge la mare, favorizaţii regimului care, orice s-ar fi întîmplat, aveau să-şi găsească un post şi o locuinţă.

Drumul egal al fiecărei zile îmbină problemele intime cu cele ale Istoriei. Portret al unei adolescente în devenire şi, totodată, cronică a regimului asfixiant, romanul descrie cu justeţe şi sensibilitate stările sufleteşti ale Letiţiei. Viitorul este pe cît de neliniştitor, pe atît de pasionant. Într-adevăr, trebuie să devii o fiinţă pe de-a întregul. Pentru tînăra femeie, problema identităţii se pune într-un mod insistent, cu spaima de a nu fi decît şirul de femei care au trăit înaintea ei sau cu care îşi împarte existenţa. Letiţia nu vrea să semene cu femeile din jurul ei, ea care ura „sînii atîrnînd grei, burta şi fesele mari şi rujul cu care se dădeau pe buze şi pudra fără care nu ieşeau din casă, şi tot ce povesteau despre copii şi despre mîncare“. Aceeaşi nelinişte o cuprinde şi la Bucureşti, în căminul studenţesc, unde toate fetele, după părerea ei, se asemănau: „De ce om fi semănînd toate atît de mult cînd sîntem aici, m-am gîndit, uitîndu-mă la părul ei încîlcit şi la faţa gălbuie sub becul plafonierei. ş…ţ nu-s nimeni altcineva decît fata asta care merge împleticit de-a lungul peretelui şi ea nu-i altcineva decît mine“. Aşteptarea serii de sîmbătă şi a unui eventual soţ, iată ce refuză Letiţia. Tinzînd cu toată fiinţa ei spre libertate, refuză cu virulenţă să se supună acestor bărbaţi atotputernici, care le vor preschimba pe aceste tinere fete în femei greoaie, împovărate de naşteri succesive şi de treburile casnice. Această revoltă surdă împotriva unui sistem nedrept o face pe Letiţia să vibreze. Sfîşiată între dorinţa de a plăcea şi dorinţa de a fi independentă, se străduieşte să-şi găsească locul, se enervează, plînge, se răzvrăteşte.

Pentru ea, problema care se pune este să nu se resemneze, după cum a făcut, din punctul său de vedere, unchiul Ion. Foarte devreme bîntuită de ideea Greşelii, aceea a tatălui său, trimis într-un lagăr de muncă sau cea a unchiului său, exilat la marginea societăţii, Letiţia trăieşte cu sentimentul vinovăţiei. Într-adevăr, a crescut cu această greşeală necunoscută, pe care a întrevăzut-o în „indulgenţa temătoare a unchiului Ion, în cuvintele lui, în mersul tîrşîit, strecurat pe lîngă ziduri“. Moartea bătrînului unchi nu o eliberează de sentimentul de vinovăţie, dimpotrivă. Obsedată de frica de a nu-l trăda, Letiţia este bîntuită de prezenţa lui: „E mereu aceeaşi noapte pe care o recunosc, fremătînd de bucurie, streşinile curg ţîrîind şi copacii vîscoşi albesc sub flori... Nu ştiu ce întîlnesc atunci, inaparentă, existenţa unchiului în mine sau aşteptare, veşnic amînată...“. Redîndu-i locul în viaţa ei, tînăra fată reuşeşte în cele din urmă să se răscumpere faţă de această greşeală originară, devine capabilă de a se ridica şi de a vorbi, conştientă că şi-a acceptat, după atîţia ani, povara atîtor „vini ale altora, neînţelese“.

Gabriela Adameşteanu descrie cu emoţie şi adevăr conflictele intime ale unui personaj tulburător, pradă unor diverse incorectitudini, care recurge fără să pregete la renunţări şi sacrificii, pentru a-şi găsi drumul. Actul său de curaj îl constituie, fără îndoială, acel Eveniment atît de aşteptat, singurul capabil să rupă monotonia sufocantă a vieţii sale.

(La Quinzaine littéraire, 16-30 aprilie 2009)

„Gabriela Adameşteanu: portret de grup cu o domnişoară“

Corina CiocÂrlie

Vienne le jour sonne l’heure, les nuits s’en vont je demeure*... Cronică intimistă a anilor ’50 şi ’60 din România, primul roman al Gabrielei Adameşteanu – pe care cititorii francezi o cunosc deja din romanul Dimineaţă pierdută/Une matinée perdue (Gallimard, 2005) – apare acum într-o versiune adăugită, cu pasajele cenzurate în 1975, data primei sale ediţii de la Bucureşti.

În avanscenă, o familie obişnuită, care are handicapul unui prost dosar politic: Letiţia Branea trăieşte într-un orăşel românesc de provincie, împreună cu mama sa, care îmbătrîneşte pe zi ce trece, şi cu unchiul său, un intelectual remarcabil, exclus din Partidul Comunist şi persecutat pentru aşa-zisa sa complicitate cu Garda de Fier, la începutul anilor ’40. Absenţa tatălui închis nu face decît să agraveze complexele celorlalţi, supuşi capriciilor unui proprietar bine văzut de regim, care le aminteşte neîncetat că „familiile la duşmanii poporului n-are la ce căuta în casele oamenilor“.

Pe fundal, vîltoarea anilor de după război, nemiloşi cu supravieţuitorii din lumea de dinainte: rînd pe rînd, vedem cozile la apa minerală sau la gaz, cufărul de lemn în care sînt păstrate vechile ziare salvate de la epurare, auzim bîrîitul radioului, cu sonorul lăsat încet – Vocea Americii –, vedem şi bocceaua cu haine călduroase pregătită în cazul în care ar veni să-i aresteze...

„Provincialelor […], îl auzisem de atîtea ori pe Biţă că ne spune, mie şi mamei“. Cu parfumul său de lavandă şi cu puloverul bej din lînă englezească, tînărul unchi Biţă, stabilit la Bucureşti, este singurul care s-a „eliberat“ de familie. Nonşalanţa sa – la urma urmei, inexplicabilă – îi îngăduie Letiţiei să nutrească, la rîndul ei, convingerea, nu mai puţin fantezistă, că într-o bună zi i se va întîmpla cu siguranţă „ceva deosebit“.

Între timp, şirul monoton al zilelor este marcat de semnele eşecului, întîrzierile se vor preschimba pe nesimţite în absenţă definitivă, chipurile vor păli, elanurile se vor domoli într-o „atmosferă de obişnuinţă“: „Venea de undeva dinafară neprevăzutul, dar odată ajuns aici, lîncezea, degradat, în gesturi ştiute şi-n clipe care aveau aceeaşi formă“. Sub pleoapele îngreunate ale tinerei fete, trec unul după altul, suprapuse, comentariile lui Biţă şi ale unchiului Ion despre moda bucureştencelor sau despre ultimele trădări politice: „la Ialta, cînd Stalin, Roosvelt şi Churchill…“.

În vreme ce nu se mai regăseşte în propriul trup, simţindu-se „prea lungă şi neajutorată“, Letiţia nu are decît un scop în viaţă: să meargă tot înainte, pentru ca ratarea alor săi să n-o prindă din urmă. După examenul de admitere la Universitatea din Bucureşti, pe care-l trece în ciuda tuturor aşteptărilor, va trebui să străbată acea vară lungă ca pe un tunel fără sfîrşit, în anticamera marelui oraş „forfotind de viaţa lui ascunsă şi îndepărtată“. Cu veşnicele lor fuste ieftine, pe care le scurtează din ce în ce mai mult, şi cu coafurile îndrăzneţe pe care le copiază unele de la altele, Letiţia şi noile sale prietene din căminul studenţesc acordă atenţie totuşi, fără încetare, zvonurilor confuze despre „dacă s-o faci sau nu“ [...].

Înţelegînd că un oraş întreg poate să fie „locuit doar de doi-trei oameni“, Letiţia nu-şi pierde speranţa de a-şi întîlni Prinţul Fermecat. Dintotdeauna sau aproape dintotdeauna, cutia neagră a Telefunken-ului, cîrpită cu nituri după o cădere nefericită, promite aceeaşi seară de dans care, în romanele Gabrielei Adameşteanu, continuă să se lase aşteptată: „Odată cu primele măsuri, în cameră au intrat semnele celeilalte vieţi, de neajuns, care arăta aşa cum mă gîndisem că trebuie să arate viaţa“.

(Tageblatt, Belgia, vineri, 12 iunie 2009)

______________________

*După Guillaume Apollinaire, Le Pont Mirabeau: Vienne la nuit sonne l’heure/ Les jours s’en vont je demeure.

„O Românie de plumb“

Descoperită la noi odată cu publicarea romanului Dimineaţă pierdută/Une matinée perdue (Gallimard, 2005), care aduce mai mult de un secol de istorie românească, văzut din perspectiva zeflemitoare a unei femei din popor, Gabriela Adameşteanu se întoarce cu Drumul egal al fiecărei zile/Vienne le jour. O altă cronică intimistă a anilor ’50 şi ’60, văzută de data aceasta prin ochii Letiţiei Branea, o tînără fată al cărei tată este în închisoare. „Cîţiva ani am dormit toţi trei într-o cameră, mama, unchiul Ion şi cu mine...“. Plecînd de aici, naratoarea face cronica unui oraş de provincie, prins, aşa cum este întreaga ţară, în carcanul comunismului. Vecinii vulgari, sforăiturile unchiului, cozile la pîine, la gaz – ironia ţîşneşte din acest tablou necruţător făcut promiscuităţii şi mediocrităţii din jur.

Ca şi în romanul precedent, Gabriela Adameşteanu dă glas vervei şi truculenţei pe tot parcursul unei povestiri bine ritmate. Faptul că este conceput ca un roman de iniţiere îi sporeşte pertinenţa, privirea naratoarei care creşte – copil, adolescentă, apoi studentă la Bucureşti – avînd efectul de a îngroşa nesfîrşita suficienţă a adulţilor. (A.F.)

(La liberté, Elveţia, sîmbătă,

4 aprilie 2009)

Citatele în original sînt extrase din cea de-a cincea ediţie a Drumului egal al fiecărei zile, Editura Polirom, 2008.

Traducere din limba franceză de Doina Ioanid

Gabriela AdameŞteanu

Vienne le jour

Traducere în limba franceză

de Marily Le Nir, Gallimard, Colecţia

„Du Monde Entier“, Paris, 412 p.