OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În spatele uşii

Cîteva comentarii critice au semnalat, la apariţia volumului de debut al lui Florin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor (Editura Cartier, 2001), caracterul unic al acestor memorii despre închisoare şi „obsedantul deceniu“, scrise la rece, cu detaşare, la aproape patruzeci de ani de la consumarea întîmplărilor trăite. De asemenea, criticii care au comentat volumul de la Cartier s-au întrebat ce l-a determinat pe un astfel de prozator înzestrat să rămînă în umbră pînă la vîrsta de 65 de ani. Deşi în umbră e, poate, prea mult spus, deoarece între 1969 şi 1998 Florin Constantin Pavlovici a fost redactor cultural în cadrul Radiodifuziunii Române, a publicat studii şi cronici în presa literară a epocii şi a fost, aşa cum o arată chiar amintirile istorisite în carte, o prezenţă activă în mediile culturale, prieten cu Alexandru Ivasiuc, Nichita Stănescu sau Paul Goma. Însă, e adevărat, Constantin Pavlovici nu publicase, pînă în 2001, nici un volum, de critică literară sau de ficţiune, iar numele său era, la apariţia Torturii pe înţelesul tuturor, chiar şi printre confraţii din breasla culturală aproape uitat.

Frica şi pînda, al doilea volum de memorii al lui Florin Constantin Pavlovici, are toate datele să treacă neobservat. Tipărirea cărţii la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române face ca ea să se găsească într-un singur loc: la mica librărie a muzeului, într-un teanc ascuns undeva, după uşă, pe care ar şti să-l descopere doar cunoscătorii. Şansa volumului e, totuşi, aceea că a fost remarcat de juriul Radio România Cultural, care i-a acordat, recent, şi un premiu pentru proză la gala RRC. Recunoaşterea venită din partea Radio România Cultural nu va aduce, în viitorul apropiat, volumul în circuitul de librării, însă va mîna, poate, şi alţi cititori, în afară de oamenii din lumea literelor, spre librăria muzeului.

Amintiri amare

Aparent, Frica şi pînda e un volum scris pentru literaţi, o mare parte din aceste memorii înfăţişînd portrete şi personaje din lumea culturală. Multe figuri populare, celebrităţi în lumea culturală şi, mai apoi, în mass-media postrevoluţionare nu ies bine de sub condeiul lui Florin Pavlovici. Ceea ce nu înseamnă că venerabilul jurnalist al radiodifuziunii ar fi un ins resentimentar. Dimpotrivă, sînt uimitoare, în acest volum, tocmai detaşarea autorului, tendinţa sa de obiectivare şi umorul ce nuanţează/atenuează judecăţile morale. Acolo unde apar judecăţi subiective, ele sînt însoţite de multe ori de dovezi, pagini extrase din dosarele Securităţii. O bună parte din efortul depus pentru închegarea acestui volum memorialistic a fost, de fapt, o muncă de documentare, de parcurgere a dosarelor personale de urmărire şi, apoi, a dosarelor dedicate Radiodifuziunii Române.

Talentul lui Florin Pavlovici e acela de a prezenta chiar şi situaţiile cele mai absurde şi revoltătoare cu umor, de a puncta povestea prin comentarii ce aruncă morala în eternul „ce să-i faci, natura umană“. Iar situaţiile revoltătoare se ţin lanţ în odiseea tînărului puşcăriaş care încearcă să-şi găsească, întîi şi întîi, un adăpost. Iată de pildă un comentariu al lui Pavlovici pe marginea unei relatări a modului în care a fost alungat dintr-o cămăruţă din zona Piaţa Victoriei, în urma unui complot dintre fosta proprietăreasă a casei, fiul ei adoptiv/amantul ei locotenent-major de securitate şi miliţieni:

„Cei doi amatori de extindere, adică fosta proprietăreasă şi fiul ei, s-ar fi putut declara satisfăcuţi: fusese o treabă curată, un schimb de locuinţă rapid. Neputînd să-l aresteze pe bandit, îl aruncaseră în stradă. Complicitatea dintre Securitate şi Miliţie funcţionase perfect. Solidaritatea răului nu cunoştea graniţa dintre uniforme“.

Răsfoind dosarele

Amintirile nu se leagă, neapărat, în ordine strict cronologică, memoria o ia înainte şi înapoi, se întoarce de multe ori spre secvenţe din închisoare sau accelerează spre anii ’90. Amintirile ies din firul linear biografic atunci cînd e adus în pagină documentul bibliografic: dosarul de Securitate. De la observaţii pe marginea legendelor care cimentau atotputernicia Securităţii, singura instituţie care ar fi funcţionat, într-adevăr, în lagărul comunist, Florin Pavlovici ajunge la judecăţi legate de rolul nociv al turnătorilor. Unul dintre punctele centrale pentru întreaga desfăşurare memorialistică şi eseistică e reprezentat de întrebarea: „Ce ne facem însă cu cei care, din motive mult prea omeneşti (şantaj, frică, slăbiciune de caracter), nici unul scuzabil, au ajuns să practice necuviinţa şi să-şi piardă onoarea?“.

Punctul de trecere dintre un episod şi un altul, dintre o figură şi o alta e reprezentată, de multe ori, de o judecată morală. Principala linie de argumentaţie a cărţii e, de asemenea, una morală, şi cele mai importante calităţi de care Florin Pavlovici ţine seama, atunci cînd îşi ilustrează personajele, sînt onoarea şi verticalitatea. Şi puţini oameni au reuşit, ce-i drept, să iasă din epoca Dej şi, ulterior, din „Iepoca de aur“ a lui Ceauşescu ţinîndu-şi capul sus. Cei care au făcut-o fie au plătit un preţ destul de scump – de multe ori, au fost nevoiţi să ia calea exilului, şi-au pierdut averea, familia şi, unii dintre ei, chiar viaţa –, fie au căzut în excese în partea opusă, fie au rămas, mai mult sau mai puţin, anonimi, alegînd o existenţă departe de lumina nocivă a reflectoarelor politice.

„Avortonii aceştia morali nu purtau nici un stigmat. Erau actori talentaţi şi, în multe privinţe, mai înzestraţi decît victimele lor. Unii, ca Dan Amedeo Lăzărescu, membru marcant al Partidului Naţional Liberal, practicau erudiţia, alţii, ca profesoara Mona Muscă, din livada aceluiaşi partid, îşi foloseau ipocrizia şi farmecul personal într-un chip aproape hipnotic; unii afişau jovialitatea, alţii te cucereau prin tristeţe“.

Nu sînt iertaţi nici intelectualii al căror trecut e pătat de colaborarea cu Securitatea: „Ce tehnică operativă, oricît de perfecţionată ar fi fost ea, ar fi putut să cîştige competiţia cu inteligenţa şi cultura, şi spiritul de observaţie, şi rafinamentul unor intelectuali de calibrul lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ştefan Augustin Doinaş sau Alexandru Paleologu, de exemplu?“.

Umanitate vs vendeta

Tonul dominant e unul reprobator; Florin Pavlovici imaginează, totuşi, scene ce emană o anumită căldură, simpatie, în care pînă şi cel mai obtuz ofiţer de securitate e luminat, de pildă, de o prelegere a lui Alexandru Paleologu, în mijlocul unei întîlniri dintr-o casă conspirativă a poliţiei politice. Astfel de reproşuri la adresa colaboratorilor pot părea intransigente, în alb şi negru, în special în contextul recentei campanii mass-media ce a compromis mulţi politicieni şi intelectuali (printre care Mona Muscă şi Constantin Bălăceanu-Stolnici), dovedind colaborarea acestora cu Securitatea.

Şi mai e un aspect impresionant, care arată că Florin Pavlovici nu caută, de fapt, răzbunarea: revolta profund umană cu care vorbeşte despre execuţia lui Nicolae Ceauşescu, în ceea ce consideră a fi „ultimul proces stalinist monstruos“ şi despre felul cum au fost trataţi, în decembrie 1989, unii membri ai familiei sale. E memorabilă descrierea scenei în care Mihai Tatulici îl pălmuieşte pe Nicu Ceauşescu, deja înjunghiat şi lipsit de apărare, în faţa camerelor de filmat:

„Ca să pălmuieşti un prizonier în faţa lumii întregi, şi încă unul cu o rană sîngerîndă, îţi trebuie curaj. Nu orice curaj, ci unul de torţionar. Este uimitor faptul că, din mulţimea aceea adunată acolo, care exalta democraţia şi lansase lozinca «Fără violenţă!», nimeni nu a încercat să oprească braţul agresorului. S-ar putea să fi fost totuşi un act de purificare, de alungare a demonilor ş…ţ. De altfel, poporul român îi respectă pe exorcişti. Aşa se explică, probabil, prestigiul ulterior al domnului Tatulici, mentor al cîtorva promoţii de ziarişti, intelectualul cel mai nimerit să promoveze emoţionantele, înălţătoarele, fastuoasele gale de premiere a elitei culturale“.

Ieşirea din iad

Astfel de momente sînt fundamentale pentru a puncta esenţa unor personaje ale cărţii. Despre Ion Iliescu, de pildă, toată lumea uită ceea ce un student trecut prin închisorile politice în epoca dejistă nu poate uita – faptul că a fost unul dintre aceia care „au orchestrat mutilarea sufletească a învăţămîntului superior“ în anii ’60, trimiţînd mulţi studenţi la închisoare; nici Nestor Rateş, directorul de mai tîrziu al Europei Libere, nu este trecut cu vederea – despre el, Florin Pavlovici îşi aminteşte cum „ceruse clar excluderea ei şa studentei Puica Zîmbatu, n.m.ţ din rîndul oamenilor cinstiţi pentru impardonabila crimă de a crede în Dumnezeu. O văzuse chiar el făcîndu-şi cruce“.

Un caz special este cel al lui Paul Goma, pentru care Florin Constantin Pavlovici are o consideraţie aparte, însă căruia nu-i poate ierta unele excese şi calomnii, mai ales la adresa lui Alexandru Ivasiuc: „Intolerant cu răul, a devenit intolerant şi cu binele. Cerînd prea mult de la sine însuşi, a ajuns să ceară imposibilul de la cei care, într-un fel sau altul, ar fi dorit să fie de partea lui, în ciuda faptului că nu aveau aceeaşi structură sufletească“.

Rama cărţii e violenţa sălbatică şi iraţională, a oamenilor, a naturii, a regimului politic comunist; volumul începe cu o scenă atroce, în care un ţăran îşi ciopîrţeşte mînzul cu drujba, şi se încheie cu imaginea unor bancuri de somoni care se sacrifică, înotînd contra curentului prin mii de pericole, pentru a-şi depune icrele la izvoarele rîului. Frica şi pînda e un volum-document, ce nuanţează imaginile unor personaje ale istoriei noastre recente, şi e un excelent eseu despre moralitate şi violenţă, scris cu talent de un jurnalist pensionar, cu lecturi vaste, cu o biografie bogată şi cu spirit lucid. Soluţia de supravieţuire a lui Florin Pavlovici a fost aceea de a rămîne, în vremea comunismului, în afara luminii reflectoarelor; prin Tortura pe înţelesul tuturor şi, mai nou, prin Frica şi pînda, Florin Constantin Pavlovici intră în sfîrşit în scenă, introducînd o notă de ordine şi echilibru în nesfîrşitul haos al moştenirii comunismului românesc.